Text: Luca 9:51-56
Verset de aur: 2 Cor. 9:7 „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu.”
Ideea centrală a lecției: Hotărârea fermă a Domnului Isus se vede în curajul Său pt. împlinirea voii Tatălui, în corectarea ucenicilor și în mila pentru cei pierduți.
După cum un puf de păpădie ne poate arăta din ce parte bate vântul, tot așa uneori un eveniment neimportant poate avea un înțeles deosebit. Suntem în cap. 9 unde un om scotea draci în Numele Domnului Isus și, câțiva ucenici l-au oprit s-o mai facă (v. 49) din cauză, spun ei, că omul „nu merge după noi.”
În contrast cu atitudinea invidioasă a ucenicilor, este prezentată bunăvoința Mântuitorului care permite unui străin să folosească Numele Său. Marea diferență dintre spiritul Învățătorului și spiritul ucenicilor Săi este mai clară în textul asupra căruia ne vom opri. Pt. început vedem…
- HOTĂRÂREA DOMNULUI ISUS
v.51 ne spune că „Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Acesta este începutul unei noi părți a Evangheliei. Isus începe lunga Sa călătorie finală spre Ierusalim, cu o hotărâre fermă în ciuda lucrării dificile ce stătea înaintea Lui. Pentru El, călătoria spre Ierusalim devine o prioritate și un țel bine stabilit încât nici lumea, nici demonii nu-l mai pot opri din hotărârea Lui pt. că „s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer.”
Luca scoate în evidență curajul Mântuitorului asemenea unui luptător ce merge la luptă încrezător în biruința lui. În viață și noi ne-am întâlnit cu 2 tipuri de curaj:
a) curajul de moment, care nu necesită nici o gândire anterioară și…
b) un curaj „planificat”, care vede dificultatea ce stă înainte și totuși, merge cu hotărâre spre el.
Domnul Isus a avut acest tip de curaj. El a putut vedea crucea înainte dar Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim, de aceea Se va duce acolo ca să sufere și să moară în ascultare de voia Tatălui pt. ca prin moartea Sa „să nimicească pe cel ce are puterea morții,adică pe diavolul” (Evr. 2:14).
De ce S-a dus Domnul Isus la Ierusalim în ciuda tuturor împotrivirilor ce-I stăteau în cale? Hotărârea Lui a fost motivată de măreața lucrare înfăptuită cu sacrificiu pe care a săvârșit-o în chip desăvârșit. Apoi în text mai vedem…
2. ÎMPIETRIREA SAMARITENILOR.
– v. 53 ne arată că samaritenii „… nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim”. Samaritenii aveau templul lor propriu pe Mt. Garizim și, datorită faptului că Domnul Isus se îndrepta spre casa Tatălui Său, ei n-au găsit de bine să-L onoreze. Această habotnicie prin care oamenii, datorită tradiției, de fapt Îl resping pe Mântuitorul se manifestă în multe feluri. Iată câteva motive ale celor care nu-L primesc pe Domnul Isus:
a) Pentru că Domnul Isus nu apreciază lucrarea sau străduințele lor. Ei au, asemenea acestor samariteni, „templul” lor format după gândirea și opinia lor iar dacă Domnul Isus nu-i laudă într-un anumit fel, nu-L vor primi.
Ilustr. – Omul bogat care vine la Domnul Isus, care-și dorește viața veșnică, dar căruia Domnul nu-i spune: „E suficient ce-ai făcut în viață” ci îi spune că îi mai lipsește ceva, dar la un moment dat „Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuții.” (Mc. 10:22)
Ilustr. – Despre israeliți ap. Pavel spune în Rom. 10:3 „că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Un alt motiv…
b) Pentru că Domnul Isus nu merge pe calea lor. Ei și-au format obiceiul cu privire la modul de închinare pe Mt. Garizim și, dacă Isus Cristos nu binevoiește să se întâlnească cu ei acolo, ei nu vor să aibă nimic de-a face cu El.
Apl. – Cei ce au o neprihănire proprie își fac propriile lor planuri, își determină propriile lor căi, iar dacă Cristos nu este de acord cu aceste planuri ei pur și simplu nu-L primesc și continuă lucrarea și închinarea lor fără Cristos.
Ilustr. – pentru că Domnul Isus nu mergea pe calea preoților celor mai de seamă, ei au făcut tot ce a depins de ei să-L dea la moarte. În vinerea mare Pilat i-a întrebat: „Să răstignesc pe „Împăratul vostru”?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!”
Ilustr. – oamenii din Filipi au zis dregătorilor cetății, despre Pavel și Sila, „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei, care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” (Fapte 16:20, 21) Un alt motiv…
c) Pentru că Domul Isus nu are aceleași valori ca ale lor. Samaritenii nu-L primesc pe Domnul Isus, pentru că El îi ajută pe cei pe care ei îi disprețuiesc. Domnul Isus Cristos „și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” și a trecut pe acolo deși evreii nu aveau nimic de-a face cu samaritenii. Ei erau asemeni unor „personalități” din Biserică care nu au nimic de-a face cu Cristosul ce binecuvântează pe ce-i care sunt diferiți de ei. În hotărârea Lui de a merge la Ierusalim, El și-a îndreptat fața spre Cruce, care și atunci și astăzi este o nebunie și o pricină de poticnire pentru unii.
3. NESTĂPÂNIREA UCENICILOR
– v. 54 „Când au văzut lucrul acesta, au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Poate că Iacov și Ioan și-au amintit că în apropiere de locul unde se aflau ei era locul unde Ilie a făcut o astfel de minune, trimițând foc peste oamenii trimiși de Ahazia (2 Împ. 1:10). Izbucnirea bruscă a ucenicilor dezvăluie cel puțin 3 lucruri:
a) Credința ucenicilor. Ei credeau că Domnul Isus va răspunde apelului lor, și că focul va coborî la porunca lor.
b) Râvna ucenicilor. Supărarea lor a fost mare când au văzut atitudinea jignitoare a samaritenilor față de Învățătorul lor.
c) Neștiința ucenicilor. Ei nu știau de ce fel de spirit erau conduși, nici modul de manifestare a Învățătorului lor, nici scopul măreț al misiunii Sale. În In. 12:47 El a spus: „Eu n-am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea” Învățăm de aici că devotamentul pornit din ignoranță duce la orbire și la lipsă de milă. Râvna fără pricepere duce la extremism. În fine, în text mai observăm…
4. HARUL MÂNTUITORULUI
– v. 56 ne arată așa de frumos că „… Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. În timp ce S-a smerit devenind asemenea nouă, dar fără păcat, Mântuitorul a fost batjocorit dar n-a răspuns cu batjocuri. El a rămas drept și hotărât în caracterul Său și în misiunea Sa până la capăt pentru că El a venit să iubească, să sufere și să moară. Acum, parcă spune El, nu este timpul judecății ci vremea acceptării. Prin urmare, și astăzi putem beneficia de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Ap. Ioan spunea că dacă cineva nu are comportamentul lui Cristos, nu este al Lui. Așa cum a fost El, așa trebuie să fim și noi în lumea aceasta. Prin urmare, misiunea noastră, asemenea cu a lui Cristos, este nu să nimicim oamenii, ci să-i conducem pe calea mântuirii.
