Domnul Isus

Toate articolele etichetate Domnul Isus

FII HOTĂRÂT CA ISUS!

Publicat de elpizein pe august 2, 2018
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , .

Text: Luca 9:51-56
Verset de aur: 2 Cor. 9:7 „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu.”

Ideea centrală a lecției: Hotărârea fermă a Domnului Isus se vede în curajul Său pt. împlinirea voii Tatălui, în corectarea ucenicilor și în mila pentru cei pierduți.

După cum un puf de păpădie ne poate arăta din ce parte bate vântul, tot așa uneori un eveniment neimportant poate avea un înțeles deosebit. Suntem în cap. 9 unde un om scotea draci în Numele Domnului Isus și, câțiva ucenici l-au oprit s-o mai facă (v. 49) din cauză, spun ei, că omul „nu merge după noi.”
În contrast cu atitudinea invidioasă a ucenicilor, este prezentată bunăvoința Mântuitorului care permite unui străin să folosească Numele Său. Marea diferență dintre spiritul Învățătorului și spiritul ucenicilor Săi este mai clară în textul asupra căruia ne vom opri. Pt. început vedem…

  1. HOTĂRÂREA DOMNULUI ISUS

v.51 ne spune că „Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Acesta este începutul unei noi părți a Evangheliei. Isus începe lunga Sa călătorie finală spre Ierusalim, cu o hotărâre fermă în ciuda lucrării dificile ce stătea înaintea Lui. Pentru El, călătoria spre Ierusalim devine o prioritate și un țel bine stabilit încât nici lumea, nici demonii nu-l mai pot opri din hotărârea Lui pt. că „s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer.”
Luca scoate în evidență curajul Mântuitorului asemenea unui luptător ce merge la luptă încrezător în biruința lui. În viață și noi ne-am întâlnit cu 2 tipuri de curaj:
a) curajul de moment, care nu necesită nici o gândire anterioară și…
b) un curaj „planificat”, care vede dificultatea ce stă înainte și totuși, merge cu hotărâre spre el.
Domnul Isus a avut acest tip de curaj. El a putut vedea crucea înainte dar Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim, de aceea Se va duce acolo ca să sufere și să moară în ascultare de voia Tatălui pt. ca prin moartea Sa „să nimicească pe cel ce are puterea morții,adică pe diavolul” (Evr. 2:14).
De ce S-a dus Domnul Isus la Ierusalim în ciuda tuturor împotrivirilor ce-I stăteau în cale? Hotărârea Lui a fost motivată de măreața lucrare înfăptuită cu sacrificiu pe care a săvârșit-o în chip desăvârșit. Apoi în text mai vedem…

2. ÎMPIETRIREA SAMARITENILOR.

– v. 53 ne arată că samaritenii „… nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim”. Samaritenii aveau templul lor propriu pe Mt. Garizim și, datorită faptului că Domnul Isus se îndrepta spre casa Tatălui Său, ei n-au găsit de bine să-L onoreze. Această habotnicie prin care oamenii, datorită tradiției, de fapt Îl resping pe Mântuitorul se manifestă în multe feluri. Iată câteva motive ale celor care nu-L primesc pe Domnul Isus:
a) Pentru că Domnul Isus nu apreciază lucrarea sau străduințele lor. Ei au, asemenea acestor samariteni, „templul” lor format după gândirea și opinia lor iar dacă Domnul Isus nu-i laudă într-un anumit fel, nu-L vor primi.

Ilustr. – Omul bogat care vine la Domnul Isus, care-și dorește viața veșnică, dar căruia Domnul nu-i spune: „E suficient ce-ai făcut în viață” ci îi spune că îi mai lipsește ceva, dar la un moment dat „Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuții.” (Mc. 10:22)
Ilustr. – Despre israeliți ap. Pavel spune în Rom. 10:3 „că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Un alt motiv…
b) Pentru că Domnul Isus nu merge pe calea lor. Ei și-au format obiceiul cu privire la modul de închinare pe Mt. Garizim și, dacă Isus Cristos nu binevoiește să se întâlnească cu ei acolo, ei nu vor să aibă nimic de-a face cu El.

Apl. – Cei ce au o neprihănire proprie își fac propriile lor planuri, își determină propriile lor căi, iar dacă Cristos nu este de acord cu aceste planuri ei pur și simplu nu-L primesc și continuă lucrarea și închinarea lor fără Cristos.
Ilustr. – pentru că Domnul Isus nu mergea pe calea preoților celor mai de seamă, ei au făcut tot ce a depins de ei să-L dea la moarte. În vinerea mare Pilat i-a întrebat: „Să răstignesc pe „Împăratul vostru”?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!”
Ilustr. – oamenii din Filipi au zis dregătorilor cetății, despre Pavel și Sila, „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei, care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” (Fapte 16:20, 21) Un alt motiv…
c) Pentru că Domul Isus nu are aceleași valori ca ale lor. Samaritenii nu-L primesc pe Domnul Isus, pentru că El îi ajută pe cei pe care ei îi disprețuiesc. Domnul Isus Cristos „și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” și a trecut pe acolo deși evreii nu aveau nimic de-a face cu samaritenii. Ei erau asemeni unor „personalități” din Biserică care nu au nimic de-a face cu Cristosul ce binecuvântează pe ce-i care sunt diferiți de ei. În hotărârea Lui de a merge la Ierusalim, El și-a îndreptat fața spre Cruce, care și atunci și astăzi este o nebunie și o pricină de poticnire pentru unii.

3. NESTĂPÂNIREA UCENICILOR

– v. 54 „Când au văzut lucrul acesta, au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Poate că Iacov și Ioan și-au amintit că în apropiere de locul unde se aflau ei era locul unde Ilie a făcut o astfel de minune, trimițând foc peste oamenii trimiși de Ahazia (2 Împ. 1:10). Izbucnirea bruscă a ucenicilor dezvăluie cel puțin 3 lucruri:
a) Credința ucenicilor. Ei credeau că Domnul Isus va răspunde apelului lor, și că focul va coborî la porunca lor.
b) Râvna ucenicilor. Supărarea lor a fost mare când au văzut atitudinea jignitoare a samaritenilor față de Învățătorul lor.
c) Neștiința ucenicilor. Ei nu știau de ce fel de spirit erau conduși, nici modul de manifestare a Învățătorului lor, nici scopul măreț al misiunii Sale. În In. 12:47 El a spus: „Eu n-am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea” Învățăm de aici că devotamentul pornit din ignoranță duce la orbire și la lipsă de milă. Râvna fără pricepere duce la extremism. În fine, în text mai observăm…

4. HARUL MÂNTUITORULUI
– v. 56 ne arată așa de frumos că „… Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. În timp ce S-a smerit devenind asemenea nouă, dar fără păcat, Mântuitorul a fost batjocorit dar n-a răspuns cu batjocuri. El a rămas drept și hotărât în caracterul Său și în misiunea Sa până la capăt pentru că El a venit să iubească, să sufere și să moară. Acum, parcă spune El, nu este timpul judecății ci vremea acceptării. Prin urmare, și astăzi putem beneficia de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Ap. Ioan spunea că dacă cineva nu are comportamentul lui Cristos, nu este al Lui. Așa cum a fost El, așa trebuie să fim și noi în lumea aceasta. Prin urmare, misiunea noastră, asemenea cu a lui Cristos, este nu să nimicim oamenii, ci să-i conducem pe calea mântuirii.

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Matei

Publicat de elpizein pe aprilie 6, 2018
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , .

DUMINICĂ
Matei 21:1-17 – Când s-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis doi ucenici şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.” Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?” „Este Isus, Prorocul din Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele. Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat. Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug”?” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betania şi a mas acolo.

LUNI
Matei 21:18-22 – Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame. A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.”

MARȚI
Matei 21:23-26:16 – Isus S-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi.  Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri”? De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.” După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei şi căutau să-L prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele Îl socoteau drept proroc. Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.” Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba.  Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, dar, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?” Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban. El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?” „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat. În aceeaşi zi, au venit la Isus saducheii, care zic că nu este înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moise a zis: „Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său şi să-i ridice urmaş.” Erau, dar, la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă.” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.” Noroadele care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui Isus. Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: „Domnul a zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”? Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!” Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”

La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată-L în pustiu”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. Care este deci robul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.” Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”

După ce a isprăvit Isus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că după două zile va fi Paştile; şi Fiul omului va fi dat ca să fie răstignit!” Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa; şi s-au sfătuit împreună, cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca să nu se facă tulburare în norod.” Când era Isus în Betania, în casa lui Simon, leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz, când au văzut lucrul acesta, şi au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.” Când a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi, şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să dea pe Isus în mâinile lor.

MIERCURI
Nu avem nicio dată.

Nașterea din nou, miracolul vieții

Publicat de elpizein pe martie 3, 2018
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Text: Ioan 3:1-13
Verset de aur: 2 Cor. 5:17 – „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Idee centrală: Regenerarea sau naşterea din nou, este o învățătură biblică de bază care subliniază transformarea ființelor umane, prin lucrarea supranaturală și suverană a Duhului Sfânt

EXPLICAȚII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE

  1. Natura obligatorie a nașterii din nou (v. 1-3)

Când vorbim de naștere din nou trebuie să o privim ca cea mai mare minune care i se poate întâmpla unui om, pt. că ea are efecte nu numai aici ci și în viața viitoare. De aceea, în v. 3 observăm cum Domnul Isus este direct cu Nicodim: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Altfel spus, nașterea din nou este condiția intrării in Împăraţia lui Dumnezeu deci, nimeni nu poate fi în Împărăție dacă nu este născut din nou. De fapt, această condiție obligatorie este întărită și în v. 7, unde Domnul spune: „Trebuie să vă nașteți din nou”.
v 2 unde Nicodim zice: „știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu”, ne arată că Nicodim, alături de alți conducători religioși evrei, manifesta un respect aparte pentru Cristos, dar lucrul acesta nu era de ajuns. Potrivit gândirii religioase majoritare din vremea aceea, toți evreii urmau să fie primiți în Împărăție, cu excepția celor vinovați de apostazie intenționată și trăire nelegiuită extraordinară, care erau condamnați la moarte pe baza Legii. Cu toate acestea Domnul Isus stabilește o condiție diferită: Intrarea în sfera domniei mântuitoare și transformatoare a lui Dumnezeu era și este posibilă doar prin regenerare.
Evanghelia dupa Ioan ne arată că oamenii se pot înşela cu privire la apartenența la Împărăția lui Dumnezeu. Aparent, mulți au trăit o formă superficială de credință (Ioan 2:23-25). Și pt. că aparențele îi pot induce în eroare pe oameni, aici în cap. 3, Domnul Isus, care este Atotcunoscător, face lumină şi în acest domeniu.
Mulți oameni, și astăzi, pot mima transformarea atunci când, de fapt, totul este doar o credință superficială bazată pe interes. Dar nici atunci și nici azi, Cristos nu se bizuiește pe declarația de credință a unor astfel de oameni pt. că le cunoaște inimile.

  1. Natura supranaturală a nașterii din nou (v. 4-8)

Trebuie să știm că nașterea din nou este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu după cum scrie ap. Ioan în cap. 1:13 despre cei cărora Cristos le-a dat putere să devină „copii ai lui Dumnezeu născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”
Ne-ntrebăm atunci care din persoanele Sfintei Treimi fac să aibă loc nașterea din nou?  La v. 8 Domnul Isus ne arată că lucrarea de regenerare este făcută în special de Dumnezeu Duhul Sfânt. Dar în alte versete din N.T. aflăm că și Dumnezeu Tatăl este implicat în această lucrare: ap. Pavel spune că Dumnezeu „ne-a adus la viață împreună cu Cristos”; Iacov ne arată că „Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin cuvântul adevărului” iar ap. Petru spune că Dumnezeu  „după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morți.” Înțelegem atunci că „Împărăția cerurilor” cum o numește ev. Matei, este una dumnezeiască, de aceea intrarea în ea necesită tot o lucrare dumnezeiască.
La v. 5 Domnul Isus folosește o expresie sinonimă pentru „nașterea din nou”: îi spune nașterea „din apă și din Duh” Prima parte („din apă”) este expresia care a creat cea mai mare confuzie. A fost interpretată felurit, în primul rând ca…

(a) apa botezului creștin. Însă în cap. 3 nu se pomenește deloc botezul, ci lucrarea Duhului (v. 8), lucrarea Fiului (v. 14-15), lucrarea lui Dumnezeu Tatăl (v. 16-17). Nu se vorbește aici despre botezul creștin, în primul rând pt. că el începe de la sărbătoarea Cincizecimii, după porunca dată de Mântuitorul înainte de înălțare: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
În al doilea rând, nicăieri în N.T. nu ni se spune că botezul poate produce mântuire. Mântuirea este numai prin credința în Isus Cristos iar curățarea de păcate prin sângele Domnului Isus. Apoi…, o altă interpretare…

(b) apa ca și Cuvântul lui Dumnezeu. La v. 10, Isus presupune că Nicodim trebuia să știe aceste lucruri în baza învățăturilor V.T. Astfel, interpretarea dată expresiei „din apă și din Duh” ar putea fi explicată prin textul din Ezec. 36:25-27 şi 37:1-10. Acolo găsim referirea la apă – „vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curățiți” ; și referirea la Duh – „voi pune în voi un duh nou”.
Prin urmare, expresia „apă și Duh” vorbeşte despre lucrarea Cuvântului şi a Duhului în aducerea la viaţă a oamenilor, sau despre curățirea de nelegiuire și transformarea inimii. Aici este scoasă în evidență o nouă naștere care aduce curățire și înnoire, de aceea, Cristos subliniază adevărul cu privire la naşterea din nou la începutul Ev. după Ioan.
În sprijinul acestei învățături vine în N.T. ap. Petru care spune: „…fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac…. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.”
În cap. 1:12-13, Ioan arată că nașterea din nou nu poate fi realizată prin eforturi omenești. Nașterea biologică şi metodele omeneşti („nu din sânge”, „nici din voia firii lor”, „nici din voia vreunui om”) nu pot realiza naşterea din nou. Doar lucrarea miraculoasă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în lumina Cuvântului, poate realiza acest miracol. Iar atunci când ne este predicată Evanghelia, Dumnezeu Însuși ne vorbește ca să ne cheme la El și să ne dea o viață spirituală nouă ca să putem răspunde prin credință.
Apoi, la v. 8, natura supranaturală a acestei lucrări este evidențiată și de asemănarea cu vântul. Sunt asemănate efectele lucrării Duhului cu efectele vântului sau a vuietului din Ezec. 37. Vântul nu poate fi controlat de oameni, la fel și lucrarea Duhului este imprevizibilă pentru oameni. Mai mult, nașterea din nou nu poate fi înțeleasă decât de cei au experimentat acest miracol prin lucrarea suverană a Duhului Sfânt.

  1. Natura fundamentală a nașterii din nou (v. 9-13)

Naşterea din nou este o lucrare fundamentală care face posibilă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu în manifestarea ei, încă de aici, din veacul acesta. Dacă Nicodim se poticnea la acest punct iniţial al intrării în Împărăție, la ce i-ar fi folosit ca Domnul să-i vorbească despre manifestările glorioase ale Împărăţiei lui Dumnezeu în veacul viitor, sau despre „lucrurile cerești” cum găsim scris în v. 12?
N.T. ne arată că nașterea din nou afectează întreaga persoană, după cum am citit versetul de aur: „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Nașterea din nou se produce instantaneu, se întâmplă o singură dată, de aceea până la un moment dat suntem morți d.p.d.v. spiritual, iar în următorul moment avem o viață spirituală nouă de la Dumnezeu. Însă, schimbarea va deveni evidentă cu timpul, în comportamentul nostru și în dorințele noastre care-i sunt plăcute lui Dumnezeu.
Rezultatele pot fi văzute cam așa: o încredere din toată inima în Domnul Isus salvatorul nostru, o siguranță a păcatelor iertate, o dorință de a citi Biblia sistematic, de a ne ruga, bucuria mântuirii, dorința de a fi mereu în părtășia creștină, de a asculta de poruncile lui Dumnezeu și de a vorbi altora despre El.
Ap. Ioan întărește această învățătură a nașterii din nou și în epistolele sale, unde zice: „Oricine crede că Isus este Cristosul, este născut din Dumnezeu.” Și ca să ne încurajeze zice că: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Asta nu înseamnă că vom avea o viață perfectă, ci numai că noul nostru mod de viață va respinge tendința de a ne complăcea în păcat și nu vom trăi în păcat cu voia.
Celelalte rezultate ale nașterii din nou sunt enumerate, apoi, de ap. Pavel în Gal. 5:22 când vorbește de „Roada Duhului”…,,dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Dacă în viața noastră s-a produs nașterea din nou vom crede că Isus este Cristosul, ne vom feri de un comportament păcătos, lumesc, vom birui ispitele lumii și astfel vom fi ținuți la adăpost de atacul final din partea celui rău,vom ști să arătăm dragoste față de aproapele și față de Dumnezeu.

În concluzie se poate afirma că informaţiile şi practicile religioase în absenţa naşterii din nou nu pot asigura intrarea în Împarăţia cerurilor şi părtăşia eternă cu Dumnezeul Împărăţiei. Totuși, să nădăjduim în schimbarea radicală pe care o poate genera prezența și lucrarea Duhului Sfânt în locurile în care este moarte spirituală şi în inimi în care nu crește nimic sfânt.

ÎNDEMNURI

  1. Conștientizează că toți oamenii au nevoie de nașterea din nou! 

Preocuparea noastră trebuie să aibă în vedere adevărata înnoire lăuntrică.

  1. Acceptă că traseul spiritual pe care-l parcurg oamenii înspre etapa nașterii din nou este diferit!

Unii sunt într-o permanentă căutare, alții nu manifestă nici cel mai mic interes. Dar toți pot experimenta regenerarea spirituală prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Hristos şi lucrarea suverană a Duhului Sfânt.

  1. Depinde totalmente de Duhul Sfânt, dar fă-ți partea de a semăna Cuvântul!

Pregătește ogorul spiritual. Seamănă Scriptura, udă inima semănată și depinde de Dumnezeul care poate genera viața spirituală (2 Cor. 2:6-8). Dependența de lucrarea Duhului nu înseamnă pasivitate umană.

  1. Nădăjduiește în transformarea pe care o poate face Duhul în jurul tău!

Nu putem prezice locul și timpul în care va lucra Duhul Sfânt la inimile oamenilor, dar putem nădăjdui că intervenția Lui va schimba radical lucrurile.

 

Învierea lui Isus: iluzie sau realitate?

Publicat de elpizein pe iunie 9, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mormântul gol

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.  Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort.  Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.

 Aparițiile Celui înviat

Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor.  Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).  Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.

 Siguranța creștinului

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.

Joe Jerus

 

 

Inspirația și autoritatea Bibliei

Publicat de elpizein pe februarie 14, 2016
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Pentru început aş vrea să ne uităm la…

  1. DIFERITELE FORME DE MANIFESTARE A CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

Care este înţelesul expresiei „Cuvântul lui Dumnezeu?” Expresia aceasta primeşte în Biblie câteva înţelesuri, pe care este important să le deosebim:
a. CUVÂNTUL ÎNTRUPAT: Uneori Biblia prin expresia „Cuvântul lui Dumnezeu” se referă la Persoana Domnului Isus Cristos. Avem 3 versete care se referă la Dumnezeu Fiul prin această expresie: În Ioan 1:1 şi 14 ,,La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” şi ,,Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” Apoi în ultima carte a Scripturii, tot apostolul Ioan spune că a ,,…văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel credincios – și „Cel adevărat”, și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” (Apoc. 19:11-13).
Biblia ne spune că Isus este Cel care, prin viaţa şi cuvintele Sale, a venit să ne descopere caracterul şi voia lui Dumnezeu faţă de noi.
b. CUVÂNTUL VORBIT ŞI SCRIS: Aici expresia „Cuvântul lui Dumnezeu” face referire la vorbirea lui Dumnezeu pe care o găsim în mai multe feluri în Biblie:
– Hotărârile sau poruncile lui Dumnezeu – sunt acele porunci care fac ca anumite lucruri să se întâmple. De exemplu în Gen. 1:3, 24 aflăm că: ,,Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină.” sau că ,,Dumnezeu a zis: „Să dea pământul viețuitoare după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești, după soiul lor.” Și așa a fost.” De aceea psalmistul poate să spună: ,,Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, și toată oștirea lor prin suflarea gurii Lui.” (Ps. 33:6)
– Comunicarea personală directă– sunt acele situaţii speciale în care Dumnezeu a comunicat direct cu oamenii de pe pământ, fără un alt intermediar. Imediat după creaţie, Dumnezeu îi vorbeşte lui Adam, astfel: „…Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.”(Gen. 2:16,17)
Pe Muntele Sinai, la darea Legii, Dumnezeu a vorbit poporului astfel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” (Ex. 20:2, 3).
În Vechiul Testament întâlnim oameni ca Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Samuel, David cărora Dumnezeu le-a vorbit în mod direct.
În Noul Testament la botezul şi la schimbarea la faţă a Domnului Isus, Dumnezeu le-a vorbit în mod direct oamenilor. În Mat. 3:17, El spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” iar în Mat. 17:5 „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!”
– Dar Dumnezeu a mai comunicat şi prin intermediul oamenilor, prin intermediul profeţilor sau trimişilor lui Dumnezeu. În Deut. 18:18, 19 Dumnezeu îi spune lui Moise: ,,Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.” Din studiul Scripturii înţelegem că este vorba de Domnul Isus.
După ce Pavel se converteşte la creştinism pe drumul Damascului, Domnul Isus îi spune lui Anania: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel” (Fapte 9:15)
Când îl cheamă în lucrare pe Ieremia, Domnul îi spune: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.”(cap. 1:9). Înţelegem că a nu asculta poruncile lui Dumnezeu, transmise prin aceşti mesageri, înseamnă a nu asculta de autoritatea lui Dumnezeu. A patra formă este…
– Comunicarea în formă scrisă, adică BIBLIA. În cartea Ex. 31:18 ni se spune că după ce ,,…a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.” lucru întărit în Ex. 32:16: ,,Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, și scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table.” Apoi, Moise scrie la, îndemnul lui Dumnezeu, Cartea Legii. Iosua, la rândul lui, adaugă la această carte, urmând Samuel, David, Solomon, profeţii, ucenicii Domnului Isus, evangheliştii, apostolul Pavel ajungându-se la forma pe care o avem astăzi a Cuvântului lui Dumnezeu.
Putem spune că Biblia este forma Cuvântului lui Dumnezeu pe care o avem pt. studiu, meditare, verificare, examinare repetată, accesibilă în majoritatea limbilor omeneşti unui nr. foarte mare de oameni. Biblia ne vorbeşte şi ne îndreaptă spre Cuvântul lui Dumnezeu ca Persoană, adică spre Isus Cristos şi cu siguranţă că cuvintele date de Dumnezeu lui Iosua, sunt foarte valabile şi astăzi: ,,Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune” (Ios.1:8)
c. CUVÂNTUL PREDICAT: În Noul Testament primii care au iniţiativa propovăduirii „Cuvântului lui Dumnezeu” sunt Ioan Botezătorul şi Domnul Isus, spunând: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De fapt, predicarea este mărturia pe baza Cuvântului Scris, lucru urmat de apostolii Domnului şi de primii creştini care ,,mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.”
În continuare aş vrea să ne uităm la…

2. AUTORITATEA ŞI INSPIRAŢIA SFINTEI SCRIPTURI
a. Toate cuvintele din Biblie sunt cuvintele lui Dumnezeu
Asta nu înseamnă că fiecare cuvânt din Vechiul Testament şi din Noul Testament este rostit de Dumnezeu dar puterea sutelor de pasaje care fac referire la Dumnezeu şi la oameni, ne arată că Dumnezeu a aprobat ca acestea să rămână scrise pentru generaţiile de oameni.
– Expresia „Aşa vorbeşte Domnul” este folosită deseori în Vechiul Testament şi ne arată că lucrurile spuse de profeţi au origine şi inspiraţie divină. De exemplu, Dumnezeu vorbeşte prin Hagai astfel: ,,Așa vorbește Domnul oștirilor: „Uitați-vă cu băgare de seamă la căile voastre!” (Hag. 1:7).
– Scrierile apostolilor cu privire la Vechiul Testament ne arată, de asemenea, inspiraţia divină a Bibliei. ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos…” (2 Tim. 3:16) scrie apostolul Pavel sau într-o traducere literară ,,Toată Scriptura este respirată de Dumnezeu…” asta arătându-ne că provine şi că este Cuvântul lui Dumnezeu scris.
– Afirmaţiile şi atitudinea Domnului Isus cu privire la scrierile Vechiului Testament. În neînţelegerea despre mâncăruri, Isus le spune fariseilor şi cărturarilor: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră.” ,,Și așa, ați desființat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta!” (Mc. 7:9, 13)
– Scrierile Noului Testament sunt privite ca fiind „Scriptură” insuflată de Dumnezeu. Astfel, în 2 Pet. 3:16, apostolul Petru demonstrează nu numai că ştie de existenţa unor epistole scrise de Pavel, dar îşi manifestă dorinţa clară de a pune „toate epistolele lui” împreună cu „celelalte Scripturi”. Aceasta este o indicaţie clară că, foarte devreme în istoria bisericii, toate epistolele lui Pavel au fost considerate a fi cuvintele scrise ale lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi scrierile Vechiul Testament.
b. Inspiraţia Scripturii nu înseamnă că Dumnezeu le-a dictat întotdeauna oamenilor ce să scrie, ci că le-a dat acea călăuzire prin Duhul Sfânt să consemneze selectiv ceea ce au văzut şi auzit, într-un mod armonios, pentru a se ajunge la forma dorită de Dumnezeu.
c. În concluzie putem spune că a nu crede sau a nu asculta cuvintele Scripturii înseamnă a nu crede şi a nu asculta de Dumnezeu şi a nu te supune autorităţii Lui.

Calea

Publicat de elpizein pe martie 17, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , .

,,Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă!Î (Matei 21:19) Pe când Domnul Isus ieşea dintr-o casă (Matei 10:10,17), tânărul a alergat la El şi îngenunchind I s-a adresat: ,,Bunule Învăţător!” Cuvintele cu care Domnul Isus îl întrerupe pe acest tânăr, arată poziţia Lui cu privire la dumnezeire. În acel moment, în fiecare moment, atât în grădina Getsimane sau în contactele cu oameni în suferinţă, gândul Domnului Isus şi desfătarea Lui au fost în voia şi persoana Tatălui. Bucuria vieţii Domnului Isus, şi viaţa Lui însăşi, a fost în Tatăl. Gândul Lui era îndreptat întotdeauna la Tatăl. Poate fiecare dintre noi avem un gând care ne înveseleşte, sau ne satisface, sau ne dă chiar putere, atunci când viaţa pare că se opreşte pentru câteva momente. Dar Domnul Isus nu are nevoie de o pauză îndelungată, de un răgaz de la activitatea de zi cu zi: gândul Lui a fost întotdeauna cu Tatăl. Viaţa Lui a fost ascunsă în Dumnezeu. Domnul Isus nu a venit în lume ca să arate puterea-I proprie peste creaţie, sau influenţa Sa asupra inimii omului. El a venit ca oamenii să-L cunoască pe Tatăl, pe Cel care a fost bucuria Lui şi viaţa Lui. Fiii oamenilor au fost fii de Dumnezeu, ca şi El. Împăcarea dintre oameni şi Tatăl a fost scopul Lui suprem, indiferent de preţul pe care trebuia să-L plătească. A venit ca să facă voia Tatălui. Nu era interesat în El Însuşi, ci în Tatăl Său şi în copiii Tatălui. Nu şi-a dorit ca să-I audă pe alţii numindu-L ,,bun.” Pentru El, aceasta nu avea nicio importanţă. Domnul Isus venise ca să arate oamenilor bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta a intrat El în lumea aceasta în care slava era înnourată. ,,Mă numeşti bun! Dar gândeşte-te la Tatăl Meu!”

…

Tot ce este al Domnului, este al Tatălui, şi tot ce este al Tatălui, îi este dat Fiului. Bunătatea Domnului Isus este din bunătatea Tatălui. Şi pentru că Tatăl este bun, Fiul este bun. Când aude Fiul cuvintul ,,bun”,  inima-i tresaltă la gândul bunătăţii Tatălui. Pentru bunătatea Tatălui avea să sufere Fiul durerea, moartea. Ceilalţi copii ai Tatălui trebuie să înveţe să-I aducă Tatălui ceresc recunoştinţa lor, să-L iubească la fel cum L-a iubit Fiul. Tânărul se întoarce apoi la întrebarea care-i frământa inima: ,,ce bine trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Nu putem şti cu exactitate ceea ce a însemnat ,,viaţa veşnică” în mintea acestui tânăr. Dar oricare ar fi explicaţia înţelesului cuvintelor lui, putem fi siguri de faptul că pentru el viaţa veşnică reprezenta ceva ce el nu avea încă, deşi ştia că are nevoie de acest lucru, ceva ce ştia că se câştigă doar pe cărarea ,,binelui.” Dar speranţa lui era să câştige lucrul acesta prin a face ceva, când în realitate ceea ce-şi dorea el era o stare. Dar pe Domnul Isus nu l-a interesat nici adevăruri parţiale, nici fapte izolate. N-a vrut să ştie nici despre speculaţii în probleme de moralitate sau de religie. Domnul Isus dorea ca oamenii să devină buni, pentru că faptele bune sau lucrurile bune nu L-au încântat. Chiar dacă printr-un cuvânt Domnul Isus ar fi putut să satisfacă întrebările filozofiei cu privire la bine sau la adevărul absolut, am curajul să spun că n-ar fi rostit acel cuvânt. Mai degrabă a murit, pentru ca să-i facă pe oameni să devină buni şi să găsească adevărul. Răspunsul Lui la întrebarea ostaşului sau a fariseului a venit din inimă. Când Domnul întreabă: ,,De ce mă întrebi ,,Ce bine?”, accentul nu este pe persoana Domnului Isus. El nu vrea să spună ,,De ce mă întrebi pe mine. . .?” Domnul Isus este Cel pe care se cuvine să-L întrebăm. Dar aspectul important este nu un lucru, ci o Fiinţă. Domnul Isus încearcă să-i îndrepte atenţia de la un lucru, la o persoană. De ce mă întrebi despre un lucru bun? Este o Fiinţă bună prin care locuieşte orice lucru şi orice altă fiinţă vie îşi primesc însemnătatea. El este singurul care poate să transforme orice în bine, pentru că El Însuşi este sursa oricărei bunătăţi. Domnul Isus afirmă faptul că răspunsul la întrebarea tânărului bogat se află în Dumnezeu. Dar Domnul Isus trebuie să explice mai multe. ,,Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Pentru că, dacă poruncile n-au nimic  de-a face cu ,,intrarea în viaţă”, atunci de ce au mai fost date omenirii? Aceasta este datoria tânărului – trebuie să păzească poruncile. Atunci, cărarea înspre viaţa veşnică cere păzirea poruncilor! Dacă Domnul Isus spune aşa, cine are dreptul să-L contrazică? Ce alt drum poate exista înspre viaţă decât acela trasat de Domnul Isus? Acesta este începutul cărării: dacă un om nu ţine poruncile, nu poate intra în viaţa veşnică. Dar păzirea poruncilor nu este viaţa veşnică – este doar cărarea. Păzirea poruncilor are o relaţie apropiată şi esenţială cu viaţa veşnică. Domnul Isus îi spune că iubirea de Dumnezeu este totul. El îi dă tânărului bogat puţin din ceea ce înseamnă viaţa Lui Însuşi. Dar tânărul bogat nu a fost gata de a primi mesajul acesta. El a vrut viaţa veşnică. Dar aceasta a însemnat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său. Numai că tânărul nu era gata de un asemenea mesaj. Iubirea lui Dumnezeu în felul acesta nu este începutul cărării, ci este sfârşitul, destinaţia. Tânărul bogat nu putea înţelege că aceasta este de fapt viaţa veşnică. Mulţi creştini din ziua de azi nu înţeleg lucrul acesta. Domnul Isus îi răspunde la întrebare în mod direct – îi spune ce are de făcut. Şi acesta este un lucru pe care tânărul putea să-l facă, să ţină poruncile. Dar când acesta întreabă ,,Care?” Domnul Isus îi răspunde numai cu privire la acelea care au de-a face cu aproapele lui, şi apoi sfârşeşte cu cea mai mare şi mai grea dintre toate. Nu există păzire a poruncilor care să-L satisfacă pe Dumnezeu fără o păzire desăvârşită a poruncilor Lui. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere înspre orice încercare sinceră de păzire a poruncilor Lui. Care tată nu este mulţumit de primele încercări ale fiului său de a umbla? Dar care tată va fi mulţumit cu mai puţin decât cu paşii siguri ai fiului care este acum matur? După ce Domnul Isus menţionează toate poruncile pe care vroia să le scoată în evidenţă, tânărul răspunde îndată că toate aceste porunci le-a păzit. Trebuie oare să-l credem pe cuvânt? Domnul Isus, cel puţin, îl ia pe cuvânt. Apoi s-a uitat la el şi l-a iubit. Oare să fi fost Domnul Isus înşelat de cuvintele tânărului? A fost tânărul nesincer în afirmaţia lui, sau a crezut Domnul că tânărul bogat ţinuse toate poruncile? Într-un anumit sens, tânărul a păzit poruncile. Desigur, în mod deficitar, dar încercase. Şi probabil că de ani de zile, tânărul acesta a depus mult efort pentru a păzi legea. Dar scopul poruncilor a fost să-i facă pe oameni să ajungă la capătul puterilor lor, şi acolo să întâlnească sursa vieţii şi a legii, pe Cel care face împlinirea legii posibilă. Se pare că tânărul a ajuns la punctul acela. Păzirea poruncilor nu i-a dat împlinire tânărului şi nici odihnă. Dar îşi dorea viaţa veşnică, un lucru care nici cel puţin nu era menţionat în lege. Păzirea poruncilor legii a produs în tânărul bogat o foame pe care legea sau ţinerea legii nu puteau să i-o dea. După păzirea poruncilor, tânărul acesta a fost gata pentru a învăţa o altă lecţie, mai avansată. Domnul Isus n-a voit să-l lase acolo unde era – Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Hristos a văzut în tânărul acesta nevoia mare de desăvârşire, un lucru pe care creştinul de rând nu o vede. Desăvârşirea, dar desăvârşirea Tatălui, este viaţa veşnică. ,,Dacă vrei să fii desăvârşit!” i-a spus Domnul Isus. Ce onoare pentru tânărul acesta – ca Domnul Isus Însuşi să vadă dorinţa lui după desăvârşire! Dar ce aşteptări mari are El de la tânărul acesta! Ca să ajungă la desăvârşirea dorită, trebuia să vândă tot ce are, să dea la săraci, iar apoi să-L urmeze pe Domnul. Se poate ca acest lucru să fie singurul care mai stătea între el şi viaţa veşnică? Numai Dumnezeu ştie ce victorie putea fi câştigată în tânărul bogat prin ascultarea de porunca aceasta! Mult mai mult se cerea pentru desăvârşire, dar pasul următor era ca tânărul acesta să vândă tot ce are şi să dea la săraci. Nu se găsea nimic de felul acesta în lege. Nu era oare prea greu? Nu era greu de lăsat pământul şi de câştigat cerul, iar pentru lucrurile eterne să renunţe la cele trecătoare? Să-i întoarcă spatele lui Mamona şi să-L urmeze pe Domnul Isus? Numai cel care nu L-a urmat pe Domnul niciodată şi nu-L cunoaşte, care n-a însetat după neprihănire niciodată şi nici după viaţă veşnică, numai acela poate spune că este greu. Tânărul a ajuns până aici, a câştigat trecere în ochii Domnului. Pentru el, Domnul Isus ar fi făcut ceea ce a făcut pentru toţi oamenii – să fie mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Domnul Isus l-ar fi eliberat pe moment, şi l-ar fi făcut moştenitor al vieţii veşnice. Probabil că tânărul acesta îşi iubea averea la fel ca toţi ceilalţi oameni. Dorinţa Domnului Isus a fost să-l elibereze pe tânărul acesta de atitudinea sa. Şi chiar mai mult, de robia sa. Pentru că cel care nu se poate despărţi de averile sale, este într-adevăr un rob. Domnul Isus ar fi putut să ia bogăţia de la omul acesta prin voinţa Lui proprie, dar modul acesta de lucru nu ar fi fost destul de bun. El a vrut ca tânărul să renunţe la bogăţia lui prin propria-i voinţă. Aceasta ar fi fost o victorie pentru amândoi! Aşa şi-ar fi câştigat el libertatea şi viaţa. Numai atunci când voia Domnului Isus ar fi fost una cu a tânărului putem spune că tânărul putea să fie liber de robia în care se afla. Pentru fiecare om există un asemenea moment în viaţă, când trebuie să facă o alegere. Tânărul acesta nu a fost gata să asculte. Oare aceasta să fi fost singura şansă pe care a avut-o tânărul de a câştiga viaţa veşnică? Nu ni se spune. Ca să-l facă pe omul acesta capabil de a primi viaţa veşnică, Domnul Isus trebuie întâi să facă din el un om sărac. Se poate ca tânărul acesta să fi fost mai mult decât bucuros să-şi folosească bogăţia pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ca să se despartă de avuţia lui pentru a sluji Domnului, lucrul acesta nu putea să-l facă. Nu încă! Şi cum putea să continue să-şi trăiască viaţa în păzirea poruncilor după această convorbire? Oare nu va începe acum să-şi vadă neputinţa, sau scopul mai înalt al poruncilor? Oare nu urma să vadă păzirea poruncilor ca o cerinţă mai acută decât oricând, dar imposibilă pentru că ceva lipsea în viaţa lui? Poruncile nu pot fi niciodată ţinute, atâta timp cât există o luptă personală pentru păzirea lor. Fiinţa umană va fi întotdeauna copleşită de greutatea imposibilităţii de a fi desăvârşit. Omul are nevoie de inimă curată pentru a avea mâni curate. Are nevoie de puterea vieţii, nu de zbatere, de puterea dragostei, iar nu de simţul datoriei. Adevărul va fi făcut înţeles într-o bună zi. Şi ce amară va fi această descoperire! Tânărul refuzase viaţa veşnică, chiar Viaţa. Iată cuprinsul veţii acestui tânăr: el a început foarte timpuriu să urce pe scara veşnică. A ţinut poruncile, şi fiecare poruncă păzită a însemnat o altă treaptă urcată. Dar pentru că avea cele necesare, nu a văzut necesitatea veţii veşnice. Era stimat şi bine văzut în ochii semenilor săi, iar renunţarea la bogăţia şi la poziţia lui în societate, ar fi însemnat ca el să se coboare la nivelul oamenilor de rând. De ce să nu ţină bogăţia aceasta? De ce să nu o folosească în serviciul Domnului? Ce înţelepciune putea să fie în renunţarea la un avantaj atât de enorm? Putea să-şi dăruiască bogăţia în slujba Împărăţiei, dar nu putea să se despartă de avuţie. Cum puteau banii să fie o piedică pentru intrarea în viaţa veşnică? Cum poate un om bogat să creadă că el însuşi are o mai mare valoare decât banii săi? Sau că lupta divină poate fi dusă mai bine fără aceste piedici materiale? Tânărul acesta ar fi înţeles curând perspectiva Domnului Isus dacă ar fi ascultat, pentru că ascultarea este instrumentul prin care Dumnezeu ne deschide ochii. Există un pericol pentru fiecare care încearcă să păzească poruncile – păzirea poruncilor ne poate face să avem o părere mai înaltă despre noi înşine. Nu ştiu felul în care tânărul acesta a înţeles viaţa veşnică. Dar oricare ar fi fost părerea lui, probabil că în mintea lui, neprihănirea în ochii lui Dumnezeu era un lucru pe care el însuşi trebuia să-l îndeplinească. Dar Dumnezeu Însuşi coboară, în persoana Domnului Isus, pentru a-l lua de mână pe acest tânăr. Şi apoi îi arată primul pas, pe care tânărul nu l-a înţeles. Picioarele lui sunt greoaie – purtau încălţăminte de aur. Ca să urce pe scara aceasta, tânărul trebuia să-şi lepede încălţămintea. Pentru el a fost mai de dorit să umble cu ea pe pământ, decât s-o lase pentru a intra într-o lume în care aurul lui nu valora nimic. Câtă tristeţe în avuţia lui! Dar cu toate că un om nu va putea niciodată să fie mântuit fără a fi eliberat de robia avuţiei lui, este ,,anevoie”, dar nu imposibil pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

de George McDonald