credinţa

Toate articolele etichetate credinţa

Întristarea după voia lui Dumnezeu

Publicat de elpizein pe aprilie 1, 2020
Publicat în: Meditatii. Etichetat: , , , , , , , , , .

Text: Geneza 23

„Avraam a venit s-o jelească pe Sara și s-o plângă.” (Gen. 23:2)
„Mângâiați-vă unii pe alții…” (1 Tesaloniceni 4:18)

Poate că citind titlul meditației de astăzi, ne vom întreba dacă există într-adevăr așa ceva. Răspunsul este afirmativ. Întristarea este sănătoasă și este un răspuns normal la moartea celor dragi sau la alte pierderi și dezamăgiri teribile.
Exeperiența lui Avraam este un exemplu de întristare după voia lui Dumnezeu. Când a murit Sara, a jelit-o ca pe ființa iubită pe care a pierdut-o. Apoi, printr-un act al credinței în promisiunea lui Dumnezeu, a cumpărat un loc de înmormântare în Hebron în loc să ducă corpul neînsuflețit al Sarei în țara lui de baștină. După ce-a înmormântat-o, s-a întors la responsabilitățile sale.
Din moment ce întristarea este naturală și sănătoasă, nu trebuie să ne simțim vinovați în urma ei. Oamenii binevoitori poate ne spun în aceste momente: „Nu te întrista. Cel iubit al tău este într-un loc mai bun, în cer.” Ori: „Încearcă să vezi și partea luminoasă a lucrurilor. Situația ta nu este mai rea ca a altora.” Toate acestea pot fi adevărate, dar vom simți în continuare foarte acut pierderea noastră. Și trebuie să ne întristăm. Totuși, în calitate de copil al lui Dumnezeu, trebuie să ne păstrăm întristările sub control, spunând Domnului ceea ce simțim, cerându-I ajutorul, concentrându-ne asupra nevoilor vieții, reluându-ne responsabilitățile. Amintirile dureroase se vor reîntoarce din când în când, și poate ne vor îndemna să ne retragem de la cerințele vieții. În vremuri ca acestea ar trebui să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a lăsat aici cu un scop: să ne închinăm Lui, să-I servim, și să-i ajutăm pe alții.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, întristările noastre pot deveni întristări după voia lui Dumnezeu.

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.” (Isaia 40:1)

Întristarea se schimbă-n bucurie deplină.
Văd printre lacrimi mereu tot mai clar
Cum rana-i amară puțin o să țină.
Cu Isus trăi-voi eternitatea de har.
(Dennis De Haan)

Sufletul n-ar avea curcubeul dacă ochii n-ar avea lacrimi.

Herb Vander Lugt

Galateni cap. 1-6

Publicat de elpizein pe mai 1, 2017
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Epistola catre Galateni desi poate fi citita in aproximativ 15 min. este foarte important ca fiecare dintre noi sa citeasca cartea cu atentie, pentru ca astfel sa ne familiarizam cu continutul si mesajul ei.

Contextul şi scopul scrierii:

În timpul primei calatorii misionare (46-48 d.Cr.), ap. Pavel, impreuna cu Barnaba, a plantat mai multe biserici în provincia romana Galatia (F.A. 13:14-14:23). Iar în a doua calatorie misionara (49-52 d.Cr.), Pavel a vizitat aceste biserici împreuna cu Sila. Dar la scurt timp dupa înfiinţarea acestor biserici, iudaizatorii au încercat sa îi convinga pe crestinii Galatiei ca trebuie sa se taie împrejur si sa se se supuna legii lui Moise. Pentru aceasta, ei încercau sa îl discrediteze pe ap. Pavel, punând la îndoiala atât statutul sau de apostol cât si adevărul mesajului propovaduit de el.
Evanghelia este vestea buna despre mântuirea data în dar prin harul lui Dumnezeu. Daca adaugi ceva harului, mântuirea nu mai este gratuita, ci se capata prin fapte. Nu-i de mirare ca Pavel era necăjit. Iata câteva exclamatii categorice: „Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:11). „Iata, eu, Pavel, va spun ca, daca va veti taia împrejur, Hristos nu va va folosi la nimic” (Gal. 5:2). „Si schilodeasca-se odata cei ce va tulbura!” (Gal. 5:12).
Aşadar, aceasta epistola a fost scrisă din cauza îngrijorarii ap. Pavel faţă de influenţa tot mai mare a învaţătorilor falsi în bisericile Galatiei. Pavel scrie galatenilor pentru a-i avertiza de pericolul distorsionarii adevarului Evangheliei si de consecinţele extrem de grave ale acceptarii unei Evanghelii false.

Destinatari: Galatia a fost un teritoriu ocupat de gali în sec. al III-lea î.Cr. Cu timpul galii    s-au amestecat cu licaonienii şi frigienii iar în anul 25 î.Cr. provincia a fost anexată de romani. Deci Galatia se întindea din S Bitiniei, V Pontului până în N Pamfiliei, adică în partea centrală şi de N a Asiei Mici.

În cap. 1:2 şi 3:1 Pavel se adresează credincioşilor bisericilor din Galatia dar nu ne dă nici un indiciu despre localizarea lor. Există 2 teorii: cea mai veche se numeşte Teoria galateană de N şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de N, înfiinţate în a 2 şi a 3 a călătorie misionară; cea mai nouă se numeşte Teoria galateană de S  şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de S a provinciei, înfiinţate în prima călătorie misionară în Antiohia Pisidiei, Iconia, Derbe şi Listra. Dovezile interne înclină în favoarea celei de-a II-a teorii.
A două vizită a lui Pavel la Ierusalim trebuie să fi fost în vremea foametei din timpul lui Claudiu (11:30) iar comportamentul lui Petru faţă de neamuri din 2:11 şi urm. poate fi explicat mai uşor dacă a avut loc înainte de Conciliu de la Ierusalim. Apoi, hotărârea luată la Conciliu nu este amintită în epistolă aşa că epistola e posibil să fi fost scrisă înainte de cea de-a II-a călătorie misionară (48, 49 d.Cr.).
Epistola către Galateni poate fi împartita în trei sectiuni majore care ne dezvăluie teologia sa:

  1. Adevărata Evanghelie nu conţine adăugiri, ci este de origine divină (1:11 – 2:21)

Din moment ce Evanghelia sa, care nu prevedea circumcizia, era aspru criticată, Pavel le prezintă galatenilor faptul că:
În primul rând, el nu a primit Evanghelia de la un om ci Evanghelia pe care o predica era primită „prin descoperirea lui Isus Hristos” (1:11-12).
În al doilea rând, Pavel a ştiut că trebuia să predice neamurilor o Evanghelie lipsită de practica circumciziei, fără ca să aibă aprobarea conducătorilor Bisericii de la Ierusalim (1:17). Când a mers la Ierusalim, 3 ani mai târziu, i-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov, dar Evanghelia o primise deja de la Dumnezeu, şi nu de la Ierusalim.
După 14 ani de la prima vizită, Pavel a mers din nou la Ierusalim, cu Barnaba şi Tit, pentru a se asigura că nu predicase în zadar (2:1-10). În ciuda opoziţiei din partea „fraţilor mincinoşi”, stâlpii bisericii (Petru, Iacov şi Ioan) au aprobat Evanghelia pe care Pavel o predica neamurilor.
Ceea ce Pavel înţelegea prin adevărul Evangheliei este stabilit în finalul secţiunii (2:15-21). Nimeni nu este justificat prin „faptele Legii”, ci prin credinţa în Cristos Isus. Dacă neprihănirea s-ar putea obţine prin Lege, atunci n-ar mai fi fost nevoie de jertfa Domnului Cristos.

  1. Creştinii sunt urmaşi ai lui Avraam ca urmare a promisiunii făcute acestuia (3:1 – 5:12)

După ce a explicat originea Evangheliei sale, Pavel se angajează în apărarea unei alte învăţături, aceea că cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, botezaţi în Cristos, sunt descendenţi ai lui Avraam. Dumnezeu i-a adus această veste bună lui Avraam atunci când i-a promis că toate naţiunile vor fi binecuvântate în el. Prin urmare, credincioşii sunt binecuvântaţi prin Avraam, părintele celor credincioşi (3:7-9). În lumina textului din Gen. 12:7, Pavel arată că promisiunile erau făcute lui Avraam şi seminţei lui. Subliniind termenul „sămânţă”, care este la singular, apostolul dovedeşte că „sămânţa” lui Avraam este Cristos (3:15-16). Aşadar, toţi cei care sunt botezaţi în Cristos sunt descendenţi ai lui Avraam şi fii prin făgăduinţă, chiar dacă nu sunt circumcişi (3:26-29).
Din moment ce Legea a fost dată cu 430 de ani mai târziu, ea nu a venit să schimbe datele promisiunii, care depinde de credinţa individului (3:17-20). Legea a fost dată după promisiune pentru a-i face pe oameni conştienţi de păcatele lor şi cu scop disciplinar, până la revelarea adevăratei credinţe. Dar, prin ea însăşi, Legea nu poate da viaţă.
Galatenii nu voiau să înţeleagă aceste lucruri, iar Pavel le spune că aceasta este o întoarcere la copilăria spirituală (4:1-11). El le arată că acum sunt fiii femeii libere, Sara, şi a fiului ei, Isaac (4:21-31), avertizându-i în acelaşi timp că circumcizia ar putea să-i despartă de Cristos (5:1-12).

3 . Doar trăirea prin Duhul formează un caracter moral (5:13 – 6:10)

Chiar dacă Pavel le demonstrează galatenilor că sunt descendenţii lui Avraam, prin Cristos, el consideră că trebuie să le prezinte ceva foarte important. Apostolul le arată creştinilor că puteau trăi o viaţă morală şi fără restricţiile Legii. În viziunea lui Pavel, viaţa morală înseamnă trăire prin Duhul (5:16), călăuzire a Duhului (v. 18), umblare prin Duhul (v. 25). Oamenii care sunt călăuziţi de Duhul nu mai sunt sub Lege (v. 18) şi nici nu mai practică faptele firii (19-21). Cel care va rodi în ei va fi Duhul Sfânt (22-23).
Pavel arată faptul că întreaga Lege este cuprinsă în porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (5:14 citat din Lev. 19:18). Astfel, galatenii trebuiau să se slujească unii pe alţii în dragoste (5:13). Dacă îşi purtau sarcinile unii altora, împlineau astfel „legea lui Cristos” (6:2). Deci, galatenii împlineau adevărata lege dacă trăiau prin Duhul, supunându-se legii lui Cristos.

Dacă ar fi să concluzionăm aceste teme menţionate mai sus, am putea reduce teologia Epistolei către Galateni în cele din urmă la justificarea prin credinţă (3:11; 5:1).

Credință și dovezi

Publicat de elpizein pe ianuarie 18, 2017
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , .

Epistola către Evrei definește credința drept “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie.” În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărții Evrei notează că lucrarea divină a creației este acceptată printr-un act de credință. Însă nu un act de credulitate. Mulți oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie și știință este de fapt un conflict între rațional și irațional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creației printr-o credință oarbă sau printr-o răstignire a intelectului… și ignorand tot ce ne poate învăța rațiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin și Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deși au făcut o distincție între credință și rațiune, au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credință nu e niciodată irațional. Este rațional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credința și rațiunea sunt distincte, ele nu se contrazic. Aș spune mai degrabă că ceea ce primim prin credință este “a-rațional” din cauză că n-a fost încă experimentat la nivelul simțurilor noastre.

Adevărul este … adevărat

Atât Augustin cât și Aquinas au crezut că tot adevarul este adevărul lui Dumnezeu. Și tot adevărul se întâlnește la vârf. Dumnezeu Își descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci și prin ceea ce noi numim revelația naturală. Citim în Psalmi nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creației, ci și că însăși “cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucrarea mâinilor Lui.” În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoștintă despre Dumnezeul invizibil care ni S-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creația ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înțelegem natura universului și felul în care înțelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.
Cu câțiva ani în urmă am purtat o corespondență cu Carl Sagan, pentru că o publicație ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie și cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang și despre alte lucruri pe care el le afirmă spunând că dispunem acum de aparatură științifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, și așa mai departe. Eu i-am replicat, “Hai atunci să ne întoarcem și mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii și a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găsește într-o stare de organizare și inerție pentru eternitate. Apoi, într-o marți după-masă la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărește să explodeze. Vreau să știu cine l-a mișcat. Vreau să știu ce forță exterioară a schimbat acest curs de inerție”. El mi-a răspuns, “Ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo”. Am spus, “Ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbești de magie, nu de știință. Însă problema e că nici un om de știință nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creație. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelația supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu și care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, așa cum îl cunoaștem noi.”
Desigur, eu cred că poți ajunge la aceeași concluzie, indiferent dacă deduci rațional originea din realitatea ce ne înconjoară și pe care o poți percepe acum, pentru că ea reclamă existența inerentă a unei Ființe veșnice pentru originea acestui univers, sau privești la revelația specială pe care o găsești în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Adevărul revelat

Dar aici citim, “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Mai citește o dată: “tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” E ca și cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale științifice, pe măsură ce raționalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poți vedea, te vei izbi de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile și ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creștină conceptul creației este numit creație “ex-nihilo” – din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o Ființă eternă și care există prin ea însăși, care este cauza suficientă și eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în ființă. Dar ideea creației ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o și a remodelat-o, așa cum un olar ia o bucată de lut și face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz și această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, și așa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.
Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credință care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu parcă spune: “Iată cum s-au desfășurat lucrurile: “Eu am poruncit universului să ia ființă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi și sunt etern. Eu sunt Autorul existenței ne-eterne a universului finit. Acesta a luat ființă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, și ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, și a fost lumină.”
Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înțelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată și a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poți analiza de acum până în veacul de apoi, și tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existența. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit și mai dependent se dovedește a fi.

Adevărul aplicat

Totuși, haideți să continuăm și să vedem ce se mai spune despre credință în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: “Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, cu toate că este mort.” Aici credința nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noștri nu le pot vedea, chiar și despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creației.
Credința înseamnă și mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credință, vă amintiți că, “cel neprihănit va trăi prin credință”, este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât și Abel au venit cu jertfele lor și le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuși, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale și așa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată, iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că și-a adus jertfa. Cum? Prin credință. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, așa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii își aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriți. Dumnezeu le spune: “Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre, și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credință a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii. Iar asta se întâmplă în fiecare generație. Oamenii merg la biserică, în fiecare duminică, în această țară, și în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca niște actori care își interpretează rolurile fără credință, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel își aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător și să-și exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, și toate celelalte. A fost un act autentic de închinare. Evident, Cain și-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie și gelozie și îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, așa cum s-a și demonstrat de altfel. De aceea, viața lui Abel și jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinței.
În versetul 5, “Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Avem aici o continuare a discuției anterioare despre Cain și Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărții Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. “Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Nu poți veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i așa? Nu poți căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că Îi poți fi plăcut lui Dumnezeu și că El răsplătește pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credință deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Așa fac oamenii credincioși. Credința este definită aici nu ca un substitut pentru rațiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un așa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu.
Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlnește cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credința lor. Pentru că nu te mai obosești să onorezi o ființă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi. Sondajele arată că un procent de peste 95% din populația Statelor Unite crede în existența lui Dumnezeu. Dar sunt niște sondaje lipsite de semnificație, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma “Credeți într-o ființă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?” Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm și întrebăm: “Câți dintre voi căutați cu adevărat să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu, să trăiți pentru Dumnezeu?”, numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teiști teoretici dar viețile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenția noastră.
Cineva spunea odată: “Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri.” Poți spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: “Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”, și viceversa. Deci, dacă vrei să știi unde este inima ta, verifică-ți comoara. Investim în Împărăția lui Dumnezeu sau investim în împărățiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăiește prin credință trăiește ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidență în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieții sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Așa face un om al credinței.
Iar apoi, la final, citim: “Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau…” Probabil că Dumnezeu i-a spus cam așa: “Noe, vine ploaia! Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile și 40 de nopți, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul și acesta va înghiți întreaga lume! Vreau să construiești o arcă, să-ți iei toată familia și tot ce-ți voi mai spune, ca să supraviețuiți acestui potop.” Vi-l puteți imagina pe Noe construindu-și corabia în mijlocul deșertului și pe prietenii lui apropiindu-se de el. “Noe, ce faci?” “Construiesc o corabie.” “De ce?” “Păi, vine potopul?” Și toți spun: “Ai înebunit”.
Prin ce trebuie să fi trecut Noe… Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numește “un nebun pentru Christos”. Și-a pus încrederea nu în înțelepciunea acestei lumi, ci în înțelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supraviețuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credință, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverență pentru Dumnezeu. “Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea….” Credința lui a demonstrat necredința întregii lumi. Prin această credință el “a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. Această neprihănire este neprihănirea lui Christos.

Adevărul despre … tine

În ce măsură este definită viața ta de “credință”? Credința nu este doar o problemă epistemologică. Într-o analiză finală, ea se dovedește prin felul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm și ea ilustrează relația noastră cu Dumnezeu. Nu uita că: “Cel neprihănit va trăi prin credință.”

R. C. Sproul (traducere de Florin Vidu)

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 26, 2016
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , .

MARȚI
Smochinul uscat. Puterea credinței (cap. 11:20-26)
Dimineaţa, când au trecut pe lângă smochin, au văzut că era uscat din rădăcini. Petru şi-a amintit ce se întâmplase şi i-a zis: – Rabbi8, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat! Isus a răspuns: – Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că dacă cineva ar zice acestui munte: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!“ şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că ceea ce spune se va întâmpla, i se va da întocmai! De aceea vă spun că toate lucrurile pe care le cereţi atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit şi ele vi se vor da. Şi când staţi în picioare rugându-vă, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Care este în ceruri să vă ierte vouă greşelile. (Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru Care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre).
Autoritatea lui Isus (cap. 11:27-33)
 Au intrat apoi din nou în Ierusalim. În timp ce se plimba prin Templu, au venit la El conducătorii preoţilor, cărturarii şi bătrânii şi L-au întrebat: – Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat această autoritate ca să le faci? Isus le-a răspuns: – Vă voi pune o întrebare. Răspundeţi-Mi, şi vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Răspundeţi-Mi! Ei au început să vorbească între ei şi să zică: „Dacă vom răspunde: «Din cer!», ne va întreba: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?». Sau să răspundem: «De la oameni!»?“ Ei se temeau de mulţime, fiindcă toţi considerau că Ioan a fost într-adevăr un profet. Aşa că I-au răspuns lui Isus: – Nu ştim! Atunci şi Isus le-a zis: – Nici Eu nu vă spun cu ce autoritate fac aceste lucruri.
(cap. 12:1-12)
Apoi a început să le vorbească în pilde: – Un om a plantat o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn de pază. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. La vremea roadelor a trimis un sclav la viticultori ca să ia de la ei partea cuvenită din roadele viei. Viticultorii însă l-au apucat, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A trimis din nou la ei un alt sclav, dar şi pe acesta l-au bătut peste cap şi l-au înjosit. A trimis apoi un altul, dar pe acela l-au omorât, şi apoi încă mulţi alţii, dintre care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Singurul pe care-l mai avea era un fiu preaiubit. În cele din urmă, l-a trimis la ei, spunându-şi: „Pe fiul meu îl vor respecta!“ Dar viticultorii aceia şi-au zis între ei: „Acesta este moştenitorul! Haideţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră!“ Şi l-au apucat, l-au omorât şi l-au scos afară din vie. Aşadar, ce va face stăpânul viei? Va veni şi-i va nimici pe viticultori, iar via o va da altora. N-aţi citit acest loc din Scriptură unde scrie: „Piatra pe care au respins-o zidarii a devenit piatra din capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri!“? Ei au căutat să-L prindă, dar le-a fost frică de popor; căci ei ştiau că împotriva lor spusese Isus pilda. Aşa că L-au lăsat şi au plecat.
Tributul datorat Cezarului (cap. 12:13-17)
 I-au trimis la El pe câţiva dintre farisei şi dintre irodieni3 ca să-L prindă în cursă cu vorba. Ei au venit şi I-au zis: – Învăţătorule, ştim că eşti corect, fără să-Ţi pese de nimeni, căci nu cauţi la faţa omului, ci îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim tribut Cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim? El însă, înţelegând ipocrizia lor, le-a zis: – De ce Mă puneţi la încercare? Aduceţi-Mi un denar, să-l văd! Ei I-au adus. Isus i-a întrebat: – Chipul acesta şi inscripţia, ale cui sunt? – Ale Cezarului, I-au răspuns ei. Isus le-a zis: – Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Ei au rămas uimiţi de El.
Despre înviere (cap. 12:18-27)
 Au venit la El saducheii, care zic că nu există înviere, şi L-au întrebat: – Învăţătorule, Moise ne-a scris că dacă fratele cuiva moare fără să aibă copii şi-i rămâne astfel doar soţia, fratele acestuia trebuie să se căsătorească cu văduva şi să-i ridice un urmaş fratelui său. Erau şapte fraţi. Primul şi-a luat o soţie, dar a murit fără să lase vreun urmaş. Al doilea s-a căsătorit cu văduva, dar şi el a murit fără să lase vreun urmaş. Aşa s-a întâmplat şi cu al treilea. Şi nici unul din cei şapte n-a lăsat vreun urmaş. Femeia a murit ultima dintre toţi. La înviere, (când se vor scula), soţia căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de soţie! Isus le-a răspuns: – Oare nu vă rătăciţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu? Căci atunci când se vor scula din morţi, nici nu se vor mai însura, nici nu se vor mai mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri. Iar cu privire la faptul că cei morţi sunt înviaţi, n-aţi citit în cartea lui Moise, acolo unde scrie despre tufiş, cum i-a vorbit Dumnezeu şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii! Sunteţi foarte rătăciţi!
Cea mai mare poruncă (cap. 12:28-34)
Unul dintre cărturari venise şi-i auzise discutând. Când a văzut că Isus le-a răspuns bine, L-a întrebat: – Care este cea dintâi poruncă dintre toate? Isus i-a răspuns: – Cea dintâi poruncă este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta.“ (Aceasta este cea dintâi poruncă.) Iar a doua este următoarea: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.“ Nu există altă poruncă mai mare decât acestea. Cărturarul I-a zis: – Bine, Învăţătorule! Este adevărat ceea ce ai spus, şi anume că El este Unul singur, că nu este altul în afară de El şi că a-L iubi pe El cu toată inima, cu toată priceperea şi cu toată puterea şi a-l iubi pe semenul tău ca pe tine însuţi este mult mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Când a văzut Isus că răspunsese cu înţelepciune, i-a zis: – Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună vreo întrebare.
Al cui Fiu este Cristos? (cap. 12:35-37)
În timp ce dădea învăţătură în Templu, Isus a întrebat: – Cum de zic cărturarii despre Cristos că este fiul lui David? David însuşi, în Duhul Sfânt, spune: „Domnul I-a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până-Ţi voi pune duşmanii sub picioare!»“ David însuşi Îl numeşte „Domn“; deci cum este El fiul lui? Mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.
Condamnarea cărturarilor şi fariseilor (cap. 12:38-40)
În învăţătura Lui, spunea: ­„Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în robe lungi, să fie salutaţi prin pieţe şi să li se dea scaunele de onoare în sinagogi şi locurile de onoare la mese. Ei devorează casele văduvelor şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. Aceştia vor primi o condamnare mult mai mare.“
Văduva săracă (cap. 12:41-44)
S-a aşezat în faţa vistieriei Templului şi se uita cum punea mulţimea bani în vistierie. Mulţi din cei bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două lepta, care fac un codrantes. Isus i-a chemat pe ucenicii Lui şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi cei care au pus în vistierie, pentru că toţi au pus din abundenţa lor, dar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.“
Semne ale sfârșitului (cap. 13:1-31)
După ce a ieşit din Templu, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: – Învăţătorule, iată ce pietre1 şi ce clădiri! Isus i-a răspuns: – Vezi tu clădirile acestea mari? Nu va fi lăsată aici piatră pe piatră; totul va fi dărâmat! Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor, în dreptul Templului şi, în timp ce erau doar ei singuri, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat: – Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când urmează să fie împlinite toate acestea? Isus a început să le vorbească astfel: – Vedeţi să nu vă înşele cineva! Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: „Eu sunt Acela!“ şi vor înşela astfel pe mulţi. Când veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, să nu vă neliniştiţi! Aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul. Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Vor fi cutremure în diverse locuri şi va fi foamete. Dar acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Luaţi seama la voi înşivă! Vă vor da pe mâna sinedriilor şi veţi fi bătuţi în sinagogi. Veţi fi puşi să staţi înaintea guvernatorilor şi înaintea regilor din pricina Mea, ca să fiţi mărturie înaintea lor. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie vestită la toate neamurile. Când vă vor duce să vă dea pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi dinainte cu privire la ceea ce veţi vorbi, ci spuneţi ce vi se va da chiar în ceasul acela! Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Fratele îl va trăda şi-l va da la moarte pe fratele său, iar tatăl pe copilul său; copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor da la moarte. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Când veţi vedea „urâciunea pustiirii“ stând acolo unde n-ar trebui – cel ce citeşte, să înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi! Cel ce va fi pe acoperişul casei să nu coboare, nici să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea, iar cel ce va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina! Vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă să nu se întâmple iarna. Căci în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a mai fost de la începutul creaţiei, pe care a făurit-o Dumnezeu, şi până acum, şi nici nu va mai fi! Iar dacă Domnul n-ar fi scurtat numărul zilelor, nici un om n-ar fi scăpat; dar, din pricina celor aleşi, pe care El i-a ales, El a scurtat numărul zilelor. Dacă cineva vă va spune atunci: „Iată, Cristosul este aici!“ sau „Iată, este acolo!“, să nu credeţi! Căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, pe cei aleşi. Voi însă păziţi-vă; v-am spus mai dinainte toate lucrurile! Dar în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer şi puterile din ceruri vor fi clătinate. Atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori6, cu mare putere şi slavă. Atunci El va trimite îngerii, iar ei îi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa lui devine deja fragedă şi încep să apară frunzele, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când vedeţi că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece această generaţie până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece!
Îndemn la veghere (cap. 13:32-37)
Dar despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Fiţi atenţi! Vegheaţi! Căci nu ştiţi când va sosi vremea. Este ca atunci când un om, plecat într-o călătorie, îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, fiecăruia potrivit slujbei lui, şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi deci pentru că nu ştiţi când vine stăpânul casei – sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa – şi să nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor: vegheaţi!
Uneltire împotriva lui Isus (cap. 14:1, 2)
Peste două zile era Paştele şi Sărbătoarea Azimelor. Conducătorii preoţilor şi cărturarii căutau o modalitate să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor.“
Ungerea lui Isus la Betania (cap. 14:3-9)
În timp ce se afla în Betania, luând masa în casa lui Simon, leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru, plin cu parfum de nard pur, foarte scump. Ea a spart vasul de alabastru şi a turnat parfumul pe capul lui Isus. Unii au fost indignaţi şi au zis între ei: „Pentru ce s-a făcut risipa aceasta de parfum? Căci parfumul acesta s-ar fi putut vinde cu peste trei sute de denari1, iar banii să fie daţi săracilor!“ Şi o mustrau pe femeie cu asprime. Însă Isus a zis: „Lăsaţi-o în pace! De ce-i cauzaţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine! Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi şi puteţi să le faceţi bine oricând vreţi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna! Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai dinainte, în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut această femeie, în memoria ei.“
Trădarea lui Iuda (cap. 14:10, 11)
Atunci Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la conducătorii preoţilor ca să-L dea pe mâna lor. Ei s-au bucurat când au auzit aceasta şi i-au promis că-i vor da bani. Şi el a început să caute un prilej ca să-L dea pe mâna lor.

Galateni 5:1-15

Publicat de elpizein pe noiembrie 29, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Libertatea Evangheliei aduce izbăvire faţă de Lege
Să învăţăm:
– de ce trebuie să trăim în libertatea adusă de Evanghelie?
– cum o putem face?
După ce a prezentat un şir de 6 argumente teologice în favoarea Evangheliei, prin care a arătat superioritatea Evangheliei faţă de Lege, apostolul Pavel îşi încheie epistola pe care a adresat-o credincioşilor din Galatia cu o secţiune practică. În cadrul acestei secţiuni (cap. 5-6) el a adresat mai multe îndemnuri practice prin care a arătat cum putem trăi în libertatea descoperită de Evanghelie.
Dacă ultimul verset din cap. 4 arată că, în conformitate cu noul său statut, credinciosul este liber, primul verset din cap. 5 se referă la practica creştinului: el trebuie să trăiască ca un om liber. Aici putem să vedem o diferenţă între Lege şi har: Legea ar spune: ,,Dacă vă veţi dobândi libertatea, veţi fi liberi” dar harul parcă spune: ,,Aţi fost eliberaţi cu preţul extraordinar de mare al morţii lui Cristos. În semn de recunoştinţă faţă de El, trebuie să rămâneţi tari în libertatea care v-a dat-o Cristos şi să nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei.”
Legea porunceşte, dar nu-ţi dă şi puterea de a duce la îndeplinire porunca. Harul asigură ceea ce cere Legea, învrednicindu-l apoi pe credincios să trăiască o viaţă prin puterea Duhului Sfânt, în final răsplătindu-l pt. aceasta. Primul dintre aceste îndemnuri conţine imperativul: „rămâneţi dar tari, şi nu  vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (cap. 5:1). Studiind această poruncă, prin care ap. Pavel îndeamnă la statornicie lângă Evanghelie, vrem să ne uităm la:

  1. MOTIVELE CARE DETERMINĂ STATORNICIA LÂNGĂ EVANGHELIE

Ap. Pavel îndeamnă la statornicie lângă Evanghelie, arătând că:
a. (v. 1) reîntoarcerea la Lege aduce robie.
b. (v. 2) reîntoarcerea la Lege zădărniceşte lucrarea Domnului Isus. De fapt, iudaizatorii insistau asupra credincioşilor dintre neamuri să se circumcidă, pt. că altfel nu vor fi mântuiţi. Tăierea împrejur nu era doar o operaţie chirurgicală, nu doar împlinirea unui ritual religios ci devenise o cale de mântuire prin fapte bune. Circumcizia tindea să devină o evanghelie a eforturilor omeneşti, dând la o parte harul lui Dumnezeu. De fapt, era o înlocuire a harului cu Legea sau al lui Cristos cu Moise. Ori, lucrul acesta nu era în spiritul Evangheliei pe care a propovăduit-o ap. Pavel.
c.    (v. 3) reîntoarcerea la Lege obligă la păzirea Legii în totalitate. Legalismul le cerea oamenilor să împlinească toată Legea. Oamenii aflaţi sub Lege nu-şi puteau permite să accepte doar poruncile uşor de îndeplinit iar pe cele grele să le respingă. Pavel le arată galatenilor că dacă se străduiesc să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu prin circumcizie, atunci sunt datori să împlinească toată Legea. Numai că dacă vor să se întoarcă sub Lege, care arăta că în viitor va veni Cristos, Isus nu le va fi de niciun folos.
d.    (v. 4/a) reîntoarcerea la Lege conduce la despărţirea de Cristos. Legalismul înseamnă abandonarea lui Cristos, care cheamă la adevăr, la lumină şi la libertate. Pt. noi, Isus Cristos trebuie să fie singura nădejde a neprihănirii (a dreptăţii).
e.    (v. 4/b) reîntoarcerea la Lege determină căderea din har. Galatenii ar fi vrut să-L aibă şi pe Isus ca Mântuitor şi Legea. Ap. Pavel le arată că nu se poate aşa ceva. Dacă se vor întoarce la Lege vor fi despărţiţi de Cristos şi nu vor beneficia de harul Său.

2.    MĂRTURIILE CARE ILUSTREAZĂ STATORNICIA LÂNGĂ EVANGHELIE

Pentru a arăta de ce trebuie să rămânem statornici lângă Evanghelie, ap. Pavel a prezentat:
a.  (v. 5, 6) calea prin care dobândim neprihănirea (prin Duhul, prin credinţă şi prin lucrarea Domnului Isus). Legalistul speră să dobândească neprihănirea prin propriile sale fapte, prin păzirea Legii sau prin împlinirea unor ritualuri religioase. Credinciosul, faţă de legalist, se uită nu numai la îndreptăţirea pe care a realizat-o Cristos pt. el, ci aşteaptă timpul când Domnul va reveni, când va primi un trup slăvit şi când nu va mai păcătui. Ceea ce doreşte Dumnezeu din partea omului este ,,credinţa care lucrează prin dragoste.”Credinţa este totala bizuire pe Dumnezeu. Credinţa nu este numai teorie, ci ea se manifestă prin slujirea plină de devotament faţă de Dumnezeu şi de semeni. Motivaţia care stă la baza slujirii este dragostea.
b. (v. 7, 8) exemplul unui alergător. Galatenii porniseră bine pe calea credinţei, ca adevăraţi alergători în viaţa presărată cu suferinţe dar cineva (iudaizatorii) le-a tăiat calea, împiedicându-i. Ascultarea de învăţăturile iudaizatorilor, de acei apostoli falşi i-a făcut vinovaţi de neascultare faţă de adevărul lui Dumnezeu pe care îl prezintă Evanghelia.
c. (v. 9) exemplul aluatului. Aluatul în Scriptură este un simbol al răului. În cazul acestei epistole aluatul se referă la învăţătura rea a iudaizatorilor. Tendinţa aluatului sau a drojdiei de a afecta toată făina cu care vine în contact este folosită în acest verset spre a arăta că puţină învăţătură greşită va duce la şi mai multă rătăcire. Dacă câţiva oameni din biserică susţin o învăţătură falsă, ei vor face şi mai mulţi adepţi , dacă nu vor întâlni o reacţie rapidă de împotrivire din partea celorlalţi fraţi.
d. (v. 10-12) pedeapsa celor ce-i conduc pe alţii în rătăcire. Ap. Pavel are siguranţa că Dumnezeu este drept şi de aceea El îi va pedepsi pe cei care au început să strice bunul mers al bisericilor din Galatia.

3. MODUL ÎN CARE PUTEM RĂMÂNE STATORNICI LÂNGĂ EVANGHELIE

Pentru a rămâne statornici lângă Evanghelie, trebuie să trăim în dragoste, deoarece:
a. (v. 13) dragostea nu îndreptăţeşte păcatul. Evangheliei harului i s-au adus întotdeauna acuzaţii că le-ar permite oamenilor să trăiască cum vor. Ap. Pavel avertizează în acest loc asupra libertinismului. Când oamenii au purtat atâta timp jugul legii, primind dintr-o dată libertatea erau ispitiţi să treacă de la o formă de robie la una de nepăsare. Libertatea creştină nu permite păcatul ci mai degrabă îl încurajează pe creştin să slujească altora în dragoste. Nu avem voie niciodată să transformăm libertatea pe care ne-a oferit-o Cristos datorită jertfei Sale, în lucruri care întăresc firea pământească. Cum spunea cineva: ,,Un râu are libertatea de a curge doar în limitele impuse de malurile sale, căci fără acestea s-ar împrăştia, devenind o mlaştină de apă stătătoare, urât mirositoare.”
b. (v. 14) dragostea împlineşte toată Legea. Ap. Pavel arată că manifestând dragoste (acea dragoste jertfitoare care ne-a arătat-o Dumnezeu) pe parcursul vieţii de credinţă nu se poate să încalci Legea.
c. (v. 15) dragostea zideşte. Legalismul conduce numai la certuri, aşa cum s-a întâmplat şi în Galatia. Mai târziu, ap. Pavel avea să-i scrie lui Tit: ,,Dar de întrebările nebune, de înșirările de neamuri, de certuri și ciorovăieli privitoare la Lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și zadarnice.” Deşi spiritual Legii este să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-ţi iubeşti semenii, galatenii au procedat invers, adoptând porunci care aveau să ţină până la vremea arătării lui Mesia, a Domnului Isus Cristos. Rolul dragostei este şi de a consolida relaţia pe care o ai cu Dumnezeu, pe care o ai cu fraţii şi surorile de credinţă dar şi cu ceilalţi oameni.

Explicații la Galateni 1:6-10

Publicat de elpizein pe mai 8, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , .

Încă de la v. 1 din cap. 1, Pavel se prezintă ca un apostol pus în slujbă chiar de Domnul Isus și ne aducem aminte că cuvântul apostol este folosit în 2 sensuri:

  1. Unul dintre cei 12 cf. (Fapte 1:21-26), ,,Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.” adică:
    a. Cu Isus in cei 3 ani ai Sai de lucrare (v.21)
    b. Martor al lucrarii de după invierea Sa (v.22)
    c. Ales de Hristos cf. Fapte 9:16 ,,el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel”
  2. Unul trimis în afară. Este folosit într-un sens larg.

Pavel afirmă că el este apostol ,,nu de la oameni ci prin Isus Cristos” – adică Isus și-a întins mâna deasupra lui Pavel, l-a numit și l-a pus deoparte pentru slujbă: „el este un vas pe care l-am ales …”
Vom analiza în continuare câteva cuvinte cheie pe care le-am întâlnit în textul citit:
v. 6 ,,treceţi” – exprimă o acţiune pe care au făcut-o galatenii (în altă traducere ,,părăsiţi”). Cuvântul acesta era folosit în legătură cu dezertarea unui soldat care se pedepsea cu moartea. Cuvântul acesta ne arată că galatenii ,,dezertau” de bună voie (de unde?)

  1. de la Dumnezeu şi de la Isus Cristos la o evanghelie falsă;
  2. de la har la har+fapte

Evanghelia este în strânsă legătură cu “harul lui Cristos”. În sensul acesta sunt folosite 2 aspecte ale Evangheliei în epistolele ap. Pavel:

  1. Faptele – adică moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos (1 Cor. 15:1-4)
  2. Rodul acestor fapte – adică, mântuirea primită prin credinţă si nimic altceva (Gal. 2:16).

,,(aşa de)repede” – sau ,,uşor”, exprimă modul în care au reacţionat galatenii la ,,noua evanghelie”, la învăţăturile eretice ale noilor învăţători.
,,v-a chemat” – se referă la chemarea oamenilor la salvarea pe care o primesc din partea lui Dumnezeu.
,,harul” – actul gratuit şi suveran de milă, de îndurare a lui Dumnezeu de acordare a salvării de la mânia viitoare. Lucrul acesta este realizat prin moartea şi învierea lui Cristos, în afara oricărui merit sau faptă omenească.
,,altă evanghelie” – opusă adevăratei Evanghelii. Acestei false evanghelii i s-au adăugat cerinţele, ceremoniile şi standardele Vechiului Legământ ca nişte porunci necesare mântuirii. Adăugând Legea la Evanghelia lui Cristos, falşii învăţători distrugeau practic harul, transformând mesajul despre darul nemeritat a lui Dumnezeu într-un mesaj despre darul dobândit şi meritat prin fapte.
v. 7 ,,Evanghelia lui Cristos” – este numai o singura Evanghelie – una singură în fapte și interpretare. Aceasta înseamnă Vestea Bună a salvării numai prin har, prin intermediul credinţei în Cristos. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu…” (Efes. 2:8) A încerca să schimbi Evanghelia are efectul de a o transforma în opusul a ceea ce este ea într-adevăr.
v. 8 ,,noi înşine sau un înger din cer” – Pavel vorbeşte aici dând exemplul, cel mai probabil, de învăţătură greşită. Galatenii n-ar trebui să primească nici un mesager oricât de impresionant ar arăta el, dacă învăţătura lui despre mântuire diferă câtuşi de puţin faţă de învăţătura Domnului Isus sau a apostolilor.
,,anatema” – “a fi osândit”de 2 ori. Pavel rosteşte acest blestem asupra tuturor celor care îndrăznesc să predice altă evanghelie. În timp ce Legea este însoţită de blestem, pt. toţi cei ce eşuează în păzirea ei, Evanghelia este însoţită de blestem pt. toţi cei ce încearcă să o modifice.  
v. 9 Daca orice alt mesaj decat Evanghelia este primit, el este fals și de imitație. Evanghelia lasă pe dinafară toate lucrările omeneşti. Dumnezeu mântuiește numai o clasă a omenirii – pe cei neevlavioși. Aceasta este singura cale. Neprihănirea umană este o cârpă murdara în fața lui Dumnezeu. Legea ne condamnă și trebuie să ne lase fără vorbe înainte ca harul să ne mântuiască. Adevarata dificultate nu este a fi destul de bun pentru a fi mântuit, ci a te recunoaște suficient de păcătos. Umanitatea refuză să recunoască condiția ei pierdută înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este situația grea a umanității. Iudeii nu au negat faptele Evangheliei, ei au pervertit-o și de aceea au fost anatemizaţi. “Evanghelia” legii și harul sunt un amestec care nu are nici putere, nici creștere și nici biruință.
v. 10 ,,caut să plac oamenilor?” – a fost o vreme când Pavel a fost motivat prin persecuţia adusă creştinilor să fie pe placul celor din neamul lui.
,,robul lui Cristos” – Predicarea Evangheliei nu este plăcută omului pierdut. Nici un om nu poate mulţumi şi pe Dumnezeu şi pe oameni, de aceea Pavel se vede în această postură de rob. El a devenit rob de bună voie, fapt care l-a costat multă suferinţă din partea altora. Un astfel de sacrificiu personal este exact opusul scopului de a fi plăcut oamenilor.

Comunicarea cu Dumnezeu

Publicat de elpizein pe aprilie 4, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Luca 11:1-13
Verset cheie: Lc. 11:9 – „De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.”
Ideea centrală a lecției: Rugăciunea este darul lui Dumnezeu prin care noi putem comunica cu El, de aceea credincioșii trebuie să se roage permanent, cu credință și într-o atitudine de mulțumire.
Scopul lecției: Să ne încurajeze să avem o viață de rugăciune permanentă, stăruitoare și cu credință
Oamenii au încercat să definească în multe feluri rugăciunea: un mare om de stat indian spunea că „Rugăciunea este cheia dimineţii şi zăvorul serii”, altcineva spunea că „Rugăciunea este o clipă petrecută în ceruri” iar Augustin spunea că „Rugăciunea este respirația sufletului.” Comunicăm sau ne rugăm lui Dumnezeu nu doar pt. a-I spune ce ne lipsește, ci mai ales pt. că rugăciunea este exprimarea încrederii noastre în Dumnezeu și un mijloc prin care încrederea noastră în El va crește.
Venim cu problemele din viața noastră și-I mulțumim pt. binecuvântările noastre, dar sunt atâția oameni astăzi care nu se roagă niciodată. Fie nu cred în Dumnezeu, fie nu cred că El Se poate ocupa de viața lor. Alții se roagă Domnului numai atunci când vine boala sau necazurile, găsind în rugăciune o barcă de salvare care după ce-i duce la mal, uită de ea și, mai ales, de Cel ce i-a salvat.
Lecția de azi vrea să ne încurajeze la o viață de comunicare sau de rugăciune cu Dumnezeu, uitându-ne pe baza textului citit la câteva adevăruri de bază privitoare la rugăciune. Prima învățătură…

1. SĂ NE RUGĂM CORECT (v. 1-4)

Domnul Isus răspunde cererii unui ucenic și probabil așteptării oamenilor, oferindu-le un model de rugăciune, adică „Tatăl nostru.” În v. 2, Domnul a spus: „Când vă rugați…” Cuvântul „Când” presupune să ai o practică regulată a rugăciunii, adică o viață permanentă de rugăciune. Când ne uităm la rugăciunea „Tatăl nostru” observăm 2 direcții principale: una pe verticală, relația mea cu Dumnezeu și una pe orizontală, relația mea cu semenii. În primul rând, rugăciunile noastre trebuie să înceapă cu lauda adusă lui Dumnezeu Tatăl: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău”
În Biblie întâlnim multe din calitățile lui Dumnezeu, dar în relația pe care o are cu noi El ni Se descoperă ca „Tatăl nostru”, de aceea Tatăl trebuie onorat pt. că este sfânt. Uitându-ne la Numele Domnului, de foarte multe ori în Vechiul Testament găsim o strînsă legătură între numele și caracterul unei persoane.
De exemplu: 2 persoane care au trăit în aceeași generație: David, care înseamnă „iubit” și într-adevăr Dumnezeu a mărturisit despre El: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” De cealaltă parte Nabal, care înseamnă „nebun” care era „aspru și rău în faptele lui.” și așa a și murit. Pentru că Dumnezeu este sfânt în natura Sa, Numele Lui trebuie slăvit de noi iar rugăciunile noastre trebuie să conțină această recunoaștere a sfințeniei Sale.
Apoi, trebuie să ne rugăm ca Împărăția Lui să vină în deplinătatea puterii ei. Domnul Isus a vorbit oamenilor despre o Împărăție spirituală, în care El urma să conducă, să domnească, nu de pe un tron omenesc, ci în viețile lor. Cei ce L-au primit au beneficiat de această domnie. Împărăția venise deja pe pământ, prin Fiul lui Dumnezeu, odată cu începutul activității Sale publice și Luca subliniază lucrul acesta, dar nu în deplinătatea puterii ei.
În v. 3, „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi”, Domnul Isus ne arată marea importanță pe care o are Dumnezeu în purtarea de grijă a nevoilor noastre zilnice. Dacă înțelegem lucrul acesta, atunci vom veni cu mulțumire înaintea Celui care Se-ndură în fiecare zi de tot ce avem nevoie, și credem că Se va îndura și în viitor.
În v. 4 Domnul Isus ne arată importanța mărturisirii: „şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator.” Mărturisirea este o parte importantă din rugăciune. Dacă ne apropiem de Dumnezeu cu pocăință și smerenie, El este gata să ne ierte. Iertarea ce o primim de la Dumnezeu trebuie să aibă un impact asupra relațiilor noastre cu semenii. Dacă nu iertăm pe cei ce ne greșesc, înseamnă că nu am înțeles cât de valoroasă și de adâncă este iertarea Domnului.
Tot în v. 4 Domnul Isus încheie rugăciunea spunând: „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” Știm din ep. lui Iacov că „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni” dar El încearcă credința noastră. Dumnezeu vrea ca să trecem cu bine testele credinței și nu dorește ca noi să păcătuim atunci când suntem încercați.
Când îi cerem „și nu ne duce în ispită” înseamnă, de fapt „nu îngădui ca noi să cădem în ispită.” Să știm că atunci când trecem prin ispitele vieții, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea putere să putem ieși biruitori. Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem…

2. SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR (v. 5-10)

Referitor la rugăciune Domnul Isus ne oferă o pildă începând cu v. 5. El ne arată despre ospitalitatea pe care trebuia să o aibă orice iudeu bun, cum familia trebuia să fie o gazdă bună indiferent de momentul la care era deranjată de un musafir. Desigur, și aici, Domnul Isus vrea să ne arate o altă învățătură spirituală: stăruința în rugăciune.
De fapt stăruința în rugăciune nu are rolul de a schimba planul lui Dumnezeu privitor la viața noastră, ci ca noi să recunoaștem dependența totală de mila și ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, cererile noastre în rugăciune nu trebuie să fie egoiste și părtinitoare. Ele trebuie să vină dintr-o inimă curată, pt. ca astfel Domnul să poată asculta și împlini lucrurile pt. care strigăm înaintea Lui.
În v. 9 Domnul Isus încheie această pildă despre stăruința în rugăciune îndemnându-i pe ucenici să continue să ceară, să caute și să bată, arătându-ne modul în care copiii Domnului trebuie să se implice în rugăciunile lor: „Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” Un ultim lucru…  

3. SĂ NE RUGĂM CU CREDINȚĂ (v. 11-13)

Domnul Isus Își încheie învățătura despre rugăciune comparând relațiile dintre oameni și relația dintre Dumnezeu și credincios. Domnul Isus vrea să ne arate relația deosebită care se stabilește între Dumnezeu și copiii Lui. El spune că niciun tată care-și iubește cu adevărat fiul nu-i va oferi un lucru dăunător, dacă acesta îi cere un lucru trebuincios. Calitatea unui părinte plin de dragoste îl determină să poarte de grijă nevoilor copiilor săi.
Apl. – Cu atât mai mult, Dumnezeu Se va îndura de toate nevoile noastre, dacă ne apropiem cu o inimă curată de El. În final, putem spune că Dumnezeul nostru, care este Tatăl nostru spiritual, ne poartă de grijă ca un Părinte iubitor în fiecare zi și fiecare dintre noi simțim dragostea și bunătatea Lui.
În acest context poate că ne surprinde începutul v. 13 „Deci, dacă voi, care sunteţi răi…” însă ceea ce spune Domnul Isus aici are în vedere natura noastră umană imperfectă, egoistă și predispusă la păcat. Pe când, dragostea lui Dumnezeu, în comparație cu dragostea noastră firească, este perfectă, nemărginită și este oferită tuturor.
Ce să facem când rugăciunea noastră rămâne fără răspuns? Trebuie să continuăm să ne încredem în Dumnezeu, Cel care face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Să ne aducem toate îngrijorările înaintea Lui, știind că El ne poartă permanent de grijă. Să ne aducem aminte că El a promis că „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.
Adaptare după ITM Oradea

Chemare la rugăciune – ziua 37

Publicat de elpizein pe martie 9, 2015
Publicat în: Rugaciune. Etichetat: , , , , .

Iacov 1:16, 17 – „Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”
Astăzi ne rugăm pentru:
– a avea o credință neschimbătoare pt. că Îl vedem pe Dumnezeu care nu Se schimbă (v. 17, Mal. 3:6), pe Isus Cristos neschimbător (Evr. 13:8) și Cuvântul sfânt care nu se schimbă (Mat. 24:35);
Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru:
– darurile spirituale pe care le-am primit prin Duhul Sfânt;
– pt. înaintașii în credință din bisericile noastre care au păstrat curată propovăduirea și viețuirea după Cuvânt;
– pt. creștinii din prezent care veghează și apără credința biblică.
Îi cerem lui Dumnezeu ca:
– să-i întărească pe cei încercați și slabi în credință;
– să-i ridice pe cei ce au căzut de la credință;
– mulți oameni să vină la credința mântuitoare;
– să ne ajute să păstrăm neîntinată credința în bisericile noastre.

Învierea lui Isus, învierea noastră

Publicat de elpizein pe aprilie 21, 2014
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

Viața fără nădejde poate fi simbolizată printr-un mormânt sigilat. Înseamnă să acceptăm că moartea este finalul, că înfrângerea a devenit victorie. Dar atunci când , ca și îngerul, dăm piatra la o parte ne deschidem ușa posibilităților. Învierea lui Isus ne spune o dată pentru totdeauna că întunericul a cedat locul luminii, că disperarea are un antidot, că răul a fost biruit. Ea este o ușă deschisă când celelalte par închise.
Învierea ne aduce aminte că nu contează cât de fără speranță par lucrurile; Dumnezeu este în control pentru că El a intrat pe scena durerii, amărăciunii și pierzaniei ca să mântuie și să binecuvinteze. Nu înseamnă că Dumnezeu ne izbăvește de suferință iar acesta e un cuvânt foarte greu pentru oameni ca noi, dedicați la nivel maxim să evităm suferința, dedicați să obținem plăcere și comfort. Ceea ce cu trei zile înainte, la cruce, părea pentru ucenici o abandonare, o dezertare din partea lui Dumnezeu acum, după înviere, arăta cu totul diferit. Ei au înțeles că Dumnezeu fusese prezent, împărtășind cu noi mizeria umană. Când trecem prin suferință și căderi, Dumnezeu e prezent și se identifică cu noi în durerea noastră să ne arate că fiecare tragedie conține în ea sămânța învierii.

Oamenii moderni încearcă să explice Învierea. Unii susțin că Isus a fost în comă dar și-a revenit. Alții pun Învierea pe seama imaginației ucenicilor. Ea nu se poate explica. Învierea ne explică pe noi. Explică faptul că avem de-a face cu UNUL care are puterea să șteargă toate păcatele noastre oricât de grele ar fi, să transforme caracterul nostru și să ne mântuie. Pierre Teilhand de Chardin spunea: <Noi nu suntem ființe umane care avem experiențe spirituale, ci ființe spirituale care avem experiențe umane.> Scopul vieții este să creștem spiritual, să dezvoltăm omul dinlăuntru. Omul spiritual crește când ne deschidem acțiunilor lui Dumnezeu și când acceptăm dragostea Lui pentru noi și o direcționăm spre alții. Atunci se întâmplă ceva minunat, începem să radiem, să ne umplem. Pentru a crește spiritual mai este nevoie și de credință. Credința simplă că ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său este adevărat. O credință în acțiune. Astfel ne putem ridica deasupra problemelor și provocărilor vieții.
Relatând istoria Exodului, un rabin observa prezența a patru grupuri de influență în mijlocul poporului atunci când au ajuns în fața Mării Roșii iar armata lui Faraon închidea drumul pustiei. Unii au spus: <Am făcut ce am putut mai bine. Nu mai este speranță; să ne aruncăm în mare și să murim.> Al doilea grup propunea să meargă înapoi în robie și astfel să rămână în viață. Al treilea grup a început să protesteze: <De ce, Dumnezeule, ai îngăduit să ni se întâmple așa ceva nouă, poporul Tău?> Cel de-al patrulea grup, reprezentat prin Moise a zis: <Nu, nu ne vom arunca în mare, nu ne vom întoarce nici în robie și nu vom cheltui nici energiile noastre protestând. Ce vom face? Prin credință vom înainta spre țara promisă.>
     Învierea lui Isus este de fapt posibilitatea învierii noastre de la necredință la credință, de la moarte la viață veșnică. E o experiență care transcende logica și rațiunea. E misterul lui Dumnezeu.

Eusebiu Rus

Mijlocul și condițiile mântuirii

Publicat de elpizein pe august 14, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

N. Testament ne arată modul în care Dumnezeu, prin oamenii care predică Cuvântul Său, ne adresează chemarea Evangheliei şi cum, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne regenerează, punând în noi o viaţă spirituală nouă. Ne vom uita la 2 aspecte în legătură cu mântuirea.

I.                     MIJLOCUL MÂNTUIRII

 A. Mântuirea nu își are originea în om, ci în Dumnezeu
Aşadar nu omul prin priceperea lui este iniţiatorul, nici înfăptuitorul lucrării de salvare din păcat, ci aşa cum spune ap. Pavel, Dumnezeu ,,care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1Tim. 2:4). Ap. Pavel este cel ce a cercetat şi a fost învrednicit de Dumnezeu să ne scrie despre mântuirea pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc.

1.      În primul rând, Dumnezeu este suveran în mântuirea noastră. Pavel le scrie creştinilor din Efes că ,,În El, (adică în Cristos) Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efes 1:4,5).
2.      Suntem mântuiţi datorită bogăției Harului lui Dumnezeu. Tot efesenilor Pavel le scrie ,,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere” (Efes. 1:7,8).
3.       Suntem mântuiţi datorită dragostei Lui. Pavel le arată romanilor, atunci când vorbeşte despre lucrarea de mântuire, că ,,Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.   (Rom. 5:8)
Un alt lucru pe care trebuie să-l afirmăm potrivit învăţăturii Sf. Scripturi, şi chiar potrivit experienţei de viaţă este că…

B.     Omul nu se poate mântui prin propriile lui puteri și nici prin faptele lui.

     1.Mântuirea este numai prin Isus Cristos. Petru, plin de Duhul Sfânt şi de curaj, le spune celor din Sobor şi oamenilor de faţă, care l-au tras la răspundere pt. vindecarea făcută ologolui și le îndreaptă privirea spre Isus Cristos, zicând: ,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”   (Fapte 4:12).
     2.Mântuirea este numai prin Harul lui Dumnezeu. Noi suntem ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Rom.3:24). De aceea ap. Pavel ne prezintă porunca lui Dumnezeu şi ne spune că ,,…harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2:11-13)       3.Mântuirea este numai prin credința in Domnul Isus. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efes. 2:8, 9).
     4.Suntem socotiți neprihăniți (drepţi) prin jertfa Domnului Isus. Romanilor, ap. Pavel le scrie ,,Deci cu atat mai mult acum, cand suntem socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu.”  (Rom. 5:9), iar corintenilor ,,Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos si prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Cor. 6:11)

 II.                   CONDIȚIILE MÂNTUIRII

Biblia ne arată că pentru a ne bucura de mântuirea oferită de Dumnezeu în dar, trebuiesc respectate anumite condiții. Acestea sunt pocăinţa şi credinţa. Convertirea sau întoarcerea  noastră, reprezintă răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim de păcatele noastre în mod sincer și ne punem încrederea în Cristos pentru mântuire.
În N.T. întoarcerea de la păcat este numită pocăinţă iar întoarcerea la Cristos este numită credinţă.
1.      POCĂINȚA
Pocăința este o profundă părere de rău pentru păcat, o renunțare la păcat și un sincer angajament de a-l părăsi și de a umbla în ascultare de Cristos.
 Pocăința implică următoarele lucruri:

1. Convingerea în ce privește păcatul făptuit. David conştient de păcatul său spune: ,,Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. (Psalm 51:3, 4). Convingerea despre păcat o dă Duhul Sfânt. Spune Domnul Isus că ,,El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8).
2.Ură împotriva păcatului. Le spune Dumnezeu israeliţilor aflaţi în robie:  de citit  (Ezec. 36:31,32).
3.Întristare pentru păcat. Petru, după ce s-a lepădat de 3 ori de Domnul Isus și-a dat seama de păcatul pe care-l săvârșise ,,a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Mat. 26:75); Pavel le scrie corintenilor că ,,În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.”
4.Renunțarea la păcat. Fiul risipitor când conștientizează starea de păcat în care ajunsese, spune: ,,Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Lc. 15:18).
5.Mărturisirea păcatului – Solomon scrie în Prov. 28:13 că ,,Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.”
6.Dorința de iertare – David avea acea dorință mare de a căpăta iertare din partea lui Dumnezeu. El scrie: ,,Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”  (Psalm 32:5).
7.Dorința de a face voia lui Dumnezeu și de a-I fi plăcut – Pavel le scrie tesalonicenilor că ,,Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra.” (1 Tes. 4:3)
8.Voința de a repara răul făcut . Zacheu când a fost cercetat de prezența Domnului Isus a luat acea decizie și a spus: „Iata, Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor; si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii dau inapoi impatrit.” (Luca 19:8).

 2. CREDINȚA
Credința mântuitoare este punerea încrederii în Isus Cristos pentru iertarea păcatelor și primirea vieții veșnice.
Credința implică:

  1. O încredere neclintită ,,…in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” (Evrei 11:1).
  2. O predare, dăruire sau lăsare în mâna lui Dumnezeu  – 2 orbi și-au pus încrederea, pt. vindecare, în Domnul Isus. Acesta le-a spus: „Faca-vi-se dupa credinta voastra!” și le-a redat vederea.
  3. Acceptarea planului și a voiei lui Dumnezeu, adoptarea lor și supunerea față de ele. Domnul îi cheamă pe primii ucenici, astfel: „Veniti dupa Mine, si va voi face pescari de oameni.” Aceștia au acceptat și ,,Indata, ei si-au lasat mrejele si au mers dupa El.” (Marcu 1:17-18).
  4. Ascultare – Despre Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, ni se spune că ,,Prin credinta Avraam, cand a fost chemat sa plece intr-un loc pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat si a plecat fara sa stie unde se duce.” (Evrei 11:8).
    5. Convingeri biblice cu privire la Persoana și lucrarea lui Cristos.Ap. Ioan ne spune că ,,Cine are pe Fiul are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu aveti viata vesnica.” (1 Ioan 5:12-13).
    adaptare după http://betel.ro/