Arhive

Toate articolele pentru luna aprilie 2015

Libertatea Evangheliei înseamnă trăire sub autoritatea Duhului Sfânt

Publicat de elpizein pe aprilie 30, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Galateni 5:16-26 (Rom. 8:6)

Vrem să învăţăm:
– ce înseamnă să trăieşti sub autoritatea Duhului Sfânt?
– care sunt binecuvântările de care au parte cei ce umblă conduşi de Duhul?
Ap. Pavel îşi continuă secţiunea practică din epistola pe care a adresat-o credincioşilor din Galatia, arătând că, pt. a avea parte de libertatea oferită de Dumnezeu prin Hristos şi pt. a rămâne statornici lângă Evanghelie, cei credincioşi trebuie să trăiască sub autoritatea Duhului Sfânt. Pentru a sublinia acest adevăr, el a folosit poruncile: „umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (v. 16).
Ce înseamnă aceasta? A umbla prin (în) Duhul înseamnă:

  • Să-L laşi să-Şi facă voia în viaţa noastră;
  • Să rămâi în părtăşie cu El;
  • Să iei hotărâri în lumina sfinţeniei Lui;

Studiind pasajul care explică aceste porunci, descoperim că:
I. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT BIRUIESC FIREA
Pentru a arăta de ce nu trebuie să împlinim poftele firii pământeşti ci să umblăm cârmuiţi de Duhul Sfânt, ap. Pavel prezintă la:

  1. – v. 17 – conflictul dintre firea pământească şi Duhul Sfânt. Duhul şi firea veche sunt într-un permanent conflict. Partea credinciosului este să cedeze în faţa îndemnului Duhului şi să I se predea. Dumnezeu ar fi putut elimina din credincios, la convertirea lui, firea veche dar nu a procedat aşa. De ce? Pt. că a dorit să-i amintească în permanenţă că are slăbiciuni şi să-l facă în stare să se bizuie pe Cristos, Marele Preot şi Avocatul său. În loc să elimine firea veche din noi, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt care să locuiască în noi, care să ne facă să-l lăudăm pe Acela care ne-a mântuit.
  2. – v. 19-21 – enumeră faptele firii pământeşti. Ce fel de fapte produce natura omenească căzută? Fapte care sunt evidente în lumea de azi şi acestea sunt:
    – preacurvia, infidelitatea în relaţia de căsătorie;
    – curvia, relaţiile intime înainte de căsătorie;
    – necurăţia, decăderea morală, atracția spre plăcerile trupești;
    – desfrânarea, întreţinerea de relaţii intime neîngăduite şi nelegitime;
    – destrăbălarea, comportamentul neruşinat din care lipseşte stăpânirea de sine;
    – idolatria, închinarea la idoli văzuţi şi nevăzuţi, alături de imoralitatea ce însoţeşte această închinare la demoni;
    – vrăjitoriile, practicarea artelor magice, întreţinerea de raporturi cu duhuri rele, rostirea unor incantaţii magice, superstiţiile şi ,,ghinionul”
    – vrăjmăşiile, sentimente de ură şi răutate faţă de semeni;
    – certurile, ciorovăielile, enervările, ţipetele şi neînţelegerile dintre oameni;
    – geloziile, absenţa încrederii între soţi, suspiciunile;
    – mâniile, izbucnirile nervoase, supărările;
    – dezbinările, dezacordurile provocate de neînţelegeri;
    – certurile de partide, grupările create de oameni tari la cerbice, neînduplecaţi;
    – pizmele, invidia sau nemulţumirea manifestată faţă de succesul sau bunăstarea altora;
    – uciderile, crimele din diferite motive care încalcă porunca de iubire a semenului;
    – beţiile, sau starea de ebrietate, de inconştienţă parţială sau totală cauzată de consumul de băuturi alcoolice;
    – îmbuibările, petrecerile dezmăţate cum mai sunt numite, consumul exagerat de mâncare, adunările zgomotoase pt. distracţie,însoţite de beţie.
  3. – v. 21/b arată urmarea acestor păcate: ,,cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”
  4. – v. 24-26, prezintă calea prin care este câştigată biruinţa: răstignirea firii pământeşti.
    v.24 arată şi spre trecut: atunci când Duhul lui Dumnezeu ne-a născut din nou. Când ne-am pocăit, într-o privinţă, am ţintuit pe cruce vechea natură rea şi coruptă cu toate apucăturile ei. Am luat atunci hotărârea că nu vom mai trăi pt. a face pe placul firii pământeşti. Numai că, despre această decizie trebuie să ne aducem aminte în fiecare zi şi să ştim că încontinuu trebuie să dăm la moarte firea noastră veche.
    v 26 ne arată 3 atitudini de care trebuie să ne ferim:
    1.     slava deşartă – să nu avem o părere mai înaltă sau falsă despre noi. Dumnezeu nu vrea ca copiii Lui să se laude sau să se îngâmfe, pt. că asta nu-i stă bine unui păcătos mântuit prin har.
    2. provocarea sau întărâtarea – de fapt, este o tăgăduire a vieţii trăite în plinătatea Duhului când îi întărâţi pe alţii să se conformeze propriilor tale puncte de vedere. Asta pt. că niciodată nu putem şti îndeajuns problemele şi ispitele cu care se confruntă cineva, mai ales dacă noi nu am trecut prin ele. 3. invidia – de fapt, este păcatul de a dori un lucru ce aparţine altuia. Invidia este resentimentul avut faţă de succesul altei persoane, faţă de talentele, averile sau frumuseţea acelei persoane. Cei mai puţin talentaţi sau care au un caracter mai slab sunt ispitiţi să-i invidieze pe cei ce par a fi mai pricepuţi, în cazul galatenilor şi în păzirea legii. Un credincios adevărat ar trebui să-i stimeze pe alţii mai mult decât pe sine pt. că cei ce au un caracter mare slujesc, de cele mai multe ori nebăgaţi în seamă, ostenindu-se în tăcere.II. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT IZBĂVIŢI DE LEGE

Ap. Pavel arată că cei credincioşi nu mai au nicio responsabilitate faţă de Lege, fiindcă nu mai sunt sub această autoritate (v. 18), iar cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu:

  1. trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt (v. 18; Rom. 6:13-14, 8:1-4: ,,Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.).
  2. au legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor (2 Cor. 3:3-6: ,,Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe niște table din piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.)
  3. împlinesc Legea fiindcă trăiesc în dragoste (v. 14; Rom. 13:8-10: ,, Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu poftești” și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.).III. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT PLINI DE ROADA DUHULUI

Ap. Pavel prezintă roada Duhului Sfânt în contrast cu faptele firii pământeşti, arătând că:

  1. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o inimă bună, plină de dragoste, bucurie şi pace (primele 3 faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia celui credincios cu el însuşi – v. 22/a )
  2. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o atitudine bună, care se exprimă prin: răbdare, bunătate şi generozitate (facere de bine). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care cel credincios o are cu semenii (v. 22/b).
  3. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un caracter bun, exprimat prin: credincioşie (credinţă), blândeţe şi înfrânare (înfrânare înseamnă a te păstra sub control, a trăi respectând anumite limite sau autocontrol. Aceste limite sunt marcate de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu – v. 5:22/c – 23). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care o are cel credincios cu Dumnezeu.
  4. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un viitor bun: fiindcă nu pot fi condamnaţi(v. 23/b)  au biruit firea (v. 24), înaintează în asemănarea cu Dumnezeu (v. 25) şi vor avea parte de slava care rămâne (v. 25)

adaptare după Dan Boingeanu

Împlinirea profețiilor misionare în Persoana lui Isus

Publicat de elpizein pe aprilie 19, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Isaia 53; Luca 24:13-32
Verset de aur: Isaia 53:12
Ideea centrală: Ispășirea prin moartea înlocuitoare a lui Isus Cristos este profețită și confirmată de evangheliști. Isus Cristos este Robul Domnului care plătește prin moartea Sa vina păcatelor omenirii, iar acest lucru este confirmat și de profeții care au descris în detaliu lucrarea Domnului.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE: ISAIA 53

Această profeție este unul dintre textele cele mai citate din Vechiul Testament când vine vorba despre suferințele Domnului Isus. Acesta a fost totodată și unul dintre textele cele mai cercetate de critici datorită exactității cu care autorul descrie, anticipând, suferințele Robului lui Dumnezeu. Tradiția creștină a asociat, pe bună dreptate, textul lui Isaia cu ultimele clipe din viața Mântuitorului. Fără a nega împrejurările istorico-politice și culturale din vremea lui Isaia, putem totuși observa din text un adevăr universal cu privire la lucrarea lui Dumnezeu: ispășirea de păcat se face prin moartea înlocuitoare a Robului Domnului. Destinatarii textului își mărturisesc vina și recunosc că Unul a murit pentru ei (v. 4-6).
Profeția Îl descrie pe omul care era Dumnezeu. În primele 2 versete ni se arată două adevăruri importante:
El era “brațul Domnului” (v. 1) și în același timp om (v. 2). Cu toate acestea, majoritatea celor care au privit la El la finalul vieții, nu au înțeles lucrarea pe care Mântuitorul a făcut-o pt. că ,,N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.”(v. 2). Suferința Sa a rămas pentru mulți de neînțeles.
Este clar în textul nostru că este vorba despre 2 persoane distincte: Prima persoană este Dumnezeu, iar cea de-a doua este Robul Său, Cel care S-a aflat în prezența Lui. El, Robul Domnului, a avut un rol înlocuitor în ceea ce privește ispășirea.
În v. 4-6 putem observa distincția foarte clară pe care o face Isaia prin introducerea pronumelor „El, noi, Lui, noastră”, între jertfa Sa și păcatele omenirii.
Este clar că Isaia a vrut să ne arate această deosebire între lucrarea de ispășire pe care o face Domnul Isus și vina omenirii care trebuia răscumpărată. Observați cum v. 5 pune un accent special pe lucrarea Domnului: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Rebeliunea omului trebuia răscumpărată dacă ființa creată, omul, dorea să intre în părtășie cu Creatorul. Iar această răscumpărarea a făcut-o Domnul Isus prin moartea Sa pe cruce. În tot acest timp, când Isus Și-a asumat moartea în mod voluntar (v. 7-9), omul a rămas nepăsător, total dezinteresat de starea spirituală în care se afla: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…” (v. 6 a).
În v. 6-9 există un contrast total între tăcerea ființelor umane, o tăcere cauzată de nepăsare și tăcerea Robului Domnului, o tăcere cauzată de supunerea voluntară la un sacrificiu care nu va rămâne, așa cum vedem în text, fără rezultat.
Rezultatul final al acestei jertfe este triumful final al Robului Domnului (v. 10-12). Suferințele și moartea Robului nu reprezintă finalul. Dumnezeu aprobă, întărește lucrarea Sa glorificându-L prin Înviere.

LUCA 24:13-32

Textul citit din Luca este unic în Noul Testament el nefiind menționat în altă parte. Cu toate acestea, el ne oferă suficiente exemple de aplicat în viața de zi cu zi. El reflectă convingerea creștină timpurie conform căreia Scripturile Vechiului Testament mărturisesc despre Cristos și despre felul în care ni Se descoperă lucrarea Sa.
În această Zi a Învierii, textul ne prezintă experiența celor 2 ucenici care vor descoperi în cele din urmă, conform Scripturilor, că Cel cu care s-au întâlnit pe drumul spre Emaus este Cristosul. Domnul se alătură ucenicilor, dar ei nu realizează inițial cine este El. De ce nu L-au recunoscut? Poate pt. că ochii le erau îndreptați spre altceva, poate pt. că erau împiedicați să vadă. Ce-i frumos e că după o discuție prelungită, Domnul Isus înlătură această orbire spirituală. La începutul întâlnirii ucenicii sunt uimiți de neștiința Persoanei cu care stau de vorbă, iar mai târziu sunt uimiți de neștiința lor din timpul discuției cu Isus. „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” este o întrebare care deschide calea discuției spre adevărurile spirituale.
Isus era, pentru ei, un mare profet. Cu toate acestea, El le explică faptul că este vorba mai mult decât atât. Cristosul trebuia să sufere și apoi urma să fie glorificat. Suferința nu era totul. El urma să intre în glorie. Dumnezeu nu putea fi înfrânt. El triumfă prin suferință.
În timpul scurtei lor călătorii Domnul le atrage atenția însă cu privire la adevărurile exprimate în profeți cu privire la evenimentele la care au fost martori recent. “Nu trebuia să sufere Cristosul?” este întrebarea care deschide discuția biblică la care vor lua parte.
Când citim în Vechiul Testament vedem că tema suferinței Robului Domnului este ilustrată în Is. 53, în Ps. 22 și în Ps. 118. Un adevăr fundamental este acela că Isus nu doar că este viu, El stă la dreapta Tatălui și domnește alături de El așa cum spusese deja în Lc. 22:69.
Luca nu ne spune care au fost textele alese în discuția de pe drumul Emausului, dar ne spune că au trecut prin Vechiul Testament, iar în Vechiul Testament vedem cel puțin 2 adevăruri profunde:

  1. primul este acela că păcatul a produs o separare reală între om și Dumnezeu;
  2. cel de-al doilea este acela că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul omului. Aceste două adevăruri s-au întâlnit la Calvar.

APLICAŢII / CONSIDERENTE PRACTICE

  1. Asemănările dintre viața și lucrarea Mântuitorului și textul din Is. 53 sunt atât de numeroase încât este puțin probabil ca ele să fie simple coincidențe. Există o serie de lucruri care Îl identifică pe Domnul Isus cu Robul Domnului descris în Isaia.

De exemplu, comportamentul descris în v. 7-9 se potrivește cu descrierea comportamentului Domnului Isus în timpul judecății, făcută de către evangheliști în cele 4 evanghelii. (Matei 26:63; 27:12–14; Marcu 15:5; Luca 23:9; Ioan 19:9).

  1. O altă asemănare între textul din Isaia și cel din Luca este faptul că întregul eveniment este marcat de ideea conform căreia Robul suferă pe nedrept, lucru valabil și în cazul Domnului Isus. Ambele texte vorbesc despre nedreptatea suferințelor care se răsfrâng asupra personajului principal.
  2. Poate că în mintea noastră se ridică întrebarea: Cum s-a putut întâmpla ca un nevinovat să sufere pe nedrept? A fost asta o întâmplare nefericită? Isaia parcă ne spune “Aceasta a fost voia lui Dumnezeu!” (v. 10). Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că Domnul avea în vedere răscumpărarea din păcat.
  3. Justiția lui Dumnezeu privește înainte, nu înapoi. El, Creatorul omenirii este interesat de eliberare, restaurare, de mântuire și de părtășie. În lucrarea Domnului Isus se întâlnesc, la modul perfect, sfințenia și mila lui Dumnezeu.
  4. Ucenicii L-au recunoscut pe Domnul Isus după o discuție cu El pe tema Scripturii. El le-a vorbit despre lucruri pe care le știau, lucruri pe care le citiseră sau pe care le auziseră. Cum poți cunoaște mai multe despre Domnul Isus? Citind despre El ar fi un răspuns foarte bun. Aceasta este cea mai sigură modalitate de a recunoaște glasul Său și voia Sa.
    adaptare după Ruben Ologeanu

Comunicarea cu Dumnezeu

Publicat de elpizein pe aprilie 4, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Luca 11:1-13
Verset cheie: Lc. 11:9 – „De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.”
Ideea centrală a lecției: Rugăciunea este darul lui Dumnezeu prin care noi putem comunica cu El, de aceea credincioșii trebuie să se roage permanent, cu credință și într-o atitudine de mulțumire.
Scopul lecției: Să ne încurajeze să avem o viață de rugăciune permanentă, stăruitoare și cu credință
Oamenii au încercat să definească în multe feluri rugăciunea: un mare om de stat indian spunea că „Rugăciunea este cheia dimineţii şi zăvorul serii”, altcineva spunea că „Rugăciunea este o clipă petrecută în ceruri” iar Augustin spunea că „Rugăciunea este respirația sufletului.” Comunicăm sau ne rugăm lui Dumnezeu nu doar pt. a-I spune ce ne lipsește, ci mai ales pt. că rugăciunea este exprimarea încrederii noastre în Dumnezeu și un mijloc prin care încrederea noastră în El va crește.
Venim cu problemele din viața noastră și-I mulțumim pt. binecuvântările noastre, dar sunt atâția oameni astăzi care nu se roagă niciodată. Fie nu cred în Dumnezeu, fie nu cred că El Se poate ocupa de viața lor. Alții se roagă Domnului numai atunci când vine boala sau necazurile, găsind în rugăciune o barcă de salvare care după ce-i duce la mal, uită de ea și, mai ales, de Cel ce i-a salvat.
Lecția de azi vrea să ne încurajeze la o viață de comunicare sau de rugăciune cu Dumnezeu, uitându-ne pe baza textului citit la câteva adevăruri de bază privitoare la rugăciune. Prima învățătură…

1. SĂ NE RUGĂM CORECT (v. 1-4)

Domnul Isus răspunde cererii unui ucenic și probabil așteptării oamenilor, oferindu-le un model de rugăciune, adică „Tatăl nostru.” În v. 2, Domnul a spus: „Când vă rugați…” Cuvântul „Când” presupune să ai o practică regulată a rugăciunii, adică o viață permanentă de rugăciune. Când ne uităm la rugăciunea „Tatăl nostru” observăm 2 direcții principale: una pe verticală, relația mea cu Dumnezeu și una pe orizontală, relația mea cu semenii. În primul rând, rugăciunile noastre trebuie să înceapă cu lauda adusă lui Dumnezeu Tatăl: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău”
În Biblie întâlnim multe din calitățile lui Dumnezeu, dar în relația pe care o are cu noi El ni Se descoperă ca „Tatăl nostru”, de aceea Tatăl trebuie onorat pt. că este sfânt. Uitându-ne la Numele Domnului, de foarte multe ori în Vechiul Testament găsim o strînsă legătură între numele și caracterul unei persoane.
De exemplu: 2 persoane care au trăit în aceeași generație: David, care înseamnă „iubit” și într-adevăr Dumnezeu a mărturisit despre El: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” De cealaltă parte Nabal, care înseamnă „nebun” care era „aspru și rău în faptele lui.” și așa a și murit. Pentru că Dumnezeu este sfânt în natura Sa, Numele Lui trebuie slăvit de noi iar rugăciunile noastre trebuie să conțină această recunoaștere a sfințeniei Sale.
Apoi, trebuie să ne rugăm ca Împărăția Lui să vină în deplinătatea puterii ei. Domnul Isus a vorbit oamenilor despre o Împărăție spirituală, în care El urma să conducă, să domnească, nu de pe un tron omenesc, ci în viețile lor. Cei ce L-au primit au beneficiat de această domnie. Împărăția venise deja pe pământ, prin Fiul lui Dumnezeu, odată cu începutul activității Sale publice și Luca subliniază lucrul acesta, dar nu în deplinătatea puterii ei.
În v. 3, „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi”, Domnul Isus ne arată marea importanță pe care o are Dumnezeu în purtarea de grijă a nevoilor noastre zilnice. Dacă înțelegem lucrul acesta, atunci vom veni cu mulțumire înaintea Celui care Se-ndură în fiecare zi de tot ce avem nevoie, și credem că Se va îndura și în viitor.
În v. 4 Domnul Isus ne arată importanța mărturisirii: „şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator.” Mărturisirea este o parte importantă din rugăciune. Dacă ne apropiem de Dumnezeu cu pocăință și smerenie, El este gata să ne ierte. Iertarea ce o primim de la Dumnezeu trebuie să aibă un impact asupra relațiilor noastre cu semenii. Dacă nu iertăm pe cei ce ne greșesc, înseamnă că nu am înțeles cât de valoroasă și de adâncă este iertarea Domnului.
Tot în v. 4 Domnul Isus încheie rugăciunea spunând: „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.” Știm din ep. lui Iacov că „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni” dar El încearcă credința noastră. Dumnezeu vrea ca să trecem cu bine testele credinței și nu dorește ca noi să păcătuim atunci când suntem încercați.
Când îi cerem „și nu ne duce în ispită” înseamnă, de fapt „nu îngădui ca noi să cădem în ispită.” Să știm că atunci când trecem prin ispitele vieții, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea putere să putem ieși biruitori. Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem…

2. SĂ NE RUGĂM STĂRUITOR (v. 5-10)

Referitor la rugăciune Domnul Isus ne oferă o pildă începând cu v. 5. El ne arată despre ospitalitatea pe care trebuia să o aibă orice iudeu bun, cum familia trebuia să fie o gazdă bună indiferent de momentul la care era deranjată de un musafir. Desigur, și aici, Domnul Isus vrea să ne arate o altă învățătură spirituală: stăruința în rugăciune.
De fapt stăruința în rugăciune nu are rolul de a schimba planul lui Dumnezeu privitor la viața noastră, ci ca noi să recunoaștem dependența totală de mila și ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, cererile noastre în rugăciune nu trebuie să fie egoiste și părtinitoare. Ele trebuie să vină dintr-o inimă curată, pt. ca astfel Domnul să poată asculta și împlini lucrurile pt. care strigăm înaintea Lui.
În v. 9 Domnul Isus încheie această pildă despre stăruința în rugăciune îndemnându-i pe ucenici să continue să ceară, să caute și să bată, arătându-ne modul în care copiii Domnului trebuie să se implice în rugăciunile lor: „Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” Un ultim lucru…  

3. SĂ NE RUGĂM CU CREDINȚĂ (v. 11-13)

Domnul Isus Își încheie învățătura despre rugăciune comparând relațiile dintre oameni și relația dintre Dumnezeu și credincios. Domnul Isus vrea să ne arate relația deosebită care se stabilește între Dumnezeu și copiii Lui. El spune că niciun tată care-și iubește cu adevărat fiul nu-i va oferi un lucru dăunător, dacă acesta îi cere un lucru trebuincios. Calitatea unui părinte plin de dragoste îl determină să poarte de grijă nevoilor copiilor săi.
Apl. – Cu atât mai mult, Dumnezeu Se va îndura de toate nevoile noastre, dacă ne apropiem cu o inimă curată de El. În final, putem spune că Dumnezeul nostru, care este Tatăl nostru spiritual, ne poartă de grijă ca un Părinte iubitor în fiecare zi și fiecare dintre noi simțim dragostea și bunătatea Lui.
În acest context poate că ne surprinde începutul v. 13 „Deci, dacă voi, care sunteţi răi…” însă ceea ce spune Domnul Isus aici are în vedere natura noastră umană imperfectă, egoistă și predispusă la păcat. Pe când, dragostea lui Dumnezeu, în comparație cu dragostea noastră firească, este perfectă, nemărginită și este oferită tuturor.
Ce să facem când rugăciunea noastră rămâne fără răspuns? Trebuie să continuăm să ne încredem în Dumnezeu, Cel care face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Să ne aducem toate îngrijorările înaintea Lui, știind că El ne poartă permanent de grijă. Să ne aducem aminte că El a promis că „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.
Adaptare după ITM Oradea