calea mantuirii

Text: Luca 9:51-56
Verset de aur: 2 Cor. 9:7 „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu.”

Ideea centrală a lecției: Hotărârea fermă a Domnului Isus se vede în curajul Său pt. împlinirea voii Tatălui, în corectarea ucenicilor și în mila pentru cei pierduți.

După cum un puf de păpădie ne poate arăta din ce parte bate vântul, tot așa uneori un eveniment neimportant poate avea un înțeles deosebit. Suntem în cap. 9 unde un om scotea draci în Numele Domnului Isus și, câțiva ucenici l-au oprit s-o mai facă (v. 49) din cauză, spun ei, că omul „nu merge după noi.”
În contrast cu atitudinea invidioasă a ucenicilor, este prezentată bunăvoința Mântuitorului care permite unui străin să folosească Numele Său. Marea diferență dintre spiritul Învățătorului și spiritul ucenicilor Săi este mai clară în textul asupra căruia ne vom opri. Pt. început vedem…

HOTĂRÂREA DOMNULUI ISUS

v.51 ne spune că „Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Acesta este începutul unei noi părți a Evangheliei. Isus începe lunga Sa călătorie finală spre Ierusalim, cu o hotărâre fermă în ciuda lucrării dificile ce stătea înaintea Lui. Pentru El, călătoria spre Ierusalim devine o prioritate și un țel bine stabilit încât nici lumea, nici demonii nu-l mai pot opri din hotărârea Lui pt. că „s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer.”
Luca scoate în evidență curajul Mântuitorului asemenea unui luptător ce merge la luptă încrezător în biruința lui. În viață și noi ne-am întâlnit cu 2 tipuri de curaj:
a) curajul de moment, care nu necesită nici o gândire anterioară și…
b) un curaj „planificat”, care vede dificultatea ce stă înainte și totuși, merge cu hotărâre spre el.
Domnul Isus a avut acest tip de curaj. El a putut vedea crucea înainte dar Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim, de aceea Se va duce acolo ca să sufere și să moară în ascultare de voia Tatălui pt. ca prin moartea Sa „să nimicească pe cel ce are puterea morții,adică pe diavolul” (Evr. 2:14).
De ce S-a dus Domnul Isus la Ierusalim în ciuda tuturor împotrivirilor ce-I stăteau în cale? Hotărârea Lui a fost motivată de măreața lucrare înfăptuită cu sacrificiu pe care a săvârșit-o în chip desăvârșit. Apoi în text mai vedem…

2. ÎMPIETRIREA SAMARITENILOR.

– v. 53 ne arată că samaritenii „… nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim”. Samaritenii aveau templul lor propriu pe Mt. Garizim și, datorită faptului că Domnul Isus se îndrepta spre casa Tatălui Său, ei n-au găsit de bine să-L onoreze. Această habotnicie prin care oamenii, datorită tradiției, de fapt Îl resping pe Mântuitorul se manifestă în multe feluri. Iată câteva motive ale celor care nu-L primesc pe Domnul Isus:
a) Pentru că Domnul Isus nu apreciază lucrarea sau străduințele lor. Ei au, asemenea acestor samariteni, „templul” lor format după gândirea și opinia lor iar dacă Domnul Isus nu-i laudă într-un anumit fel, nu-L vor primi.

Ilustr. – Omul bogat care vine la Domnul Isus, care-și dorește viața veșnică, dar căruia Domnul nu-i spune: „E suficient ce-ai făcut în viață” ci îi spune că îi mai lipsește ceva, dar la un moment dat „Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuții.” (Mc. 10:22)
Ilustr. – Despre israeliți ap. Pavel spune în Rom. 10:3 „că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Un alt motiv…
b) Pentru că Domnul Isus nu merge pe calea lor. Ei și-au format obiceiul cu privire la modul de închinare pe Mt. Garizim și, dacă Isus Cristos nu binevoiește să se întâlnească cu ei acolo, ei nu vor să aibă nimic de-a face cu El.

Apl. – Cei ce au o neprihănire proprie își fac propriile lor planuri, își determină propriile lor căi, iar dacă Cristos nu este de acord cu aceste planuri ei pur și simplu nu-L primesc și continuă lucrarea și închinarea lor fără Cristos.
Ilustr. – pentru că Domnul Isus nu mergea pe calea preoților celor mai de seamă, ei au făcut tot ce a depins de ei să-L dea la moarte. În vinerea mare Pilat i-a întrebat: „Să răstignesc pe „Împăratul vostru”?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!”
Ilustr. – oamenii din Filipi au zis dregătorilor cetății, despre Pavel și Sila, „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei, care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” (Fapte 16:20, 21) Un alt motiv…
c) Pentru că Domul Isus nu are aceleași valori ca ale lor. Samaritenii nu-L primesc pe Domnul Isus, pentru că El îi ajută pe cei pe care ei îi disprețuiesc. Domnul Isus Cristos „și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” și a trecut pe acolo deși evreii nu aveau nimic de-a face cu samaritenii. Ei erau asemeni unor „personalități” din Biserică care nu au nimic de-a face cu Cristosul ce binecuvântează pe ce-i care sunt diferiți de ei. În hotărârea Lui de a merge la Ierusalim, El și-a îndreptat fața spre Cruce, care și atunci și astăzi este o nebunie și o pricină de poticnire pentru unii.

3. NESTĂPÂNIREA UCENICILOR

– v. 54 „Când au văzut lucrul acesta, au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Poate că Iacov și Ioan și-au amintit că în apropiere de locul unde se aflau ei era locul unde Ilie a făcut o astfel de minune, trimițând foc peste oamenii trimiși de Ahazia (2 Împ. 1:10). Izbucnirea bruscă a ucenicilor dezvăluie cel puțin 3 lucruri:
a) Credința ucenicilor. Ei credeau că Domnul Isus va răspunde apelului lor, și că focul va coborî la porunca lor.
b) Râvna ucenicilor. Supărarea lor a fost mare când au văzut atitudinea jignitoare a samaritenilor față de Învățătorul lor.
c) Neștiința ucenicilor. Ei nu știau de ce fel de spirit erau conduși, nici modul de manifestare a Învățătorului lor, nici scopul măreț al misiunii Sale. În In. 12:47 El a spus: „Eu n-am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea” Învățăm de aici că devotamentul pornit din ignoranță duce la orbire și la lipsă de milă. Râvna fără pricepere duce la extremism. În fine, în text mai observăm…

4. HARUL MÂNTUITORULUI
– v. 56 ne arată așa de frumos că „… Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. În timp ce S-a smerit devenind asemenea nouă, dar fără păcat, Mântuitorul a fost batjocorit dar n-a răspuns cu batjocuri. El a rămas drept și hotărât în caracterul Său și în misiunea Sa până la capăt pentru că El a venit să iubească, să sufere și să moară. Acum, parcă spune El, nu este timpul judecății ci vremea acceptării. Prin urmare, și astăzi putem beneficia de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Ap. Ioan spunea că dacă cineva nu are comportamentul lui Cristos, nu este al Lui. Așa cum a fost El, așa trebuie să fim și noi în lumea aceasta. Prin urmare, misiunea noastră, asemenea cu a lui Cristos, este nu să nimicim oamenii, ci să-i conducem pe calea mântuirii.

,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit!Î (Faptele 16:31). Sfintele Scripturi, atât ale Vechiului cât și ale Noului Testament, ne descoperă că fiecare om, prin firea lui personală, prin păcatele ce le comite, prin neascultarea sa de Dumnezeu, de Cuvântul Său, prin vorbele ce le rostește, prin gândurile ce le leagănă în mintea sa, prin intențiile sale rele, este pierdut, este vinovat înaintea lui Dumnezeu și va trebui să se înfățișeze la Judecata de Apoi, unde va fi osândit la iad. Și trebuie să ținem seama că este vorba de o veșnicie întreagă, fiindcă după judecata de apoi nu va mai fi moarte, ci o existență veșnică. Și aceasta va fi în locul de condamnare, de pedeapsă. Iar Cuvântul sfânt ne spune că ,,acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.Î (Matei 13:42; 22:13; 24:51; 25:30) Iar un alt amănunt pe care-l aflăm cu privire la soarta celor pierduți, este că la judecata de apoi li se va spune: ,,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.Î (Matei 25:11) Dar Dumnezeu, în îndurarea Lui cea neasemuit de mare, în dragostea Lui nemărginită, a pregătit un mijloc de salvare, de scăpare de sub vinovăția tuturor păcatelor personale. L-a dat la moarte, L-a dat ca jertfă de ispășire pe Însuși Domnul Isus Hristos, Fiul Său, pentru ca în El noi să avem iertarea de păcate, în sângele Lui, să avem răscumpărarea (Efeseni 1:7).

O prăpastie de netrecut

Spre a avea această stare mai clară în minte, închipuiți-vă două stânci de munte, față în față. Una este moartea, cealaltă este viața, iar noi ne aflăm pe stânca morții și am dori cu toată ardoarea, ba chiar la disperare, să ajungem pe stânca vieții. Dar prăpastia este de netrecut. Dumnezeu, în iubirea Lui de Părinte, a pus între moarte și viață, ca o punte, pe Domnul Isus Hristos, și astfel prin El avem posibilă trecerea ,,de la moarte la viață.” De fapt, Domnul Isus Hristos Însuși ne-a spus ,,Eu sunt Calea . . . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) De aceea noi Îl predicăm pe El, pe Domnul Isus Hristos; de aceea noi îi chemăm pe oameni la Hristos; de aceea noi Îl iubim pe El și L-am declarat pe El ,,Domnul” ființelor și al vieților noastre. Fără El nu există altă speranță de scăpare de la moarte, de la iad; fără El am fi pierduți pe veci de veci. Apostolii Lui ne spun și ei: ,,În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). În alt loc ni se spune: ,,Toți proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele 10:43). Aceasta este calea mântuirii, calea de întoarcere la Dumnezeu, calea de a căpăta iertarea de păcate, despovărarea de sarcina grea a tuturor relelor făptuite în anii de viață. De aceea, insistăm cu toată dragostea, ca această cale să fie acceptată spre a se ajunge la mântuire, la împăcarea cu Dumnezeu, la liniștirea conștiinței și primirea unei păci lăuntrice care nu poate fi găsită nicăieri pe lume.

Pericolul amânării

Unii dintre oamenii păcătoși, pierduți, amână. Ei încă iubesc păcatul, le place încă starea de vrăjmășie cu Dumnezeu. Acesta însă este cel mai groaznic pericol, fiindcă nimeni nu știe când vine moartea, când va fi clipa cea din urmă, și fiecare poate fi luat prin surprindere, ajungând astfel pierdut pe veci. Cred că insistența noastră ca să nu se mai amâne cu întoarcerea la Dumnezeu, este înțeleasă. Știm din Cuvântul lui Dumnezeu și El o spune ca și cu un jurământ: ,,Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.” (Ezechiel 33:11) Este deci, în puterea și la alegerea omului să ajungă și să fie mântuit, sau să rămână în starea de pierdut, de condamnat la moarte și la iad. Cineva mi-a spus o întâmplare cu un cerșetor flămând, care a găsit pâine și a chemat și pe alți cerșetori să vină și ei să ia pâine. Exact așa facem și noi prin chemările și prin insistențele noastre, ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu. Noi înșine, când am auzit chemarea Evangheliei, ne-am întors și am gustat ce dulce este viața de mântuiți, de iertați, de înfiați, de moștenitori al cerului. Am găsit pâinea! De aceea îi invităm și pe alții, flămânzi ca și noi, să vină să ia fără plată Pâinea vieții. Noi am cunoscut amărăciunea și chinul păcatului, greul mustrării de conștiință, am cunoscut starea în care se află cel nemântuit. Dar cunoaștem și starea de har la care îi chemăm pe oameni. E atât de bine lângă Domnul! E atât de dulce și frumoasă viața cu El, sub păstorirea Lui! Veniți la El, veniți acum! Tu n-ai sta nepăsător dacă ar fi vorba să ți se ofere o mie de dolari, și vrei să stai nepăsător când e vorba de sufletul tău nemuritor?

Pilda temnicerului

Temnicerul din Filipi era un păcătos pierdut, dar un păcătos neliniștit, doritor de mântuire. Pavel și Sila n-au pierdut vremea cu vorbe multe. El i-a întrebat: ,,Ce să fac ca să fiu mântuit?” Ce putea să facă el, un păcătos pierdut, pe marginea iadului? Deci Pavel și Sila nu i-au spus că trebuie să facă o mulțime de fapte bune de azi încolo, să se roage și să facă milostenii, ca să fie mântuit, ci i-au spus simplu: ,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit.” Chiar în noaptea aceea, bietul temnicer a auzit vestea cea bună despre Acela pe care Tatăl L-a trimis să fie Mântuitorul lumii. Acela care a vestit adânca iubire a lui Dumnezeu pentru o lume de păcătoși și a murit pentru ca să ne deschidă zăgazurile cerului prin care dragostea aceasta să curgă în râuri de binecuvântare veșnică peste niște păcătoși nevrednici. Acela care a împlinit și a acoperit cu slavă fiecare cerință a lui Dumnezeu, și care a suferit toată judecata și osânda cuvenită păcătosului care se hotărește pentru El, Acela șade azi la dreapta Tatălui cu slava lui Dumnezeu strălucind pe fața Lui. Nu este un astfel de Mântuitor vrednic să fie cunoscut? Nu este El vrednic de încrederea inimii unui păcătos? El S-a dat ca preț de răscumpărare pentru toți, deci și pentru tine. Oriunde vezi în Sfânta Scriptură cuvântul ,,oricine”, însemnează că și tu ești binevenit, oricine ai fi, și oricât de păcătos ai fi! Dumnezeu nu-ți pune nici o întrebare, nu-ți face nici o greutate, nu așteaptă nimic bun de la tine și nu-ți pune nici o condiție. Dacă El ar căuta ceva de la om, n-ar fi așa, dar El a făcut totul pentru om și acum vestește în lung și în lat: ,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit.” Să nu zici că tu n-ai nevoie de o așa mântuire, de un așa Mântuitor! Vino la El astăzi și primește mântuirea pe care a câștigat-o pentru tine la Golgota, pe crucea unde S-a frânt trupul Lui și Și-a vărsat sângele Lui scump. Primește prin credință darul mântuirii, și mergi pe calea aceasta până te va chema El în slava Lui, la moștenirea glorioasă pe care ți-a pregătit-o. Da, există o singură Cale, Isus Hristos! Alege-L pe El și vei trăi! Alege-L pe El și vei avea fericirea! Alege-L pe El și gusta desfătări nespuse toată veșnicia.

de Alexa Popovici