Galatia

Epistola catre Galateni desi poate fi citita in aproximativ 15 min. este foarte important ca fiecare dintre noi sa citeasca cartea cu atentie, pentru ca astfel sa ne familiarizam cu continutul si mesajul ei.

Contextul şi scopul scrierii:

În timpul primei calatorii misionare (46-48 d.Cr.), ap. Pavel, impreuna cu Barnaba, a plantat mai multe biserici în provincia romana Galatia (F.A. 13:14-14:23). Iar în a doua calatorie misionara (49-52 d.Cr.), Pavel a vizitat aceste biserici împreuna cu Sila. Dar la scurt timp dupa înfiinţarea acestor biserici, iudaizatorii au încercat sa îi convinga pe crestinii Galatiei ca trebuie sa se taie împrejur si sa se se supuna legii lui Moise. Pentru aceasta, ei încercau sa îl discrediteze pe ap. Pavel, punând la îndoiala atât statutul sau de apostol cât si adevărul mesajului propovaduit de el.
Evanghelia este vestea buna despre mântuirea data în dar prin harul lui Dumnezeu. Daca adaugi ceva harului, mântuirea nu mai este gratuita, ci se capata prin fapte. Nu-i de mirare ca Pavel era necăjit. Iata câteva exclamatii categorice: „Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:11). „Iata, eu, Pavel, va spun ca, daca va veti taia împrejur, Hristos nu va va folosi la nimic” (Gal. 5:2). „Si schilodeasca-se odata cei ce va tulbura!” (Gal. 5:12).
Aşadar, aceasta epistola a fost scrisă din cauza îngrijorarii ap. Pavel faţă de influenţa tot mai mare a învaţătorilor falsi în bisericile Galatiei. Pavel scrie galatenilor pentru a-i avertiza de pericolul distorsionarii adevarului Evangheliei si de consecinţele extrem de grave ale acceptarii unei Evanghelii false.

Destinatari: Galatia a fost un teritoriu ocupat de gali în sec. al III-lea î.Cr. Cu timpul galii s-au amestecat cu licaonienii şi frigienii iar în anul 25 î.Cr. provincia a fost anexată de romani. Deci Galatia se întindea din S Bitiniei, V Pontului până în N Pamfiliei, adică în partea centrală şi de N a Asiei Mici.

În cap. 1:2 şi 3:1 Pavel se adresează credincioşilor bisericilor din Galatia dar nu ne dă nici un indiciu despre localizarea lor. Există 2 teorii: cea mai veche se numeşte Teoria galateană de N şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de N, înfiinţate în a 2 şi a 3 a călătorie misionară; cea mai nouă se numeşte Teoria galateană de S şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de S a provinciei, înfiinţate în prima călătorie misionară în Antiohia Pisidiei, Iconia, Derbe şi Listra. Dovezile interne înclină în favoarea celei de-a II-a teorii.
A două vizită a lui Pavel la Ierusalim trebuie să fi fost în vremea foametei din timpul lui Claudiu (11:30) iar comportamentul lui Petru faţă de neamuri din 2:11 şi urm. poate fi explicat mai uşor dacă a avut loc înainte de Conciliu de la Ierusalim. Apoi, hotărârea luată la Conciliu nu este amintită în epistolă aşa că epistola e posibil să fi fost scrisă înainte de cea de-a II-a călătorie misionară (48, 49 d.Cr.).
Epistola către Galateni poate fi împartita în trei sectiuni majore care ne dezvăluie teologia sa:

Adevărata Evanghelie nu conţine adăugiri, ci este de origine divină (1:11 – 2:21)

Din moment ce Evanghelia sa, care nu prevedea circumcizia, era aspru criticată, Pavel le prezintă galatenilor faptul că:
În primul rând, el nu a primit Evanghelia de la un om ci Evanghelia pe care o predica era primită „prin descoperirea lui Isus Hristos” (1:11-12).
În al doilea rând, Pavel a ştiut că trebuia să predice neamurilor o Evanghelie lipsită de practica circumciziei, fără ca să aibă aprobarea conducătorilor Bisericii de la Ierusalim (1:17). Când a mers la Ierusalim, 3 ani mai târziu, i-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov, dar Evanghelia o primise deja de la Dumnezeu, şi nu de la Ierusalim.
După 14 ani de la prima vizită, Pavel a mers din nou la Ierusalim, cu Barnaba şi Tit, pentru a se asigura că nu predicase în zadar (2:1-10). În ciuda opoziţiei din partea „fraţilor mincinoşi”, stâlpii bisericii (Petru, Iacov şi Ioan) au aprobat Evanghelia pe care Pavel o predica neamurilor.
Ceea ce Pavel înţelegea prin adevărul Evangheliei este stabilit în finalul secţiunii (2:15-21). Nimeni nu este justificat prin „faptele Legii”, ci prin credinţa în Cristos Isus. Dacă neprihănirea s-ar putea obţine prin Lege, atunci n-ar mai fi fost nevoie de jertfa Domnului Cristos.

Creştinii sunt urmaşi ai lui Avraam ca urmare a promisiunii făcute acestuia (3:1 – 5:12)

După ce a explicat originea Evangheliei sale, Pavel se angajează în apărarea unei alte învăţături, aceea că cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, botezaţi în Cristos, sunt descendenţi ai lui Avraam. Dumnezeu i-a adus această veste bună lui Avraam atunci când i-a promis că toate naţiunile vor fi binecuvântate în el. Prin urmare, credincioşii sunt binecuvântaţi prin Avraam, părintele celor credincioşi (3:7-9). În lumina textului din Gen. 12:7, Pavel arată că promisiunile erau făcute lui Avraam şi seminţei lui. Subliniind termenul „sămânţă”, care este la singular, apostolul dovedeşte că „sămânţa” lui Avraam este Cristos (3:15-16). Aşadar, toţi cei care sunt botezaţi în Cristos sunt descendenţi ai lui Avraam şi fii prin făgăduinţă, chiar dacă nu sunt circumcişi (3:26-29).
Din moment ce Legea a fost dată cu 430 de ani mai târziu, ea nu a venit să schimbe datele promisiunii, care depinde de credinţa individului (3:17-20). Legea a fost dată după promisiune pentru a-i face pe oameni conştienţi de păcatele lor şi cu scop disciplinar, până la revelarea adevăratei credinţe. Dar, prin ea însăşi, Legea nu poate da viaţă.
Galatenii nu voiau să înţeleagă aceste lucruri, iar Pavel le spune că aceasta este o întoarcere la copilăria spirituală (4:1-11). El le arată că acum sunt fiii femeii libere, Sara, şi a fiului ei, Isaac (4:21-31), avertizându-i în acelaşi timp că circumcizia ar putea să-i despartă de Cristos (5:1-12).

3 . Doar trăirea prin Duhul formează un caracter moral (5:13 – 6:10)

Chiar dacă Pavel le demonstrează galatenilor că sunt descendenţii lui Avraam, prin Cristos, el consideră că trebuie să le prezinte ceva foarte important. Apostolul le arată creştinilor că puteau trăi o viaţă morală şi fără restricţiile Legii. În viziunea lui Pavel, viaţa morală înseamnă trăire prin Duhul (5:16), călăuzire a Duhului (v. 18), umblare prin Duhul (v. 25). Oamenii care sunt călăuziţi de Duhul nu mai sunt sub Lege (v. 18) şi nici nu mai practică faptele firii (19-21). Cel care va rodi în ei va fi Duhul Sfânt (22-23).
Pavel arată faptul că întreaga Lege este cuprinsă în porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (5:14 citat din Lev. 19:18). Astfel, galatenii trebuiau să se slujească unii pe alţii în dragoste (5:13). Dacă îşi purtau sarcinile unii altora, împlineau astfel „legea lui Cristos” (6:2). Deci, galatenii împlineau adevărata lege dacă trăiau prin Duhul, supunându-se legii lui Cristos.

Dacă ar fi să concluzionăm aceste teme menţionate mai sus, am putea reduce teologia Epistolei către Galateni în cele din urmă la justificarea prin credinţă (3:11; 5:1).

Text: Galateni 5:16-26 (Rom. 8:6)

Vrem să învăţăm:
– ce înseamnă să trăieşti sub autoritatea Duhului Sfânt?
– care sunt binecuvântările de care au parte cei ce umblă conduşi de Duhul?
Ap. Pavel îşi continuă secţiunea practică din epistola pe care a adresat-o credincioşilor din Galatia, arătând că, pt. a avea parte de libertatea oferită de Dumnezeu prin Hristos şi pt. a rămâne statornici lângă Evanghelie, cei credincioşi trebuie să trăiască sub autoritatea Duhului Sfânt. Pentru a sublinia acest adevăr, el a folosit poruncile: „umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (v. 16).
Ce înseamnă aceasta? A umbla prin (în) Duhul înseamnă:

Să-L laşi să-Şi facă voia în viaţa noastră;
Să rămâi în părtăşie cu El;
Să iei hotărâri în lumina sfinţeniei Lui;

Studiind pasajul care explică aceste porunci, descoperim că:
I. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT BIRUIESC FIREA
Pentru a arăta de ce nu trebuie să împlinim poftele firii pământeşti ci să umblăm cârmuiţi de Duhul Sfânt, ap. Pavel prezintă la:

– v. 17 – conflictul dintre firea pământească şi Duhul Sfânt. Duhul şi firea veche sunt într-un permanent conflict. Partea credinciosului este să cedeze în faţa îndemnului Duhului şi să I se predea. Dumnezeu ar fi putut elimina din credincios, la convertirea lui, firea veche dar nu a procedat aşa. De ce? Pt. că a dorit să-i amintească în permanenţă că are slăbiciuni şi să-l facă în stare să se bizuie pe Cristos, Marele Preot şi Avocatul său. În loc să elimine firea veche din noi, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt care să locuiască în noi, care să ne facă să-l lăudăm pe Acela care ne-a mântuit.
– v. 19-21 – enumeră faptele firii pământeşti. Ce fel de fapte produce natura omenească căzută? Fapte care sunt evidente în lumea de azi şi acestea sunt:
– preacurvia, infidelitatea în relaţia de căsătorie;
– curvia, relaţiile intime înainte de căsătorie;
– necurăţia, decăderea morală, atracția spre plăcerile trupești;
– desfrânarea, întreţinerea de relaţii intime neîngăduite şi nelegitime;
– destrăbălarea, comportamentul neruşinat din care lipseşte stăpânirea de sine;
– idolatria, închinarea la idoli văzuţi şi nevăzuţi, alături de imoralitatea ce însoţeşte această închinare la demoni;
– vrăjitoriile, practicarea artelor magice, întreţinerea de raporturi cu duhuri rele, rostirea unor incantaţii magice, superstiţiile şi ,,ghinionul”
– vrăjmăşiile, sentimente de ură şi răutate faţă de semeni;
– certurile, ciorovăielile, enervările, ţipetele şi neînţelegerile dintre oameni;
– geloziile, absenţa încrederii între soţi, suspiciunile;
– mâniile, izbucnirile nervoase, supărările;
– dezbinările, dezacordurile provocate de neînţelegeri;
– certurile de partide, grupările create de oameni tari la cerbice, neînduplecaţi;
– pizmele, invidia sau nemulţumirea manifestată faţă de succesul sau bunăstarea altora;
– uciderile, crimele din diferite motive care încalcă porunca de iubire a semenului;
– beţiile, sau starea de ebrietate, de inconştienţă parţială sau totală cauzată de consumul de băuturi alcoolice;
– îmbuibările, petrecerile dezmăţate cum mai sunt numite, consumul exagerat de mâncare, adunările zgomotoase pt. distracţie,însoţite de beţie.
– v. 21/b arată urmarea acestor păcate: ,,cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”
– v. 24-26, prezintă calea prin care este câştigată biruinţa: răstignirea firii pământeşti.
v.24 arată şi spre trecut: atunci când Duhul lui Dumnezeu ne-a născut din nou. Când ne-am pocăit, într-o privinţă, am ţintuit pe cruce vechea natură rea şi coruptă cu toate apucăturile ei. Am luat atunci hotărârea că nu vom mai trăi pt. a face pe placul firii pământeşti. Numai că, despre această decizie trebuie să ne aducem aminte în fiecare zi şi să ştim că încontinuu trebuie să dăm la moarte firea noastră veche.
v 26 ne arată 3 atitudini de care trebuie să ne ferim:
1. slava deşartă – să nu avem o părere mai înaltă sau falsă despre noi. Dumnezeu nu vrea ca copiii Lui să se laude sau să se îngâmfe, pt. că asta nu-i stă bine unui păcătos mântuit prin har.
2. provocarea sau întărâtarea – de fapt, este o tăgăduire a vieţii trăite în plinătatea Duhului când îi întărâţi pe alţii să se conformeze propriilor tale puncte de vedere. Asta pt. că niciodată nu putem şti îndeajuns problemele şi ispitele cu care se confruntă cineva, mai ales dacă noi nu am trecut prin ele. 3. invidia – de fapt, este păcatul de a dori un lucru ce aparţine altuia. Invidia este resentimentul avut faţă de succesul altei persoane, faţă de talentele, averile sau frumuseţea acelei persoane. Cei mai puţin talentaţi sau care au un caracter mai slab sunt ispitiţi să-i invidieze pe cei ce par a fi mai pricepuţi, în cazul galatenilor şi în păzirea legii. Un credincios adevărat ar trebui să-i stimeze pe alţii mai mult decât pe sine pt. că cei ce au un caracter mare slujesc, de cele mai multe ori nebăgaţi în seamă, ostenindu-se în tăcere.II. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT IZBĂVIŢI DE LEGE

Ap. Pavel arată că cei credincioşi nu mai au nicio responsabilitate faţă de Lege, fiindcă nu mai sunt sub această autoritate (v. 18), iar cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu:

trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt (v. 18; Rom. 6:13-14, 8:1-4: ,,Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.).
au legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor (2 Cor. 3:3-6: ,,Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe niște table din piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.)
împlinesc Legea fiindcă trăiesc în dragoste (v. 14; Rom. 13:8-10: ,, Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu poftești” și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.).III. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT PLINI DE ROADA DUHULUI

Ap. Pavel prezintă roada Duhului Sfânt în contrast cu faptele firii pământeşti, arătând că:

cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o inimă bună, plină de dragoste, bucurie şi pace (primele 3 faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia celui credincios cu el însuşi – v. 22/a )
cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o atitudine bună, care se exprimă prin: răbdare, bunătate şi generozitate (facere de bine). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care cel credincios o are cu semenii (v. 22/b).
cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un caracter bun, exprimat prin: credincioşie (credinţă), blândeţe şi înfrânare (înfrânare înseamnă a te păstra sub control, a trăi respectând anumite limite sau autocontrol. Aceste limite sunt marcate de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu – v. 5:22/c – 23). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care o are cel credincios cu Dumnezeu.
cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un viitor bun: fiindcă nu pot fi condamnaţi(v. 23/b) au biruit firea (v. 24), înaintează în asemănarea cu Dumnezeu (v. 25) şi vor avea parte de slava care rămâne (v. 25)