,,Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă!Î (Matei 21:19) Pe când Domnul Isus ieşea dintr-o casă (Matei 10:10,17), tânărul a alergat la El şi îngenunchind I s-a adresat: ,,Bunule Învăţător!” Cuvintele cu care Domnul Isus îl întrerupe pe acest tânăr, arată poziţia Lui cu privire la dumnezeire. În acel moment, în fiecare moment, atât în grădina Getsimane sau în contactele cu oameni în suferinţă, gândul Domnului Isus şi desfătarea Lui au fost în voia şi persoana Tatălui. Bucuria vieţii Domnului Isus, şi viaţa Lui însăşi, a fost în Tatăl. Gândul Lui era îndreptat întotdeauna la Tatăl. Poate fiecare dintre noi avem un gând care ne înveseleşte, sau ne satisface, sau ne dă chiar putere, atunci când viaţa pare că se opreşte pentru câteva momente. Dar Domnul Isus nu are nevoie de o pauză îndelungată, de un răgaz de la activitatea de zi cu zi: gândul Lui a fost întotdeauna cu Tatăl. Viaţa Lui a fost ascunsă în Dumnezeu. Domnul Isus nu a venit în lume ca să arate puterea-I proprie peste creaţie, sau influenţa Sa asupra inimii omului. El a venit ca oamenii să-L cunoască pe Tatăl, pe Cel care a fost bucuria Lui şi viaţa Lui. Fiii oamenilor au fost fii de Dumnezeu, ca şi El. Împăcarea dintre oameni şi Tatăl a fost scopul Lui suprem, indiferent de preţul pe care trebuia să-L plătească. A venit ca să facă voia Tatălui. Nu era interesat în El Însuşi, ci în Tatăl Său şi în copiii Tatălui. Nu şi-a dorit ca să-I audă pe alţii numindu-L ,,bun.” Pentru El, aceasta nu avea nicio importanţă. Domnul Isus venise ca să arate oamenilor bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta a intrat El în lumea aceasta în care slava era înnourată. ,,Mă numeşti bun! Dar gândeşte-te la Tatăl Meu!”

…

Tot ce este al Domnului, este al Tatălui, şi tot ce este al Tatălui, îi este dat Fiului. Bunătatea Domnului Isus este din bunătatea Tatălui. Şi pentru că Tatăl este bun, Fiul este bun. Când aude Fiul cuvintul ,,bun”,  inima-i tresaltă la gândul bunătăţii Tatălui. Pentru bunătatea Tatălui avea să sufere Fiul durerea, moartea. Ceilalţi copii ai Tatălui trebuie să înveţe să-I aducă Tatălui ceresc recunoştinţa lor, să-L iubească la fel cum L-a iubit Fiul. Tânărul se întoarce apoi la întrebarea care-i frământa inima: ,,ce bine trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Nu putem şti cu exactitate ceea ce a însemnat ,,viaţa veşnică” în mintea acestui tânăr. Dar oricare ar fi explicaţia înţelesului cuvintelor lui, putem fi siguri de faptul că pentru el viaţa veşnică reprezenta ceva ce el nu avea încă, deşi ştia că are nevoie de acest lucru, ceva ce ştia că se câştigă doar pe cărarea ,,binelui.” Dar speranţa lui era să câştige lucrul acesta prin a face ceva, când în realitate ceea ce-şi dorea el era o stare. Dar pe Domnul Isus nu l-a interesat nici adevăruri parţiale, nici fapte izolate. N-a vrut să ştie nici despre speculaţii în probleme de moralitate sau de religie. Domnul Isus dorea ca oamenii să devină buni, pentru că faptele bune sau lucrurile bune nu L-au încântat. Chiar dacă printr-un cuvânt Domnul Isus ar fi putut să satisfacă întrebările filozofiei cu privire la bine sau la adevărul absolut, am curajul să spun că n-ar fi rostit acel cuvânt. Mai degrabă a murit, pentru ca să-i facă pe oameni să devină buni şi să găsească adevărul. Răspunsul Lui la întrebarea ostaşului sau a fariseului a venit din inimă. Când Domnul întreabă: ,,De ce mă întrebi ,,Ce bine?”, accentul nu este pe persoana Domnului Isus. El nu vrea să spună ,,De ce mă întrebi pe mine. . .?” Domnul Isus este Cel pe care se cuvine să-L întrebăm. Dar aspectul important este nu un lucru, ci o Fiinţă. Domnul Isus încearcă să-i îndrepte atenţia de la un lucru, la o persoană. De ce mă întrebi despre un lucru bun? Este o Fiinţă bună prin care locuieşte orice lucru şi orice altă fiinţă vie îşi primesc însemnătatea. El este singurul care poate să transforme orice în bine, pentru că El Însuşi este sursa oricărei bunătăţi. Domnul Isus afirmă faptul că răspunsul la întrebarea tânărului bogat se află în Dumnezeu. Dar Domnul Isus trebuie să explice mai multe. ,,Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Pentru că, dacă poruncile n-au nimic  de-a face cu ,,intrarea în viaţă”, atunci de ce au mai fost date omenirii? Aceasta este datoria tânărului – trebuie să păzească poruncile. Atunci, cărarea înspre viaţa veşnică cere păzirea poruncilor! Dacă Domnul Isus spune aşa, cine are dreptul să-L contrazică? Ce alt drum poate exista înspre viaţă decât acela trasat de Domnul Isus? Acesta este începutul cărării: dacă un om nu ţine poruncile, nu poate intra în viaţa veşnică. Dar păzirea poruncilor nu este viaţa veşnică – este doar cărarea. Păzirea poruncilor are o relaţie apropiată şi esenţială cu viaţa veşnică. Domnul Isus îi spune că iubirea de Dumnezeu este totul. El îi dă tânărului bogat puţin din ceea ce înseamnă viaţa Lui Însuşi. Dar tânărul bogat nu a fost gata de a primi mesajul acesta. El a vrut viaţa veşnică. Dar aceasta a însemnat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său. Numai că tânărul nu era gata de un asemenea mesaj. Iubirea lui Dumnezeu în felul acesta nu este începutul cărării, ci este sfârşitul, destinaţia. Tânărul bogat nu putea înţelege că aceasta este de fapt viaţa veşnică. Mulţi creştini din ziua de azi nu înţeleg lucrul acesta. Domnul Isus îi răspunde la întrebare în mod direct – îi spune ce are de făcut. Şi acesta este un lucru pe care tânărul putea să-l facă, să ţină poruncile. Dar când acesta întreabă ,,Care?” Domnul Isus îi răspunde numai cu privire la acelea care au de-a face cu aproapele lui, şi apoi sfârşeşte cu cea mai mare şi mai grea dintre toate. Nu există păzire a poruncilor care să-L satisfacă pe Dumnezeu fără o păzire desăvârşită a poruncilor Lui. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere înspre orice încercare sinceră de păzire a poruncilor Lui. Care tată nu este mulţumit de primele încercări ale fiului său de a umbla? Dar care tată va fi mulţumit cu mai puţin decât cu paşii siguri ai fiului care este acum matur? După ce Domnul Isus menţionează toate poruncile pe care vroia să le scoată în evidenţă, tânărul răspunde îndată că toate aceste porunci le-a păzit. Trebuie oare să-l credem pe cuvânt? Domnul Isus, cel puţin, îl ia pe cuvânt. Apoi s-a uitat la el şi l-a iubit. Oare să fi fost Domnul Isus înşelat de cuvintele tânărului? A fost tânărul nesincer în afirmaţia lui, sau a crezut Domnul că tânărul bogat ţinuse toate poruncile? Într-un anumit sens, tânărul a păzit poruncile. Desigur, în mod deficitar, dar încercase. Şi probabil că de ani de zile, tânărul acesta a depus mult efort pentru a păzi legea. Dar scopul poruncilor a fost să-i facă pe oameni să ajungă la capătul puterilor lor, şi acolo să întâlnească sursa vieţii şi a legii, pe Cel care face împlinirea legii posibilă. Se pare că tânărul a ajuns la punctul acela. Păzirea poruncilor nu i-a dat împlinire tânărului şi nici odihnă. Dar îşi dorea viaţa veşnică, un lucru care nici cel puţin nu era menţionat în lege. Păzirea poruncilor legii a produs în tânărul bogat o foame pe care legea sau ţinerea legii nu puteau să i-o dea. După păzirea poruncilor, tânărul acesta a fost gata pentru a învăţa o altă lecţie, mai avansată. Domnul Isus n-a voit să-l lase acolo unde era – Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Hristos a văzut în tânărul acesta nevoia mare de desăvârşire, un lucru pe care creştinul de rând nu o vede. Desăvârşirea, dar desăvârşirea Tatălui, este viaţa veşnică. ,,Dacă vrei să fii desăvârşit!” i-a spus Domnul Isus. Ce onoare pentru tânărul acesta – ca Domnul Isus Însuşi să vadă dorinţa lui după desăvârşire! Dar ce aşteptări mari are El de la tânărul acesta! Ca să ajungă la desăvârşirea dorită, trebuia să vândă tot ce are, să dea la săraci, iar apoi să-L urmeze pe Domnul. Se poate ca acest lucru să fie singurul care mai stătea între el şi viaţa veşnică? Numai Dumnezeu ştie ce victorie putea fi câştigată în tânărul bogat prin ascultarea de porunca aceasta! Mult mai mult se cerea pentru desăvârşire, dar pasul următor era ca tânărul acesta să vândă tot ce are şi să dea la săraci. Nu se găsea nimic de felul acesta în lege. Nu era oare prea greu? Nu era greu de lăsat pământul şi de câştigat cerul, iar pentru lucrurile eterne să renunţe la cele trecătoare? Să-i întoarcă spatele lui Mamona şi să-L urmeze pe Domnul Isus? Numai cel care nu L-a urmat pe Domnul niciodată şi nu-L cunoaşte, care n-a însetat după neprihănire niciodată şi nici după viaţă veşnică, numai acela poate spune că este greu. Tânărul a ajuns până aici, a câştigat trecere în ochii Domnului. Pentru el, Domnul Isus ar fi făcut ceea ce a făcut pentru toţi oamenii – să fie mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Domnul Isus l-ar fi eliberat pe moment, şi l-ar fi făcut moştenitor al vieţii veşnice. Probabil că tânărul acesta îşi iubea averea la fel ca toţi ceilalţi oameni. Dorinţa Domnului Isus a fost să-l elibereze pe tânărul acesta de atitudinea sa. Şi chiar mai mult, de robia sa. Pentru că cel care nu se poate despărţi de averile sale, este într-adevăr un rob. Domnul Isus ar fi putut să ia bogăţia de la omul acesta prin voinţa Lui proprie, dar modul acesta de lucru nu ar fi fost destul de bun. El a vrut ca tânărul să renunţe la bogăţia lui prin propria-i voinţă. Aceasta ar fi fost o victorie pentru amândoi! Aşa şi-ar fi câştigat el libertatea şi viaţa. Numai atunci când voia Domnului Isus ar fi fost una cu a tânărului putem spune că tânărul putea să fie liber de robia în care se afla. Pentru fiecare om există un asemenea moment în viaţă, când trebuie să facă o alegere. Tânărul acesta nu a fost gata să asculte. Oare aceasta să fi fost singura şansă pe care a avut-o tânărul de a câştiga viaţa veşnică? Nu ni se spune. Ca să-l facă pe omul acesta capabil de a primi viaţa veşnică, Domnul Isus trebuie întâi să facă din el un om sărac. Se poate ca tânărul acesta să fi fost mai mult decât bucuros să-şi folosească bogăţia pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ca să se despartă de avuţia lui pentru a sluji Domnului, lucrul acesta nu putea să-l facă. Nu încă! Şi cum putea să continue să-şi trăiască viaţa în păzirea poruncilor după această convorbire? Oare nu va începe acum să-şi vadă neputinţa, sau scopul mai înalt al poruncilor? Oare nu urma să vadă păzirea poruncilor ca o cerinţă mai acută decât oricând, dar imposibilă pentru că ceva lipsea în viaţa lui? Poruncile nu pot fi niciodată ţinute, atâta timp cât există o luptă personală pentru păzirea lor. Fiinţa umană va fi întotdeauna copleşită de greutatea imposibilităţii de a fi desăvârşit. Omul are nevoie de inimă curată pentru a avea mâni curate. Are nevoie de puterea vieţii, nu de zbatere, de puterea dragostei, iar nu de simţul datoriei. Adevărul va fi făcut înţeles într-o bună zi. Şi ce amară va fi această descoperire! Tânărul refuzase viaţa veşnică, chiar Viaţa. Iată cuprinsul veţii acestui tânăr: el a început foarte timpuriu să urce pe scara veşnică. A ţinut poruncile, şi fiecare poruncă păzită a însemnat o altă treaptă urcată. Dar pentru că avea cele necesare, nu a văzut necesitatea veţii veşnice. Era stimat şi bine văzut în ochii semenilor săi, iar renunţarea la bogăţia şi la poziţia lui în societate, ar fi însemnat ca el să se coboare la nivelul oamenilor de rând. De ce să nu ţină bogăţia aceasta? De ce să nu o folosească în serviciul Domnului? Ce înţelepciune putea să fie în renunţarea la un avantaj atât de enorm? Putea să-şi dăruiască bogăţia în slujba Împărăţiei, dar nu putea să se despartă de avuţie. Cum puteau banii să fie o piedică pentru intrarea în viaţa veşnică? Cum poate un om bogat să creadă că el însuşi are o mai mare valoare decât banii săi? Sau că lupta divină poate fi dusă mai bine fără aceste piedici materiale? Tânărul acesta ar fi înţeles curând perspectiva Domnului Isus dacă ar fi ascultat, pentru că ascultarea este instrumentul prin care Dumnezeu ne deschide ochii. Există un pericol pentru fiecare care încearcă să păzească poruncile – păzirea poruncilor ne poate face să avem o părere mai înaltă despre noi înşine. Nu ştiu felul în care tânărul acesta a înţeles viaţa veşnică. Dar oricare ar fi fost părerea lui, probabil că în mintea lui, neprihănirea în ochii lui Dumnezeu era un lucru pe care el însuşi trebuia să-l îndeplinească. Dar Dumnezeu Însuşi coboară, în persoana Domnului Isus, pentru a-l lua de mână pe acest tânăr. Şi apoi îi arată primul pas, pe care tânărul nu l-a înţeles. Picioarele lui sunt greoaie – purtau încălţăminte de aur. Ca să urce pe scara aceasta, tânărul trebuia să-şi lepede încălţămintea. Pentru el a fost mai de dorit să umble cu ea pe pământ, decât s-o lase pentru a intra într-o lume în care aurul lui nu valora nimic. Câtă tristeţe în avuţia lui! Dar cu toate că un om nu va putea niciodată să fie mântuit fără a fi eliberat de robia avuţiei lui, este ,,anevoie”, dar nu imposibil pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

de George McDonald