„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5)
Când a apărut pentru prima dată pe ecrane, filmul „The Passion Of The Christ” (Patimile lui Cristos), regizat de Mel Gibson, a şocat publicul prin accentul pus pe violenţa fizică, dar mai ales prin modul în care a fost prezentată scena biciuirii lui Isus de către soldaţii romani, scenă care este redată neîntrerupt pe parcursul a nu mai puţin de şaisprezece minute. Se consideră, pe bună dreptate, că acest film este probabil unul din cele mai violente filme din istorie. Criticul de film Roger Ebert de la Chicago Sun-Times a spus despre el: „Acesta este cel mai violent film pe care l-am văzut vreodată„. Durerea capătă dimensiuni suprarealiste în acest film: carne sfâşiată de pe corp cu bice împletite cu bucăţi de metal, sânge curgând în şuvoaie, durere infernală, plăcerea patologică de a schingiui a soldaţilor romani. A exagerat Mel Gibson, regizorul filmului, când a prezentat lucrurile în acest fel? Probabil că nu. Să se fi petrecut lucrurile chiar aşa şi în realitate? Probabil că da. Ba, mai mult, am convingerea că lucrurile au fost mult mai grozave de atât.
Şi totuşi, oricât de mult s-ar strădui regizorii de film să prezinte scena patimilor lui Cristos, niciodată nu vor fi în stare să prezinte lucrurile dintr-o perspectivă cerească, adică având în vedere dimensiunea spirituală a pătimirii Fiului lui Dumnezeu. Pentru că, oricât de îngrozitoare ar fi fost chinurile trupeşti suferite de Cristos – şi trebuie să fim convinşi că aşa au fost – totuşi cele mai groaznice momente pe care a trebuit să le suporte au fost ceasurile în care se revărsa focul mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu Tatăl asupra Fiului, din pricina păcatelor noastre pe care El le luase asupra Sa. În timp ce purta singur vina păcatelor noastre, Isus Cristos a devenit obiectul urii intense şi al răzbunării împotriva păcatului pe care Dumnezeu a pregătit-o cu răbdare de la întemeierea lumii.
De-a lungul istoriei omenirii, dincolo de îndelunga Sa răbdare, Dumnezeu n-a iertat păcatul ca mai apoi să uite de pedeapsă. El a iertat păcatele celor ce şi le mărturiseau şi se pocăiau, dar Şi-a adunat mânia Sa dreaptă împotriva tuturor acestor păcate. La cruce, furia acestei mânii îndreptate asupra păcatelor a fost dezlănţuită împotriva Fiului Său. Şi, oricât de neînţeleasă ar fi această realitate – de unii respinsă cu vehemenţă, oripilaţi de o asemenea idee – aceasta a fost cea mai cumplită suferinţă a lui Isus Cristos.
„…străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre…”, Isus Cristos murea. Era mort cu adevărat… şi era pus într-un mormânt. Dar… a treia zi, duminica, „Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Fapte 2:24) Înviindu-L pe Cristos din morţi, Dumnezeu Tatăl aproba lucrarea Fiului înfăptuită în suferinţă şi moarte pentru păcatele noastre, afirma că lucrarea Lui este completă şi că Isus Cristos are tot dreptul să revină la viaţă. N-a mai rămas de plătit nici-o pedeapsă pentru păcat, n-a mai trebuit suportată nici-o mânie a lui Dumnezeu, n-a mai rămas vină sau predispoziţie la pedeapsă. Pentru toate Cristos a plătit! Glorie Lui!
Învierea lui Isus Cristos este dovada şi garanţia că toţi cei ce sunt ai Săi vor avea parte de o înviere asemănătoarea cu a Sa, de trupuri asemănătoare cu al Său şi de o „strângere laolaltă cu El” când va veni a doua oară să-şi ia Mireasa acasă. Căci „iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea…” (Apocalipsa 1:7)
Claudiu Lupu
BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS 