inviere

Toate articolele etichetate inviere

Învierea lui Isus: iluzie sau realitate?

Publicat de elpizein pe iunie 9, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mormântul gol

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.  Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort.  Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.

 Aparițiile Celui înviat

Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor.  Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).  Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.

 Siguranța creștinului

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.

Joe Jerus

 

 

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 26, 2016
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , .

MARȚI
Smochinul uscat. Puterea credinței (cap. 11:20-26)
Dimineaţa, când au trecut pe lângă smochin, au văzut că era uscat din rădăcini. Petru şi-a amintit ce se întâmplase şi i-a zis: – Rabbi8, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat! Isus a răspuns: – Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că dacă cineva ar zice acestui munte: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!“ şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că ceea ce spune se va întâmpla, i se va da întocmai! De aceea vă spun că toate lucrurile pe care le cereţi atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit şi ele vi se vor da. Şi când staţi în picioare rugându-vă, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Care este în ceruri să vă ierte vouă greşelile. (Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru Care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre).
Autoritatea lui Isus (cap. 11:27-33)
 Au intrat apoi din nou în Ierusalim. În timp ce se plimba prin Templu, au venit la El conducătorii preoţilor, cărturarii şi bătrânii şi L-au întrebat: – Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat această autoritate ca să le faci? Isus le-a răspuns: – Vă voi pune o întrebare. Răspundeţi-Mi, şi vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Răspundeţi-Mi! Ei au început să vorbească între ei şi să zică: „Dacă vom răspunde: «Din cer!», ne va întreba: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?». Sau să răspundem: «De la oameni!»?“ Ei se temeau de mulţime, fiindcă toţi considerau că Ioan a fost într-adevăr un profet. Aşa că I-au răspuns lui Isus: – Nu ştim! Atunci şi Isus le-a zis: – Nici Eu nu vă spun cu ce autoritate fac aceste lucruri.
(cap. 12:1-12)
Apoi a început să le vorbească în pilde: – Un om a plantat o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn de pază. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. La vremea roadelor a trimis un sclav la viticultori ca să ia de la ei partea cuvenită din roadele viei. Viticultorii însă l-au apucat, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A trimis din nou la ei un alt sclav, dar şi pe acesta l-au bătut peste cap şi l-au înjosit. A trimis apoi un altul, dar pe acela l-au omorât, şi apoi încă mulţi alţii, dintre care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Singurul pe care-l mai avea era un fiu preaiubit. În cele din urmă, l-a trimis la ei, spunându-şi: „Pe fiul meu îl vor respecta!“ Dar viticultorii aceia şi-au zis între ei: „Acesta este moştenitorul! Haideţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră!“ Şi l-au apucat, l-au omorât şi l-au scos afară din vie. Aşadar, ce va face stăpânul viei? Va veni şi-i va nimici pe viticultori, iar via o va da altora. N-aţi citit acest loc din Scriptură unde scrie: „Piatra pe care au respins-o zidarii a devenit piatra din capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri!“? Ei au căutat să-L prindă, dar le-a fost frică de popor; căci ei ştiau că împotriva lor spusese Isus pilda. Aşa că L-au lăsat şi au plecat.
Tributul datorat Cezarului (cap. 12:13-17)
 I-au trimis la El pe câţiva dintre farisei şi dintre irodieni3 ca să-L prindă în cursă cu vorba. Ei au venit şi I-au zis: – Învăţătorule, ştim că eşti corect, fără să-Ţi pese de nimeni, căci nu cauţi la faţa omului, ci îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim tribut Cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim? El însă, înţelegând ipocrizia lor, le-a zis: – De ce Mă puneţi la încercare? Aduceţi-Mi un denar, să-l văd! Ei I-au adus. Isus i-a întrebat: – Chipul acesta şi inscripţia, ale cui sunt? – Ale Cezarului, I-au răspuns ei. Isus le-a zis: – Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Ei au rămas uimiţi de El.
Despre înviere (cap. 12:18-27)
 Au venit la El saducheii, care zic că nu există înviere, şi L-au întrebat: – Învăţătorule, Moise ne-a scris că dacă fratele cuiva moare fără să aibă copii şi-i rămâne astfel doar soţia, fratele acestuia trebuie să se căsătorească cu văduva şi să-i ridice un urmaş fratelui său. Erau şapte fraţi. Primul şi-a luat o soţie, dar a murit fără să lase vreun urmaş. Al doilea s-a căsătorit cu văduva, dar şi el a murit fără să lase vreun urmaş. Aşa s-a întâmplat şi cu al treilea. Şi nici unul din cei şapte n-a lăsat vreun urmaş. Femeia a murit ultima dintre toţi. La înviere, (când se vor scula), soţia căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de soţie! Isus le-a răspuns: – Oare nu vă rătăciţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu? Căci atunci când se vor scula din morţi, nici nu se vor mai însura, nici nu se vor mai mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri. Iar cu privire la faptul că cei morţi sunt înviaţi, n-aţi citit în cartea lui Moise, acolo unde scrie despre tufiş, cum i-a vorbit Dumnezeu şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii! Sunteţi foarte rătăciţi!
Cea mai mare poruncă (cap. 12:28-34)
Unul dintre cărturari venise şi-i auzise discutând. Când a văzut că Isus le-a răspuns bine, L-a întrebat: – Care este cea dintâi poruncă dintre toate? Isus i-a răspuns: – Cea dintâi poruncă este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta.“ (Aceasta este cea dintâi poruncă.) Iar a doua este următoarea: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.“ Nu există altă poruncă mai mare decât acestea. Cărturarul I-a zis: – Bine, Învăţătorule! Este adevărat ceea ce ai spus, şi anume că El este Unul singur, că nu este altul în afară de El şi că a-L iubi pe El cu toată inima, cu toată priceperea şi cu toată puterea şi a-l iubi pe semenul tău ca pe tine însuţi este mult mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Când a văzut Isus că răspunsese cu înţelepciune, i-a zis: – Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună vreo întrebare.
Al cui Fiu este Cristos? (cap. 12:35-37)
În timp ce dădea învăţătură în Templu, Isus a întrebat: – Cum de zic cărturarii despre Cristos că este fiul lui David? David însuşi, în Duhul Sfânt, spune: „Domnul I-a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până-Ţi voi pune duşmanii sub picioare!»“ David însuşi Îl numeşte „Domn“; deci cum este El fiul lui? Mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.
Condamnarea cărturarilor şi fariseilor (cap. 12:38-40)
În învăţătura Lui, spunea: ­„Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în robe lungi, să fie salutaţi prin pieţe şi să li se dea scaunele de onoare în sinagogi şi locurile de onoare la mese. Ei devorează casele văduvelor şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. Aceştia vor primi o condamnare mult mai mare.“
Văduva săracă (cap. 12:41-44)
S-a aşezat în faţa vistieriei Templului şi se uita cum punea mulţimea bani în vistierie. Mulţi din cei bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două lepta, care fac un codrantes. Isus i-a chemat pe ucenicii Lui şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi cei care au pus în vistierie, pentru că toţi au pus din abundenţa lor, dar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.“
Semne ale sfârșitului (cap. 13:1-31)
După ce a ieşit din Templu, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: – Învăţătorule, iată ce pietre1 şi ce clădiri! Isus i-a răspuns: – Vezi tu clădirile acestea mari? Nu va fi lăsată aici piatră pe piatră; totul va fi dărâmat! Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor, în dreptul Templului şi, în timp ce erau doar ei singuri, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat: – Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când urmează să fie împlinite toate acestea? Isus a început să le vorbească astfel: – Vedeţi să nu vă înşele cineva! Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: „Eu sunt Acela!“ şi vor înşela astfel pe mulţi. Când veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, să nu vă neliniştiţi! Aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul. Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Vor fi cutremure în diverse locuri şi va fi foamete. Dar acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Luaţi seama la voi înşivă! Vă vor da pe mâna sinedriilor şi veţi fi bătuţi în sinagogi. Veţi fi puşi să staţi înaintea guvernatorilor şi înaintea regilor din pricina Mea, ca să fiţi mărturie înaintea lor. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie vestită la toate neamurile. Când vă vor duce să vă dea pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi dinainte cu privire la ceea ce veţi vorbi, ci spuneţi ce vi se va da chiar în ceasul acela! Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Fratele îl va trăda şi-l va da la moarte pe fratele său, iar tatăl pe copilul său; copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor da la moarte. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Când veţi vedea „urâciunea pustiirii“ stând acolo unde n-ar trebui – cel ce citeşte, să înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi! Cel ce va fi pe acoperişul casei să nu coboare, nici să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea, iar cel ce va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina! Vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă să nu se întâmple iarna. Căci în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a mai fost de la începutul creaţiei, pe care a făurit-o Dumnezeu, şi până acum, şi nici nu va mai fi! Iar dacă Domnul n-ar fi scurtat numărul zilelor, nici un om n-ar fi scăpat; dar, din pricina celor aleşi, pe care El i-a ales, El a scurtat numărul zilelor. Dacă cineva vă va spune atunci: „Iată, Cristosul este aici!“ sau „Iată, este acolo!“, să nu credeţi! Căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, pe cei aleşi. Voi însă păziţi-vă; v-am spus mai dinainte toate lucrurile! Dar în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer şi puterile din ceruri vor fi clătinate. Atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori6, cu mare putere şi slavă. Atunci El va trimite îngerii, iar ei îi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa lui devine deja fragedă şi încep să apară frunzele, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când vedeţi că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece această generaţie până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece!
Îndemn la veghere (cap. 13:32-37)
Dar despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Fiţi atenţi! Vegheaţi! Căci nu ştiţi când va sosi vremea. Este ca atunci când un om, plecat într-o călătorie, îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, fiecăruia potrivit slujbei lui, şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi deci pentru că nu ştiţi când vine stăpânul casei – sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa – şi să nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor: vegheaţi!
Uneltire împotriva lui Isus (cap. 14:1, 2)
Peste două zile era Paştele şi Sărbătoarea Azimelor. Conducătorii preoţilor şi cărturarii căutau o modalitate să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor.“
Ungerea lui Isus la Betania (cap. 14:3-9)
În timp ce se afla în Betania, luând masa în casa lui Simon, leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru, plin cu parfum de nard pur, foarte scump. Ea a spart vasul de alabastru şi a turnat parfumul pe capul lui Isus. Unii au fost indignaţi şi au zis între ei: „Pentru ce s-a făcut risipa aceasta de parfum? Căci parfumul acesta s-ar fi putut vinde cu peste trei sute de denari1, iar banii să fie daţi săracilor!“ Şi o mustrau pe femeie cu asprime. Însă Isus a zis: „Lăsaţi-o în pace! De ce-i cauzaţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine! Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi şi puteţi să le faceţi bine oricând vreţi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna! Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai dinainte, în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut această femeie, în memoria ei.“
Trădarea lui Iuda (cap. 14:10, 11)
Atunci Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la conducătorii preoţilor ca să-L dea pe mâna lor. Ei s-au bucurat când au auzit aceasta şi i-au promis că-i vor da bani. Şi el a început să caute un prilej ca să-L dea pe mâna lor.

Împlinirea profețiilor misionare în Persoana lui Isus

Publicat de elpizein pe aprilie 19, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Isaia 53; Luca 24:13-32
Verset de aur: Isaia 53:12
Ideea centrală: Ispășirea prin moartea înlocuitoare a lui Isus Cristos este profețită și confirmată de evangheliști. Isus Cristos este Robul Domnului care plătește prin moartea Sa vina păcatelor omenirii, iar acest lucru este confirmat și de profeții care au descris în detaliu lucrarea Domnului.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE: ISAIA 53

Această profeție este unul dintre textele cele mai citate din Vechiul Testament când vine vorba despre suferințele Domnului Isus. Acesta a fost totodată și unul dintre textele cele mai cercetate de critici datorită exactității cu care autorul descrie, anticipând, suferințele Robului lui Dumnezeu. Tradiția creștină a asociat, pe bună dreptate, textul lui Isaia cu ultimele clipe din viața Mântuitorului. Fără a nega împrejurările istorico-politice și culturale din vremea lui Isaia, putem totuși observa din text un adevăr universal cu privire la lucrarea lui Dumnezeu: ispășirea de păcat se face prin moartea înlocuitoare a Robului Domnului. Destinatarii textului își mărturisesc vina și recunosc că Unul a murit pentru ei (v. 4-6).
Profeția Îl descrie pe omul care era Dumnezeu. În primele 2 versete ni se arată două adevăruri importante:
El era “brațul Domnului” (v. 1) și în același timp om (v. 2). Cu toate acestea, majoritatea celor care au privit la El la finalul vieții, nu au înțeles lucrarea pe care Mântuitorul a făcut-o pt. că ,,N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.”(v. 2). Suferința Sa a rămas pentru mulți de neînțeles.
Este clar în textul nostru că este vorba despre 2 persoane distincte: Prima persoană este Dumnezeu, iar cea de-a doua este Robul Său, Cel care S-a aflat în prezența Lui. El, Robul Domnului, a avut un rol înlocuitor în ceea ce privește ispășirea.
În v. 4-6 putem observa distincția foarte clară pe care o face Isaia prin introducerea pronumelor „El, noi, Lui, noastră”, între jertfa Sa și păcatele omenirii.
Este clar că Isaia a vrut să ne arate această deosebire între lucrarea de ispășire pe care o face Domnul Isus și vina omenirii care trebuia răscumpărată. Observați cum v. 5 pune un accent special pe lucrarea Domnului: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Rebeliunea omului trebuia răscumpărată dacă ființa creată, omul, dorea să intre în părtășie cu Creatorul. Iar această răscumpărarea a făcut-o Domnul Isus prin moartea Sa pe cruce. În tot acest timp, când Isus Și-a asumat moartea în mod voluntar (v. 7-9), omul a rămas nepăsător, total dezinteresat de starea spirituală în care se afla: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…” (v. 6 a).
În v. 6-9 există un contrast total între tăcerea ființelor umane, o tăcere cauzată de nepăsare și tăcerea Robului Domnului, o tăcere cauzată de supunerea voluntară la un sacrificiu care nu va rămâne, așa cum vedem în text, fără rezultat.
Rezultatul final al acestei jertfe este triumful final al Robului Domnului (v. 10-12). Suferințele și moartea Robului nu reprezintă finalul. Dumnezeu aprobă, întărește lucrarea Sa glorificându-L prin Înviere.

LUCA 24:13-32

Textul citit din Luca este unic în Noul Testament el nefiind menționat în altă parte. Cu toate acestea, el ne oferă suficiente exemple de aplicat în viața de zi cu zi. El reflectă convingerea creștină timpurie conform căreia Scripturile Vechiului Testament mărturisesc despre Cristos și despre felul în care ni Se descoperă lucrarea Sa.
În această Zi a Învierii, textul ne prezintă experiența celor 2 ucenici care vor descoperi în cele din urmă, conform Scripturilor, că Cel cu care s-au întâlnit pe drumul spre Emaus este Cristosul. Domnul se alătură ucenicilor, dar ei nu realizează inițial cine este El. De ce nu L-au recunoscut? Poate pt. că ochii le erau îndreptați spre altceva, poate pt. că erau împiedicați să vadă. Ce-i frumos e că după o discuție prelungită, Domnul Isus înlătură această orbire spirituală. La începutul întâlnirii ucenicii sunt uimiți de neștiința Persoanei cu care stau de vorbă, iar mai târziu sunt uimiți de neștiința lor din timpul discuției cu Isus. „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” este o întrebare care deschide calea discuției spre adevărurile spirituale.
Isus era, pentru ei, un mare profet. Cu toate acestea, El le explică faptul că este vorba mai mult decât atât. Cristosul trebuia să sufere și apoi urma să fie glorificat. Suferința nu era totul. El urma să intre în glorie. Dumnezeu nu putea fi înfrânt. El triumfă prin suferință.
În timpul scurtei lor călătorii Domnul le atrage atenția însă cu privire la adevărurile exprimate în profeți cu privire la evenimentele la care au fost martori recent. “Nu trebuia să sufere Cristosul?” este întrebarea care deschide discuția biblică la care vor lua parte.
Când citim în Vechiul Testament vedem că tema suferinței Robului Domnului este ilustrată în Is. 53, în Ps. 22 și în Ps. 118. Un adevăr fundamental este acela că Isus nu doar că este viu, El stă la dreapta Tatălui și domnește alături de El așa cum spusese deja în Lc. 22:69.
Luca nu ne spune care au fost textele alese în discuția de pe drumul Emausului, dar ne spune că au trecut prin Vechiul Testament, iar în Vechiul Testament vedem cel puțin 2 adevăruri profunde:

  1. primul este acela că păcatul a produs o separare reală între om și Dumnezeu;
  2. cel de-al doilea este acela că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul omului. Aceste două adevăruri s-au întâlnit la Calvar.

APLICAŢII / CONSIDERENTE PRACTICE

  1. Asemănările dintre viața și lucrarea Mântuitorului și textul din Is. 53 sunt atât de numeroase încât este puțin probabil ca ele să fie simple coincidențe. Există o serie de lucruri care Îl identifică pe Domnul Isus cu Robul Domnului descris în Isaia.

De exemplu, comportamentul descris în v. 7-9 se potrivește cu descrierea comportamentului Domnului Isus în timpul judecății, făcută de către evangheliști în cele 4 evanghelii. (Matei 26:63; 27:12–14; Marcu 15:5; Luca 23:9; Ioan 19:9).

  1. O altă asemănare între textul din Isaia și cel din Luca este faptul că întregul eveniment este marcat de ideea conform căreia Robul suferă pe nedrept, lucru valabil și în cazul Domnului Isus. Ambele texte vorbesc despre nedreptatea suferințelor care se răsfrâng asupra personajului principal.
  2. Poate că în mintea noastră se ridică întrebarea: Cum s-a putut întâmpla ca un nevinovat să sufere pe nedrept? A fost asta o întâmplare nefericită? Isaia parcă ne spune “Aceasta a fost voia lui Dumnezeu!” (v. 10). Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că Domnul avea în vedere răscumpărarea din păcat.
  3. Justiția lui Dumnezeu privește înainte, nu înapoi. El, Creatorul omenirii este interesat de eliberare, restaurare, de mântuire și de părtășie. În lucrarea Domnului Isus se întâlnesc, la modul perfect, sfințenia și mila lui Dumnezeu.
  4. Ucenicii L-au recunoscut pe Domnul Isus după o discuție cu El pe tema Scripturii. El le-a vorbit despre lucruri pe care le știau, lucruri pe care le citiseră sau pe care le auziseră. Cum poți cunoaște mai multe despre Domnul Isus? Citind despre El ar fi un răspuns foarte bun. Aceasta este cea mai sigură modalitate de a recunoaște glasul Său și voia Sa.
    adaptare după Ruben Ologeanu

Ce vrea şi ce nu vrea Isus în Biserică, în viaţa creştinilor

Publicat de elpizein pe aprilie 19, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Evanghelia după Ioan 20:19-23 „În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”

  1. Domnul Isus nu vrea teamă de oameni dar vrea teamă de Dumnezeu.

„În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor,”

  • Teama de oameni este o cursă, o capcană, care te închide;
  • Teama de Domnul este începutul înţelepciunii;
  • Teama de oameni ar fi însemnat sfârşitul bisericii;
  • Dar teama de Domnul a dat putere, curaj creştinilor să mărturisească învierea lui Isus din morţi.
  • Teama de oameni îi împiedică şi azi pe mulţi să se pocăiască , să-L urmeze pe Isus
  • Dar teama de Domnul îi ajută pe mulţi să se întoarcă din păcat chiar dacă sunt ameninţaţi de oameni şi au de suferit.

    2. Domnul Isus nu vrea ca în centrul bisericii , al ucenicilor, să fie un om, ci vrea să fie El însuşi. Hristos în mijlocul ucenicilor.

„a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!”

  • Nu vrea ca biserica si creştinii să fie caracterizaţi de egocentrism , de mândrie, de închinare la oameni, de firea pământească, de planuri omeneşti…
  • Dar vrea ca în Biserică, El să fie Mântuitor, Domn, mare preot, învăţător, păstor.
  • Biserica condusă de oameni şi scopuri omeneşti va fi fără putere, lumească, înfrântă
  • Dar biserica condusă de Isus şi Cuvântul lui , planurile, scopurile lui, va fi biruitoare, sfântă, iubitoare .
  • Biserica trebuie să fie Hristocentrică.

    3. Domnul nu vrea în biserică pacea pe care o dă lumea dar vrea să avem pacea pe care o dă El.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă!”

  • Lumea oferă o pace fragilă, temporară, bazată pe interese materiale şi compromis, sub ameninţarea armelor.
  • Isus a venit pe pământ şi a murit pe cruce ca să ne împace cu Dumnezeu.
  • Avem nevoie şi de pace cu Dumnezeu şi de pace cu semenii noştri.
  • Creştinii sunt oameni ai păcii, împăciuitori.

    4. Domnul nu vrea în biserică, în viaţa creştinilor şi a oamenilor în general, bucuriile de o clipă ale păcatului, dar vrea să avem cu toţii bucuria mântuirii, bucuria slujirii şi chiar a suferinţei pentru El.

„Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul.”

  • Bucuriile păcatului sunt trecătoare, înşelătoare, aduc multă suferinţă şi moarte, despărţire de Dumnezeu
  • Dar bucuria mântuirii este bucuria omului care a fost iertat de păcatele lui prin credinţa în Isus Hristos . El se bucură să slujească pe Dumnezeu, pe fraţi şi semeni.

    5. Domnul nu vrea o biserică care nu-şi cunoaşte scopul ei pe pământ, ci vrea să fim o biserică misionară, mărturisitoare a Evangheliei, gata să lucrăm cu resursele pe care le avem la dispoziţie.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”

  • Biserica urmăreşte împlinirea unei viziuni trasate de Isus;
  • Biserica trebuie să continue lucrarea de evanghelizare începută de Domnul Isus.
  • Biserica împlineşte poruncile şi scopurile Domnului pe pământ.
  • Trebuie să avem convingerea că prin auzirea Evangheliei , credinţa în Isus şi pocăinţa de păcat, oamenii, pot primi iertarea de păcat. Dar dacă noi nu le vestim Evanghelia pot muri în păcatele lor, neiertaţi , nemântuiţi.

    6. Domnul nu vrea o biserică stăpânită sau plină de duhul veacului acestuia, nici sub influenţa duhurilor anticristice, dar vrea să fim o biserică plină de Duhul Sfânt .

„După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!”

  • Din păcate în multe biserici sa strecurat şi duhul veacului şi al lui antihrist. Acele biserici sunt în mare pericol.
  • De aceia nu trebuie să dăm crezare oricărui duh ci să cercetăm duhurile ca să deosebim Duhul Sfânt şi lucrarea lui de alte duhuri.

Duhul Sfânt întotdeauna convinge pe oameni de păcat, neprihănire şi judecată îndemnându-i să se pocăiască de păcatele lor, să trăiască o viaţă sfântă şi să asculte de Domnul Isus. Dar duhul veacului , al lumii despărţite de Dumnezeu , duhurile rele îndeamnă pe oameni să păcătuiască cât mai mult şi să nu se pocăiască de păcate.

  • Toată lucrarea de propăvăduire a Evangheliei , de mântuire a oamenilor, de zidire a bisericii, trebuie făcută prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

Domnul ne porunceşte să fim plini de Duhul Sfânt, să avem roada, puterea, călăuzirea si darul Duhului Sfânt pentru slujire… Isus Hristos a venit în Duminica învierii în mijlocul ucenicilor ca să întărească credinţa lor şi să-i ajute să înţeleagă ce vrea El să fie în viaţa fiecărui creştin şi a bisericii Lui. Să căutăm deci şi să ne dorim ceea ce şi Domnul îşi doreşte.  Amin!

Hristos a înviat!!!

pastor Teodor Groza

Legătura dintre Paşte şi iepuraş

Publicat de elpizein pe aprilie 11, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

Odată cu venirea Paştelui, apar ca din senin şi peste tot imagini, jucării şi ciocolate în formă de pui, ouă sau iepuraţi. V-aţi întrebat vreodată ce legătură are iepuraşul cu Paştele şi de ce iepuraşul apare adesea cărând un coş cu ouă?

Istoria pare să sugereze că iepuraşul de Paşte a fost la începuturi un iepure de câmp. În mitologia păgână, iepurele reprezenta dragostea, sporul şi fertilitatea. Iepurele şi oul erau de asemenea simboluri ale primăverii şi ale zeiţei saxonă Eostre, din al cărei nume în unele limbi germanice se spune că a provenit cuvântul care denumeşte sărbătoarea Paştelui, cum ar fi Easter, în limba engleză. O altă variantă ar fi că termenul „Paşte” vine din ebraică unde „pesah” semnifică „trecere”.

Dar să revenim la iepurele de Paşti. În unele culturi antice, iepurele era simbolul lunii. Iepurii se hrănesc noaptea şi au fost văzuţi privind stăruitor la lună când luna e plină. Şi perioada lor de gestaţie se credea că era de 28 de zile- cât un ciclu lunar. Acest ciclu lunar, care reprezenta victoria vieţii asupra morţii sau a primăverii împotriva iernii, era sărbătorită în jurul echinocţiului vernal.

De aici şi răspunsul la întrebarea de ce data Paştelui e diferită în fiecare an. Sinodul de la Niceea din anul 325 a decis că Paştele va cădea în prima duminică după luna plină care urmează echinocţiului din 21 martie. Iar diferenţa dintre Paştele apusean şi cel răsăritean poate fi explicată prin aceea că sunt folosite calendare diferite, respectiv cel gregorian şi cel iulian.

De-a lungul anilor, iepuraşul a devenit o imagine asociată sărbătorii de Paşte în tot mai multe ţări. Graţie înclinaţiei spre reproducere a acestui animal, iepurele e văzut şi ca un simbol al fertilităţii. Ouăle sunt şi ele simboluri ale unei vieţi noi, ale fertilităţii, iar acesta ar fi un motiv pentru care iepurele poartă un coş cu ouă. Dar, evident, există şi alte mituri privind legătura dintre iepuraş şi Paşte. La fel, sunt multe legende legate de legătura dintre Paşte şi ouă. Iepurii de câmp nu fac ouă dar îşi pun puii într-un fel de gropi în câmpuri şi poieni – de obicei fac mai multe asemenea găuri şi nu îşi pun toţi puii la un loc. Se întâmplă adesea ca fluierarii să ocupe astfel de găuri pentru a-şi adăposti ouăle.

O legendă spune că o femeie a observat cum un iepure de câmp părăsea un asemenea adăpost şi mergând să vadă a descoperit un cuib de ouă, ceea ce a convins-o să creadă că ouăle fuseseră depuse de iepure. O altă legendă spune că iepurele zeitei Eostre era de fapt o pasăre frumoasă pe care într-o zi zeiţa a transformat- o magic într-un iepure. Dar cum nu era iepure decât pe dinafară, a continuat să îşi facă cuiburi în care adăpostea ouă.

Iepuraşul e menţionat prima dată ca simbol al Paştelui într-o scriere germană din secolul 16 iar două secole mai târziu avea să apară şi în folclorul american. Copiii făceau cuiburi din pălării şi bonete şi, dacă fuseseră cuminţi, primeau ouă colorate.

Toate aceste mituri au evoluat de-a lungul anului într-atât, că acum abia dacă se mai ştie ce legătură au iepuraşii cu Paştele, în afară de faptul că se găsesc în forma de ciocolată pe rafturile magazinelor. Un semn că indiferent care sunt motivele pentru care fiecare dintre noi serbează Paştele, consumerismul riscă să facă uitată adevărata sărbătoare: Învierea Domnului Isus Cristos.