Viața fără nădejde poate fi simbolizată printr-un mormânt sigilat. Înseamnă să acceptăm că moartea este finalul, că înfrângerea a devenit victorie. Dar atunci când , ca și îngerul, dăm piatra la o parte ne deschidem ușa posibilităților. Învierea lui Isus ne spune o dată pentru totdeauna că întunericul a cedat locul luminii, că disperarea are un antidot, că răul a fost biruit. Ea este o ușă deschisă când celelalte par închise.
Învierea ne aduce aminte că nu contează cât de fără speranță par lucrurile; Dumnezeu este în control pentru că El a intrat pe scena durerii, amărăciunii și pierzaniei ca să mântuie și să binecuvinteze. Nu înseamnă că Dumnezeu ne izbăvește de suferință iar acesta e un cuvânt foarte greu pentru oameni ca noi, dedicați la nivel maxim să evităm suferința, dedicați să obținem plăcere și comfort. Ceea ce cu trei zile înainte, la cruce, părea pentru ucenici o abandonare, o dezertare din partea lui Dumnezeu acum, după înviere, arăta cu totul diferit. Ei au înțeles că Dumnezeu fusese prezent, împărtășind cu noi mizeria umană. Când trecem prin suferință și căderi, Dumnezeu e prezent și se identifică cu noi în durerea noastră să ne arate că fiecare tragedie conține în ea sămânța învierii.

Oamenii moderni încearcă să explice Învierea. Unii susțin că Isus a fost în comă dar și-a revenit. Alții pun Învierea pe seama imaginației ucenicilor. Ea nu se poate explica. Învierea ne explică pe noi. Explică faptul că avem de-a face cu UNUL care are puterea să șteargă toate păcatele noastre oricât de grele ar fi, să transforme caracterul nostru și să ne mântuie. Pierre Teilhand de Chardin spunea: <Noi nu suntem ființe umane care avem experiențe spirituale, ci ființe spirituale care avem experiențe umane.> Scopul vieții este să creștem spiritual, să dezvoltăm omul dinlăuntru. Omul spiritual crește când ne deschidem acțiunilor lui Dumnezeu și când acceptăm dragostea Lui pentru noi și o direcționăm spre alții. Atunci se întâmplă ceva minunat, începem să radiem, să ne umplem. Pentru a crește spiritual mai este nevoie și de credință. Credința simplă că ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său este adevărat. O credință în acțiune. Astfel ne putem ridica deasupra problemelor și provocărilor vieții.
Relatând istoria Exodului, un rabin observa prezența a patru grupuri de influență în mijlocul poporului atunci când au ajuns în fața Mării Roșii iar armata lui Faraon închidea drumul pustiei. Unii au spus: <Am făcut ce am putut mai bine. Nu mai este speranță; să ne aruncăm în mare și să murim.> Al doilea grup propunea să meargă înapoi în robie și astfel să rămână în viață. Al treilea grup a început să protesteze: <De ce, Dumnezeule, ai îngăduit să ni se întâmple așa ceva nouă, poporul Tău?> Cel de-al patrulea grup, reprezentat prin Moise a zis: <Nu, nu ne vom arunca în mare, nu ne vom întoarce nici în robie și nu vom cheltui nici energiile noastre protestând. Ce vom face? Prin credință vom înainta spre țara promisă.>
     Învierea lui Isus este de fapt posibilitatea învierii noastre de la necredință la credință, de la moarte la viață veșnică. E o experiență care transcende logica și rațiunea. E misterul lui Dumnezeu.

Eusebiu Rus