Iosif din Arimateea

Toate articolele etichetate Iosif din Arimateea

Învierea lui Isus: iluzie sau realitate?

Publicat de elpizein pe iunie 9, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mormântul gol

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.  Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort.  Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.

 Aparițiile Celui înviat

Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor.  Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).  Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.

 Siguranța creștinului

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.

Joe Jerus

 

 

Iosif din Arimatea şi Nicodim

Publicat de elpizein pe august 3, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

,,După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe” (Ioan 19:38-39)

În timpul vieţii Domnului Isus, aceşti doi oameni nu au fost pe deplin încredinţaţi de convingerile pe care le aveau. Dar la moartea Lui, care i-a speriat şi împrăştiat pe ucenici, se pare că aceşti doi oameni au prins curaj. Ei au venit acum, când ştiau că era deja prea târziu, doar pentru a da un ultim onor Domnului, de care le fusese ruşine cu puţin timp înainte. Cât de ascuţită trebuie să fie săgeata autocondamnării care le-a pătruns inima atunci când s-au apropiat de trupul Domnului Isus! Amândoi erau membri ai Sinedriului. Probabil că aceleaşi motive i-au împiedicat şi pe unul şi pe celălalt de a-L mărturisi pe Hristos în mod făţiş. Aceleaşi impulsuri i-au însufleţit acum în mărturisirea lor târzie. De la începutul lucrării Domnului Isus, Nicodim a avut convingerea că El este un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar evanghelistul nu uită să menţioneze, de fiecare dată când este vorba de Nicodim, că datorită fricii, el vine la Isus noaptea.

Iosif din Arimatea este descris de doi dintre evanghelişti ca ucenic. Ceilalţi doi scriitori de evanghelii îl descriu pe Iosif ca un israelit devotat, care la fel ca Simeon şi Ana, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Luca ne spune că Iosif nu şi-a dat aprobarea la condamnarea Domnului Isus, dar ne lasă cu impresia că Iosif şi-a arătat poziţia doar prin tăcere. Poate că a fost mai convins decât Nicodim, dar în acelaşi timp mai timid în exprimarea convingerilor.

Aceşti doi oamnei, care ne sunt prezentaţi ca laşi, sunt exemple de ucenici care se ţin ascunşi. Vom privi în continuare la cauzele laşităţii lor, la starea de nenorocire, iar apoi la remediul acestei probleme. Să privim la aceşti doi oameni ca ilustraţii a uceniciei ,,în ascuns” şi a cauzelor care duc la această stare. Datorită fricii, ei nu au putut fi martori ai faptului că Domnul Isus a fost Mesia. Desigur, societatea de astăzi nu ne opreşte prin ameninţări de la a practica un creştinism de rând. Dimpotrivă, se pare că suntem încurajaţi să spunem că suntem creştini. Dar când este vorba de o mărturisire adevărată, o adevărată trăire de ucenicie, vom găsi cel puţin tot atâtea piedici împrejurul nostru cum au găsit şi cei doi, Iosif şi Nicodim.

Câţi dintre noi avem convingeri cu privire la probleme morale şi sociale, de care ne este ruşine atunci când suntem în compania anumitor persoane, de frică să nu fim ridiculizaţi sau arătaţi cu degetul? Găsim că ucenicia secretă nu este doar în biserică, sau cu privire la crezuri religioase, ci în toate domeniile. Oriunde sunt probleme morale care încă sunt supuse controversei, întotdeauna vei găsi oameni cu convingeri care se închid în tăcere faţă de cei din jur, chiar atunci când nevoia de mărturie este mai mare. Conflictele politice, morale şi sociale ale zilelor noastre îşi au ,,ucenicii secreţi”, care ies din ascunzişul lor şi îşi ridică glasurile doar când bătălia s-a sfârşit. Dar să ne întoarcem înspre o problemă care este mai aproape de inima noastră: Oare câţi dintre semenii noştri care ar trebui să fie, nu sunt uniţi în mod deschis cu creştinătatea? Nu spun că unirea cu vreo biserică înseamnă neapărat unirea cu Isus Hristos, nici că deslipirea de biserică înseamnă neapărat ,,ucenicie secretă.” Una dintre dovezile identităţii noastre constă în alipirea noastră de cei ce aparţin lui Hristos. Dar sunt convins că între noi, astăzi, există o tendinţă de laşitate, şi aceasta aduce un mare deserviciu nu numai bisericii ci şi persoanei care se complace în starea aceasta. Vă rog, aşadar, dragi prieteni, primiţi cuvântul acesta de îmbărbătare pentru unirea în mod deschis cu creştinătatea de azi.

Dar mai important decât unirea cu comunitatea de credincioşi, oare recunoaştem cu glas tare că suntem ai lui Hristos şi că aparţinem Lui? Într-o societatea ca aceasta, influenţa moralităţii creştine afectează majoritatea oamenilor, chiar şi pe cei care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Chiar şi cei care nu sunt creştini trăiesc vieţi conduse după principii creştine. Trebuie, deci, ca pe lângă afirmaţia că suntem creştini, să dovedim lucrul acesta prin trăire practică. Întrebaţi-vă dacă nu cumva aţi îmbrăcat paltonul peste uniforma de creştini, ca lumea să nu vadă ai cui oşteni sunteţi. Întrebaţi-vă dacă nu cumva în trecut v-aţi înfrânat limba pentru că aţi ştiut că dacă vorbiţi cei din jur vor şti imediat, după accent, din ce ţară veniţi. Întrebaţi-vă dacă aţi însoţit mărturia vieţilor voastre de mărtusirea cu gura. V-aţi ridicat vreodată, în afară de biserică, să spuneţi cu glas tare ,,Cred în Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Domnul meu”? Şi apoi întreabă-te dacă ai avut curajul să rămâi singur în picioare.

Copiii merg la şcoală. Acasă, obişnuiau să se plece pe genunchi şi să se roage înainte de culcare. Dar când merg la şcoală, nu mai pot să se plece pe genunchi aşa de uşor, datorită ochilor care sunt aţintiţi înspre ei. Nu există ochi mai critici şi mai cruzi decât ai celor tineri – aşa că mulţi renunţă la rugăciune. Tineri credincioşi, care îşi încep carierele în viaţă, ajung să audă cuvinte care îi fac să roşească, iar apoi, ajung să fie ispitiţi să se lepede de Domnul lor. Motivele lipsei de credincioşie faţă de convigeri şi faţă de Hristos, sunt menţionate de evanghelist în mod clar: ,,de frica iudeilor.” Poate uneori spunem că este destul că suntem una cu Hristos, şi nu avem nevoie să ne mai afişăm credinţa noastră şi în exterior. Comutăţile de creştini au mult prea multe defecte. Nu suntem de acord cu aproape nici o grupare creştină în totalitate. Aşa că stăm deoparte şi ne ferim de orice grupare ca de o sectă periculoasă. Da, recunosc că există greşeli, şi atât timp cât oamenii au capacitatea de gândire, nu vor găsi o biserică în totalitate după plăcerea lor. Mă bucur că într-o zi cu toţii ne vom da seama că organizaţiile acestea vizibile nu valorează mult, atunci când vom ajunge acolo unde proorocul nu a văzut niciun templu. Dar cu toate acestea, izolarea este întotdeauna o slăbiciune, iar dacă cineva se separă de fraţii săi, el va ajunge să fie de foarte puţin folos lui însuşi, oamenilor, şi lui Dumnezeu. Dar cei doi oameni din pasajul nostru au fost motivaţi de frică. S-au temut de ridiculizare, de pierderea poziţiei, de excluderea din Sinedriu şi sinagogă şi de armele care ar fi fost îndreptate înspre ei de către semenii lor. Cu laşitate şi-au menţinut tăcerea cu privire la convingerile personale, chiar şi atunci când a fost pusă întrebarea ,,A crezut cineva dintre farisei în El?” Atunci ar fi trebuit să se ridice şi să exclame: ,,Da, noi am crezut!”

Teama de pierdere a poziţiei pe care o avem ne afectează. Ne temem că oamenii vor râde de noi. Iar pentru o societate ca a noastră, ridiculizarea este tot atât de înfricoşătoare cum au fost pedepsele fizice din trecut. Am devenit atât de dependenţi de părerea altora despre noi, încât nu putem trăi fără aprobarea semenilor. Dar bătăile de joc nu ne vor vătăma din punct de vedere fizic dacă ai luat hotărârea să nu fii pradă lor. Atunci când rămâi în picioare, aceste batjocori vor fi neplăcute doar pentru un moment. Atunci când un copil intră în apa unui râu să se scalde, îi va fi frig doar până se cufundă în apă cu totul. După aceea, apa nu mai pare rece. Aşa stau lucrurile şi cu batjocura pe care credincioşia creştină o întâmpină. Doare doar la început. O, dacă am lăsa la o parte frica de oameni, care este o cursă, cu siguranţă ar fi mult mai puţini ucenici ascunşi care fac Biserica lui Hristos să slăbească! Să privim şi la ilustraţiile pe care le avem în textul acesta, privitoare la mizeria acestei ucenicii secrete. Cât au avut de pierdut aceşti doi oameni! Puteau să aibă parte de ani de zile de părtăşie cu Mântuitorul, să se bucure de învăţătura Lui, de exemplu Lui şi de părtăşia cu El. Puteau să rămână cu o bogăţie nestemată în amintirile lor care le-ar fi îmbogăţit restul zilelor lor. Dar au renunţat la toate acestea, pentru că s-au temut de împotrivirea unor farisei. Aşa se întâmplă deseori: ucenicul din ascuns nu are părtăşie cu Domnul lui. Văile care sunt deschise în faţa soarelui beneficiază de lumina şi căldura acestuia. Dar crăpăturile din stânci, care opresc lumina, sunt întunecate şi reci.

Tot aşa şi creştinii care îşi arată adevărata identitate de ucenici ai lui Hristos, se bucură de adevărata părtăşie cu Domnul lor. Fiţi siguri de aceasta: dacă din laşitate sau din interse personale egoiste pentru poziţii stăm departe de Domnul Isus, sau avem buzele închise atunci când ar trebui să vorbim, se va aşeza răceala pe inimile noastre, faţa Lui se va întoarce de la noi, iar ochii noştri nu vor mai avea puterea de a privi înspre El cu încrederea şi bucuria dinainte. Ce trezire trebuie să fi avut aceşti doi oameni atunci când au venit să ia trupul Domnului Isus! În sfârşit, s-au trezit şi au recunoscut că trăiseră în laşitate. Dacă eşti un ucenic al Domnului, dar unul în taină, de care nu ştie nimeni, te vei trezi într-o bună zi şi vei vedea pericolul în care ai trăit. Dacă nu vei înţelege lucrul acesta, distanţa dintre tine şi Dumnezeu va creşte tot mai mult. Iar când vei înţelege înşelăciunea poziţiei tale, vei vedea starea de trădare în care ai trăit. Vălul de pe ochii lui Nicodim şi ai lui Iosif a fost îndepărtat la vederea trupului mort al Domnului. Dar s-ar putea ca tu să ai vălul acesta dat la o parte la vederea Domnului pe scaunul Său de domnie. Şi când vei pleca de aici, poate vei avea inima străpunsă de remuşcare pentru lipsa de credincioşie în care ai trăit. Avem siguranţa că dacă cineva este ucenicul lui Hristos, el va fi mântuit. Dar avem avertizarea că dacă ucenicul este necredincios, mântuirea va fi ,,ca prin foc.”

Dar care este remediul acestei stări? Aceşti oameni au aflat că, datorită morţii lui Hristos, dragostea lor ascunsă a putut ieşi la iveală. Iar moartea şi crucea Domnului Isus, sunt şi pentru noi soluţia laşităţii şi a tăcerii egoiste. La vedera crucii lui Hristos, cei fricoşi primesc curaj. Nu a fost lucru mic pentru Iosif să meargă la Pilat şi să-şi dea pe faţă ataşamentul lui faţă de un criminal condamnat. Dragostea lui Iosif, trezită de moarte şi dezastru a fost reală. Arma noastră împotriva fricii şi a laşităţii o aflăm doar atunci când ne îndreptăm privirile înspre dragostea care a suferit pe cruce pentru noi. Acea cruce va aprinde o dragoste care nu se va mulţumi să rămână ascunsă. Cred că există unii pentru care Hristos este doar ceea ce a fost pentru Nicodim la început: un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar când intră în sufletele noastre dragostea aceea care are puterea de a schimba, dragostea care a murit pentru noi, atunci este greu să rămânem tăcuţi. Dacă cei pentru care a murit Hristos rămân tăcuţi, ,,pietrele vor striga.” Moartea aceea minunată, plină de mister, groaznică dar aducătoare de lumină, de speranţă, iertare şi sfinţenie pentru noi – moartea aceea atinge corzile inimilor noastre şi produce o muzică armonioasă. Dragostea care a murit pentru mine mă obligă să arăt dragoste, iar tăcerea va fi imposibilă. Vederea crucii nu aduce doar curaj şi o dragoste care ne obligă la mărturie, dar ne obligă la supunere. Iosif a dăruit Domnului Isus un loc în mormântul lui, unde ştia că vor fi puse într-o bună zi şi oasele lui. Iosif nu se gândea la înviere. Nicodim a adus miresme scumpe pentru a îmbălsăma trupul mort al lui Hristos, poate sperând că aşa îşi va ispăşi trădarea din trecut. Şi unul şi altul ne învaţă că odată ce am ajuns să înţelegem adevărata dragoste care a murit pe cruce, această dragoste se va reflecta din vieţile noastre. Dacă ni se vor cere jertfe pentru a-L urma pe Domnul nostru, atunci suferinţele acestea vor fi dulci. Ce valoare mai au poziţiile sociale, averile, reputaţia, puterile noastre, pericolele, sau pierderile, decât să ne slujească pe altarul laudei lui Dumnezeu?

Priveliştea jertfei lui Hristos este singura care se ridică deasupra egoismului nostru, aşa încât să ne facă să jertfim şi noi de dragul Lui. Vă îndemn dar, priviţi la Hristos murind pe cruce. Aceasta va aprinde iarăşi curajul nostru şi ne va face inimile să strălucească de dragoste. Va schimba tăcerea noastră în cântare de laudă şi ne va duce la stări de dăruire completă. Iar în final, ne va duce la locul acela de onoare despre care Domnul nostru spune: ,,Pe cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32, 33).

de Alexander McLaren

L-am văzut pe Domnul înviat!

Publicat de elpizein pe aprilie 13, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , .

Maria Magdalena privea înmărmurită. Omul acela bun care atârna acum pe crucea din mijloc îi fusese un prieten bun. Crezuse că este Mesia, dar acum nu mai ştia ce să creadă. Era pe moarte. Tâlharul atârnat pe cruce lângă Isus s-a întors înspre el. Maria şi-a încordat atenţia ca să asculte şoaptele acestui om: ,,Isuse, Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia ta!” Cuvintele lui Isus adresate condamnatului au răsunat ca un ecou clar peste tot dealul: ,,Astăzi vei fi cu mine în rai!” Un fior o trecu pe Maria la auzul acestor cuvinte. Chiar şi acum, la moarte, Isus mai ierta încă. Gândurile ei au zburat înapoi la momentele când l-a întâlnit pentru întâia oară. Crescuse într-un sat numit Magdala, cam la vreo 11kilometri la sud de Capernaum, lângă Marea Galileii. Era destul de înstărită, pentru că familia ei se ocupa cu vopsirea lânei, o meserie destul de bănoasă. Dar toate acestea nu i-au adus fericire Mariei.

Maria nu era străină de grozăvenia stăpânirii demonice. De multe ori, sub impulsuri distrugătoare pe care nu putea să le controleze, ajungea să se urască pe ea însăşi şi să-şi urască faptele, dar fără a putea face nimic pentru îndreptare. Iar în final, viaţa ei fragilă a ajuns să se destrame. Dezgustat şi fără a mai putea răbda comportamentul ei anormal, soţul Mariei a trimes-o într-o bună zi înapoi acasă la tatăl ei. Starea ei financiară a mai scăzut din munca fizică pe care Maria trebuia s-o depună. Într-o zi, pe când se plimba în sus şi-n jos pe ţărmul mării, un băieţaş din sat i-a spus ceva despre un învăţător din Nazaret. Nerăbdătoare, Maria s-a hotărât atunci să meargă să-l caute pe acest învăţător. Omul acesta parcă radia de veşti bune. ,,Împărăţia lui Dumnezeu este aici,” spunea el. Apoi a vorbit despre iertare, curăţie, sfinţenie. Bolnavii şi ologii erau vindecaţi doar la atingerea lui.

Se părea că prezenţa lui Dumnezeu era pretutindeni. Chiar şi cei chinuiţi, ca Maria, erau eliberaţi. La porunca lui Isus, duhurile rele ieşeau cu mari ţipete, iar vieţile erau eliberate, complet schimbate. Maria se simţea atrasă înspre acest om, dar această atracţie se războia înlăuntrul ei cu o groază pe care nu şi-o putea explica. Oare să fie omul acesta demn de încredere? Cu greu a putut Maria să se alăture cetei de oameni care-l urmau pe Isus. În sfârşit, a venit şi rândul ei. S-a uitat îngrozită la el, în timp ce el o privea cu duioşie. Ochii lui, parcă aruncau o privire înlăuntrul ei, iar cuvintele lui au răsunat ferm: ,,Ieşiţi afară, duhuri stricate!” Deodată, trupul ei a zvâcnit. Îi venea să ţipe. Şi poate că a ţipat. Dar totul s-a terminat brusc. Muşchii i s-au relaxat şi a văzut zâmbetul lui liniştit. ,,Marie, eşti iertată. Eşti liberă.” Deodată s-a simţit eliberată, s-a simţit curăţită. Ar fi vrut să sară în sus, să cânte. S-a ridicat şi s-a îndreptat înspre nişte femei care fuseseră martore la minunea aceasta şi le-a îmbrăţişat. În drum spre casă, în seara aceea, îi venea să strige de bucurie. Iar tatălui ei nu-i venea a crede. Maria, fiica lui, chinuită atât de mult, în sfârşit era fericită?

Zilele care au urmat, le-a petrecut în mulţimea care-l urma pe Isus, adesea cumpărând mâncare pentru Isus şi pentru ucenicii săi din banii ei. Inima îi tresălta de speranţă, iar femeile şi copiii care veneau acum în căutare de ajutor, stârneau întotdeauna mila Mariei. Câteodată se ducea la aceştia şi îi aducea la Isus. Dar un strigăt de durere de pe cruce a smuls-o din amintirile ei. Domnul ei se sfârşea în chinuri. Maria asculta în timp ce lacrimile îi brăzdau faţa. Glasul care odinioară vestea Împărăţia lui Dumnezeu pe dealurile Galileii, acum striga îndurerat: ,,S-a sfârşit!” Şi capul i-a căzut în piept. Din norii care s-au adunat încet pe parcursul după amiezii, acum începeau să iasă fulgere, care împrăştiau o lumină fugară pe culme. Trupul lui Isus atârna istovit. Împrejurul ei, Maria auzea gemetele celor care-l jăleau pe Isus. A mai aruncat o privire lungă, iar apoi şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă.

Un strigăt răsună deodată în întunerec. Un ostaş zdrobise fluerele picioarelor unuia dintre tâlhari, pentru ca să-l omoare înainte de începerea sabatului, la asfinţit. Iar apoi ostaşii au venit la Isus. ,,O, Dumnezeule, nu!” se rugă Maria. Dar el era deja mort. Sutaşul ştia aceasta. Dar ca să fie sigur, i-a făcut semn unuia dintre ostaşi să împlânte suliţa în pieptul învăţătorului. Apă cu sânge au ţâşnit întâi, iar apoi, a început doar să se prelingă încet. Cu siguranţă era mort. Un ostaş a început să-i scoată cuiul care ţintuia picioarele lui Isus pe cruce. Alţi doi, pe o scară, au dezlegat lemnul de care erau legate braţele lui Isus, coborându-l încet cu trupul încă legat. A mai durat câteva momente până au scos şi piroanele din mâinile însângerate. Între cei de acolo, Maria recunoscu pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care nu de mult deveniseră ucenici ai lui Isus. Aceştia cărau un fel de targă pe care au ridicat trupul mort. Maria a urmărit convoiul până au ajuns aproape de morâmntul lui Iosif. În grădina din faţa mormântului, Maria a spălat trupul, îndepărtând cu grijă fiecare urmă de sânge închegat de pe spatele brăzdat de biciul roman. Se lăsa noaptea. Nicodim şi Iosif lucrau acum mai cu zor, legând trupul cu fâşii lungi de pânză şi aşezând nişte miresme pe care le mai aveau înlăuntrul pânzei. Apoi, la urmă, cu multă grijă, au aşezat trupul pe piatra albă din interiorul mormântului. Maria privea în timp ce piatra grea a fost rostogolită peste gura mormântului. Se înnoptase când ei s-au întors să plece. Ziua de sabat părea fără sfârşit. În ciuda durerii care o cuprindea la gândul mormântului, Maria s-a hotărât să se întoarcă şi să termine ungerea trupului lui Isus cu ulei şi miresme. Dar trebuia să aştepte până în dimineaţa următoare.

Soarele sabatului, în sfârşit, s-a coborât dincolo de perdeaua de dealuri. Sabatul se terminase. Cu pas grăbit, ea se duse la negustorul de miresme şi plină de nerăbdare a început să bată cu putere în uşă, până când acesta a deschis. ,,Miresme pentru înmormântare!” insistă ea. Nu, nu ar fi putut să aştepte până dimineaţa. Somnul din noaptea aceea a fost scurt. Cu mult înainte ca soarele să se ivească la orizont, Maria era pregătită de plecare, gata să întâlnească cele două femei pe care le rugase s-o ajute. Cerul era încă cenuşiu când au pornit ele la drum. Cu pas grăbit, Salome şopti: ,,Dar oare cine va da piatra la o parte?” ,,O, piatra!” răspunse Maria. La aceasta nu se gândise. Când au ajuns aproape de mormânt, Maria scoase un ţipăt uşor. Piatra de la gura mormântului era dată la o parte. ,,Tâlharii de morminte!” strigă ea. ,,Nici mort nu pot să-l lase în pace?” Maria se întoarse şi o luă la fugă înapoi. Dar pe drum s-a întâlnit cu Petru şi cu Ioan, doi din ucenici. ,,Au luat trupul Domnului, “ spuse ea cu respiraţia aproape tăiată, ,,şi nu ştiu unde l-au pus!” Petru şi Ioan au luat-o la fugă.

Mult prea obosită să mai alerge, Maria s-a întors înapoi către grădina mormântului. Unde ar fi putut să mai meargă acum? Când a ajuns la mormânt, Petru şi Ioan erau deja plecaţi. Celelalte femei erau încă acolo. Împreună, s-au aplecat şi s-au uitat în mormântul întunecat. Numai fâşiile de pânză care înfăşuraseră trupul mai erau acolo.  Deodată o lumină puternică a strălucit în mormânt. Doi bărbaţi, ale căror haine străluceau în amurgul zilei, le-au zis: ,,Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” Înspăimântate, femeile au căzut la pământ. ,,Ce vroiau să spună?” se întrebă Maria. Oare ce însemnează lucrul acesta? ,,Voi căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. Nu este aici. A înviat, întocmai cum v-a spus.” Femeile au rămas înmărmurite, chiar după plecarea îngerilor. ,,Înviat?” spuse Salome, după un timp. ,,Trebuie numaidecât să spunem ucenicilor ceea ce-am văzut.” La marginea grădinii, Maria s-a oprit. ,,Trebuie să stau puţin” se rugă ea de însoţitoarele ei. ,,Doar câteva momente.” Aşezându-se jos, Maria încercă din răsputeri să înţeleagă ce se petrecuse înainte cu doar câteva momente. Cum se poate ca Isus să fie viu? Nu-i spălase ea trupul mort înainte de a-l pune în mormânt? Putea oare să creadă o veste extraordinară ca aceasta, ca apoi nădejdea ei să fie spulberată iarăşi? Dar dacă era adevărat? Oare . . . Poate Isus a fost, atunci, Mesia . . . Dacă ar fi adevărat . . . La auzul unor paşi care se apropiau, Maria şi-a ridicat ochii. Trebuie să fie grădinarul, se gândi ea. ,,Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Oare el nu ştia cine a fost îngropat acolo? ,,Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus, ca să mă duc să-l iau.” Dar răspunsul nu venea. Aşadar, grădinarul nu ştia… ,,Marie!” Era Isus! Ea se uită la El. ,,Rabuni! Învăţătorule!” Maria căzu pe genunchi la picioarele Lui. Isus, Domnl ei era viu. Viu! Viu pentru totdeauna! ,,Am văzut pe Domnul!” le-a spus ea ucenicilor. Ucenicii n-au crezut-o. De ce tocmai ei, o femeie? Şi pe deasupra, unei femei cu o aşa reputaţie? ,,Oare de ce?” s-a întrebat Maria. Da, El s-a arătat ucenicilor în aceeaşi zi. Dar ea fusese prima care L-a văzut înviat. Oare a fost pentru ca să-i arate iertarea Lui deplină? De ce? Maria nu era sigură. Dar un lucru ştia: Mântuitorul ei este viu! ,,L-am văzut pe Domnul înviat!” şopti Maria.

de Ralph Wilson