Maria Magdalena privea înmărmurită. Omul acela bun care atârna acum pe crucea din mijloc îi fusese un prieten bun. Crezuse că este Mesia, dar acum nu mai ştia ce să creadă. Era pe moarte. Tâlharul atârnat pe cruce lângă Isus s-a întors înspre el. Maria şi-a încordat atenţia ca să asculte şoaptele acestui om: ,,Isuse, Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia ta!” Cuvintele lui Isus adresate condamnatului au răsunat ca un ecou clar peste tot dealul: ,,Astăzi vei fi cu mine în rai!” Un fior o trecu pe Maria la auzul acestor cuvinte. Chiar şi acum, la moarte, Isus mai ierta încă. Gândurile ei au zburat înapoi la momentele când l-a întâlnit pentru întâia oară. Crescuse într-un sat numit Magdala, cam la vreo 11kilometri la sud de Capernaum, lângă Marea Galileii. Era destul de înstărită, pentru că familia ei se ocupa cu vopsirea lânei, o meserie destul de bănoasă. Dar toate acestea nu i-au adus fericire Mariei.

Maria nu era străină de grozăvenia stăpânirii demonice. De multe ori, sub impulsuri distrugătoare pe care nu putea să le controleze, ajungea să se urască pe ea însăşi şi să-şi urască faptele, dar fără a putea face nimic pentru îndreptare. Iar în final, viaţa ei fragilă a ajuns să se destrame. Dezgustat şi fără a mai putea răbda comportamentul ei anormal, soţul Mariei a trimes-o într-o bună zi înapoi acasă la tatăl ei. Starea ei financiară a mai scăzut din munca fizică pe care Maria trebuia s-o depună. Într-o zi, pe când se plimba în sus şi-n jos pe ţărmul mării, un băieţaş din sat i-a spus ceva despre un învăţător din Nazaret. Nerăbdătoare, Maria s-a hotărât atunci să meargă să-l caute pe acest învăţător. Omul acesta parcă radia de veşti bune. ,,Împărăţia lui Dumnezeu este aici,” spunea el. Apoi a vorbit despre iertare, curăţie, sfinţenie. Bolnavii şi ologii erau vindecaţi doar la atingerea lui.

Se părea că prezenţa lui Dumnezeu era pretutindeni. Chiar şi cei chinuiţi, ca Maria, erau eliberaţi. La porunca lui Isus, duhurile rele ieşeau cu mari ţipete, iar vieţile erau eliberate, complet schimbate. Maria se simţea atrasă înspre acest om, dar această atracţie se războia înlăuntrul ei cu o groază pe care nu şi-o putea explica. Oare să fie omul acesta demn de încredere? Cu greu a putut Maria să se alăture cetei de oameni care-l urmau pe Isus. În sfârşit, a venit şi rândul ei. S-a uitat îngrozită la el, în timp ce el o privea cu duioşie. Ochii lui, parcă aruncau o privire înlăuntrul ei, iar cuvintele lui au răsunat ferm: ,,Ieşiţi afară, duhuri stricate!” Deodată, trupul ei a zvâcnit. Îi venea să ţipe. Şi poate că a ţipat. Dar totul s-a terminat brusc. Muşchii i s-au relaxat şi a văzut zâmbetul lui liniştit. ,,Marie, eşti iertată. Eşti liberă.” Deodată s-a simţit eliberată, s-a simţit curăţită. Ar fi vrut să sară în sus, să cânte. S-a ridicat şi s-a îndreptat înspre nişte femei care fuseseră martore la minunea aceasta şi le-a îmbrăţişat. În drum spre casă, în seara aceea, îi venea să strige de bucurie. Iar tatălui ei nu-i venea a crede. Maria, fiica lui, chinuită atât de mult, în sfârşit era fericită?

Zilele care au urmat, le-a petrecut în mulţimea care-l urma pe Isus, adesea cumpărând mâncare pentru Isus şi pentru ucenicii săi din banii ei. Inima îi tresălta de speranţă, iar femeile şi copiii care veneau acum în căutare de ajutor, stârneau întotdeauna mila Mariei. Câteodată se ducea la aceştia şi îi aducea la Isus. Dar un strigăt de durere de pe cruce a smuls-o din amintirile ei. Domnul ei se sfârşea în chinuri. Maria asculta în timp ce lacrimile îi brăzdau faţa. Glasul care odinioară vestea Împărăţia lui Dumnezeu pe dealurile Galileii, acum striga îndurerat: ,,S-a sfârşit!” Şi capul i-a căzut în piept. Din norii care s-au adunat încet pe parcursul după amiezii, acum începeau să iasă fulgere, care împrăştiau o lumină fugară pe culme. Trupul lui Isus atârna istovit. Împrejurul ei, Maria auzea gemetele celor care-l jăleau pe Isus. A mai aruncat o privire lungă, iar apoi şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă.

Un strigăt răsună deodată în întunerec. Un ostaş zdrobise fluerele picioarelor unuia dintre tâlhari, pentru ca să-l omoare înainte de începerea sabatului, la asfinţit. Iar apoi ostaşii au venit la Isus. ,,O, Dumnezeule, nu!” se rugă Maria. Dar el era deja mort. Sutaşul ştia aceasta. Dar ca să fie sigur, i-a făcut semn unuia dintre ostaşi să împlânte suliţa în pieptul învăţătorului. Apă cu sânge au ţâşnit întâi, iar apoi, a început doar să se prelingă încet. Cu siguranţă era mort. Un ostaş a început să-i scoată cuiul care ţintuia picioarele lui Isus pe cruce. Alţi doi, pe o scară, au dezlegat lemnul de care erau legate braţele lui Isus, coborându-l încet cu trupul încă legat. A mai durat câteva momente până au scos şi piroanele din mâinile însângerate. Între cei de acolo, Maria recunoscu pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care nu de mult deveniseră ucenici ai lui Isus. Aceştia cărau un fel de targă pe care au ridicat trupul mort. Maria a urmărit convoiul până au ajuns aproape de morâmntul lui Iosif. În grădina din faţa mormântului, Maria a spălat trupul, îndepărtând cu grijă fiecare urmă de sânge închegat de pe spatele brăzdat de biciul roman. Se lăsa noaptea. Nicodim şi Iosif lucrau acum mai cu zor, legând trupul cu fâşii lungi de pânză şi aşezând nişte miresme pe care le mai aveau înlăuntrul pânzei. Apoi, la urmă, cu multă grijă, au aşezat trupul pe piatra albă din interiorul mormântului. Maria privea în timp ce piatra grea a fost rostogolită peste gura mormântului. Se înnoptase când ei s-au întors să plece. Ziua de sabat părea fără sfârşit. În ciuda durerii care o cuprindea la gândul mormântului, Maria s-a hotărât să se întoarcă şi să termine ungerea trupului lui Isus cu ulei şi miresme. Dar trebuia să aştepte până în dimineaţa următoare.

Soarele sabatului, în sfârşit, s-a coborât dincolo de perdeaua de dealuri. Sabatul se terminase. Cu pas grăbit, ea se duse la negustorul de miresme şi plină de nerăbdare a început să bată cu putere în uşă, până când acesta a deschis. ,,Miresme pentru înmormântare!” insistă ea. Nu, nu ar fi putut să aştepte până dimineaţa. Somnul din noaptea aceea a fost scurt. Cu mult înainte ca soarele să se ivească la orizont, Maria era pregătită de plecare, gata să întâlnească cele două femei pe care le rugase s-o ajute. Cerul era încă cenuşiu când au pornit ele la drum. Cu pas grăbit, Salome şopti: ,,Dar oare cine va da piatra la o parte?” ,,O, piatra!” răspunse Maria. La aceasta nu se gândise. Când au ajuns aproape de mormânt, Maria scoase un ţipăt uşor. Piatra de la gura mormântului era dată la o parte. ,,Tâlharii de morminte!” strigă ea. ,,Nici mort nu pot să-l lase în pace?” Maria se întoarse şi o luă la fugă înapoi. Dar pe drum s-a întâlnit cu Petru şi cu Ioan, doi din ucenici. ,,Au luat trupul Domnului, “ spuse ea cu respiraţia aproape tăiată, ,,şi nu ştiu unde l-au pus!” Petru şi Ioan au luat-o la fugă.

Mult prea obosită să mai alerge, Maria s-a întors înapoi către grădina mormântului. Unde ar fi putut să mai meargă acum? Când a ajuns la mormânt, Petru şi Ioan erau deja plecaţi. Celelalte femei erau încă acolo. Împreună, s-au aplecat şi s-au uitat în mormântul întunecat. Numai fâşiile de pânză care înfăşuraseră trupul mai erau acolo.  Deodată o lumină puternică a strălucit în mormânt. Doi bărbaţi, ale căror haine străluceau în amurgul zilei, le-au zis: ,,Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” Înspăimântate, femeile au căzut la pământ. ,,Ce vroiau să spună?” se întrebă Maria. Oare ce însemnează lucrul acesta? ,,Voi căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. Nu este aici. A înviat, întocmai cum v-a spus.” Femeile au rămas înmărmurite, chiar după plecarea îngerilor. ,,Înviat?” spuse Salome, după un timp. ,,Trebuie numaidecât să spunem ucenicilor ceea ce-am văzut.” La marginea grădinii, Maria s-a oprit. ,,Trebuie să stau puţin” se rugă ea de însoţitoarele ei. ,,Doar câteva momente.” Aşezându-se jos, Maria încercă din răsputeri să înţeleagă ce se petrecuse înainte cu doar câteva momente. Cum se poate ca Isus să fie viu? Nu-i spălase ea trupul mort înainte de a-l pune în mormânt? Putea oare să creadă o veste extraordinară ca aceasta, ca apoi nădejdea ei să fie spulberată iarăşi? Dar dacă era adevărat? Oare . . . Poate Isus a fost, atunci, Mesia . . . Dacă ar fi adevărat . . . La auzul unor paşi care se apropiau, Maria şi-a ridicat ochii. Trebuie să fie grădinarul, se gândi ea. ,,Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Oare el nu ştia cine a fost îngropat acolo? ,,Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus, ca să mă duc să-l iau.” Dar răspunsul nu venea. Aşadar, grădinarul nu ştia… ,,Marie!” Era Isus! Ea se uită la El. ,,Rabuni! Învăţătorule!” Maria căzu pe genunchi la picioarele Lui. Isus, Domnl ei era viu. Viu! Viu pentru totdeauna! ,,Am văzut pe Domnul!” le-a spus ea ucenicilor. Ucenicii n-au crezut-o. De ce tocmai ei, o femeie? Şi pe deasupra, unei femei cu o aşa reputaţie? ,,Oare de ce?” s-a întrebat Maria. Da, El s-a arătat ucenicilor în aceeaşi zi. Dar ea fusese prima care L-a văzut înviat. Oare a fost pentru ca să-i arate iertarea Lui deplină? De ce? Maria nu era sigură. Dar un lucru ştia: Mântuitorul ei este viu! ,,L-am văzut pe Domnul înviat!” şopti Maria.

de Ralph Wilson