EFEMERITATE
„…Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere.” (Iacov 4:14)
Dacă există măcar un adevăr cu care vor fi de acord (oricât de greu de suportat ar fi acesta) toţi oamenii de pe această planetă – indiferent de originea lor, de etnie, de limba pe care o vorbesc, de religie, de cultură sau orice altceva s-ar mai putea adăuga la acestea – acela este că umblarea noastră pe acest pământ este una limitată în timp.
Cu alte cuvinte, intrăm în această lume aducând cu noi bucurie dar şi durere prin chinurile naşterii, creştem încet, cu greutate, provocând părinţilor noştri sentimente dintre cele mai plăcute şi înălţătoare, de bucurie, şi împlinire, alături de cele de îngrijorare, teamă, disperare, dezamăgire, pentru unii chiar dispreţ şi ură, ajungem la maturitate, ne luăm viaţa „în propriile mâini” (ce mult le place unora să rostească aceste cuvinte cât mai clar, în aşa fel încât să fie siguri că părinţii lor „cei bătrâni şi depăşiţi” au auzit şi au înţeles) şi încărcaţi cu o desagă uriaşă de vise, pornim pe potecile înguste şi încurcate ale vieţii, cu nădejdea că ni se vor împlini toate.
Însă marii noastre majorităţi ne scapă din vedere (sau poate mai degrabă din minte) ceva…Este atât de supărătoare şi atât de … „imposibilă” această posibilitate încât ajungem să credem cu încăpăţânare că nici unuia dintre noi nu i se poate întâmpla. Este adevărul (mult mai greu de suportat decât cel dintâi) că habar n-avem cât anume mai avem de umblat prin această lume.
Există o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună, şi la care ar trebui să poată răspunde, fiecare fiinţă umană şi anume: „Ce se va întâmpla cu mine dacă astăzi mor şi părăsesc lumea aceasta? Probabil că unii dintre dumneavoastră mă vor cataloga drept pesimist, bântuit de gânduri morbide, incompatibile cu atitudinea de fericire şi de bucurie ce ar trebui să domine viaţa cea nouă a creştinului, în calitate de copil al lui Dumnezeu.
Mărturisesc că eu însumi mi-am „forţat” mintea cu astfel de exerciţii de imaginaţie. Atunci când am realizat că această posibilitate este una cât se poate de realistă, toată perspectiva asupra vieţii mele s-a schimbat în mod radical. Dintr-o dată toată frământarea şi preocuparea pentru „firimiturile şi vechiturile” de aici, de jos, s-a schimbat în tânjirea după „întregul şi nou-nouţul” de acolo (de dincolo) de sus. De fapt, cum altfel ai putea să înţelegi cuvintele apostolului Pavel: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:2)
Astfel, întrebarea lui Iacov „…Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere.”, devine acum foarte importantă, chiar dacă încă stânjenitoare pentru mulţi dintre noi, privită mai ales din perspectiva omului modern, căruia i s-a promis că descoperirile „atotcuprinzătoarei” ştiinţe îl vor face să uite de perimatele concepţii înguste ale religiei (până în prezent singura ofertantă a unei variante de viaţă veşnică, la pachet însă cu nevoia de pocăinţă şi credinţa într-un Dumnezeu ne-pipăibil), atunci când descoperirile oamenilor de ştiinţă „eliberaţi” de jugul religiei, vor oferi mult râvnita „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (pe acest pământ, se înţelege!).
Până atunci însă, rămâne valabilă zicala „ne naştem pe rând şi plecăm pe sărite”, aşa că bine am face să luăm seama la posibilitatea ca plecatul pe sărite „să sară” chiar în dreptul nostru într-o bună zi.
Eşti pregătit de plecare? Dacă da, ferice de tine. Dacă nu, ia aceste cuvinte ale apostolului Pavel şi gândeşte-te adânc la înţelesul lor: ,,Căci eu sunt gata… şi clipa plecării mele este aproape.” (2 Timotei 4:6).
Claudiu Lupu
