ruşine

Toate articolele etichetate ruşine

Suferă pentru Evanghelie

Publicat de elpizein pe octombrie 7, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , .

Text – 2 Timotei 1:8-12 (1 Pet. 2:21)

 Să descoperim:

– înţelesul poruncilor prin care ap. Pavel a continuat să-l încurajeze pe Timotei să rămînă statornic (perseverent) în slujire;
– motivaţiile folosite pentru întărirea acestora şi..
– exemplele la care a făcut referire pentru a le ilustra.

Îndemnurile folosite de ap. Pavel pentru a-l ajuta pe Timotei să rămână statornic în slujire sunt :
– „să nu-ţi fie ruşine” şi…
– „suferă pentru Evanghelie” (v. 8). O traducere mai exactă a acestui verset este :”Aşadar, să nu-ţi  fie ruşine să mărturiseşti despre Domnul nostru şi nici despre mine, prizionier de dragul Lui, ci suferă împreună cu mine pentru Evanghelie, prin puterea lui Dumnezeu.”(versiunea NTR).
Pentru început să ne uităm la…

1.    ÎNŢELESUL ACESTOR PORUNCI

Atunci când ap. Pavel l-a îndemnat pe Timotei să nu se ruşineze, a folosit un cuvânt care în limba greacă are un sens mai larg şi care înseamnă: ruşine, sfială sau reţinere, sentimente şi atitudini cauzate de timiditate, lipsă de curaj sau de fapte şi situaţii nepotrivite.
Acest termen este menţionat în N. T. de 21 de ori, în 10 versete diferite: de ex. în Mc. 8:38 Domnul Isus foloseşte acest cuvânt spunând: ,,Pentru că de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar și păcătos, Se va rușina și Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri” iar ap. Pavel spune în Rom. 1:16 ,,Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”
Pentru a-l îndemna pe Timotei să sufere pt. Evanghelie, ap. Pavel a folosit afirmaţia suferă împreună cu, sau fii părtaş la suferinţele cauzate de, care este menţionată în N. T. doar o singură dată, în textul nostru la v. 8.
Această poruncă, în lb. greacă înseamnă a suferi, sau a îndura necazuri, dureri şi suferinţe grele. În N. T. acest termen este menţionat de 5 ori, în 4 versete diferite: de ex. 2 Tim. 2: 4, 5: ,,Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.”

Prin îndemnurile sale, ap. Pavel prezintă nu numai sentimentele şi atitudinile pe care trebuia să le aibă Timotei pentru a rămâne statornic (perseverent) în slujire, ci şi faţă de cine trebuie acestea să fie exprimate:
a.    să nu-ţi fie ruşine să mărturiseşti despre Domnul Isus
b.    să nu-ţi fie ruşine de cei ce sufăr pentru Evanghelie (adică de Pavel, care era prizionier)
c.    să nu-ţi fie ruşine de Evanghelie (să suferi pentru Evanghelie)

2.    MOTIVAŢIA ACESTOR PORUNCI
Ap. Pavel îşi motivează îndemnurile adresate lui Timotei pentru a-l ajuta să rămână statornic (perseverent) în slujire arătând că:
a.    Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică (v. 7). Deşi, ap. Pavel se confrunta cu gândul martirajului, şi-a găsit timp să-l înştiinţeze pe Timotei să nu se lase intimidat de duşmanii Evangheliei. Dimpotrivă, Dumnezeu vrea să-Şi manifeste puterea, prin Duhul Sfânt, în vieţile noastre. Astfel, putem sluji cu tărie, putem îndura, putem suferi şi dacă e nevoie să ne dăm viaţa pt. Domnul nostru Isus Cristos.
Dumnezeu ne-a dat şi un duh de dragoste. Dragostea noastră pt. Dumnezeu e cea care alungă frica, determinându-ne să ne dăruim lui Cristos oricât ne-ar costa.
Dumnezeu ne-a dat şi un duh de chibzuinţă, sau cum mai poate fi înţeles, un duh de minte sănătoasă sau disciplină. Cu alte cuvinte, Domnul ne-a dat un duh de stăpânire de sine, adică trebuie să cântărim bine înainte de a face ceva, evitând să lucrăm impulsiv şi neînţelept. Indiferent cât de potrivnice ne sunt împrejurările suntem chemaţi să lucrăm cu băgare de seamă.
b.   Dumnezeu ne-a mântuit şi ne-a făcut o chemare sfântă. (v. 9) Ap. Pavel l-a îndemnat pe Timotei, şi ne îndeamnă şi pe noi să fim plini de râvnă şi curaj în mărturisirea Evangheliei. De ce? Pt. că Dumnezeu ne-a mântuit, adică ne-a izbăvit de pedeapsa păcatului. El ne izbăveşte, zi de zi, de puterea păcatului şi într-o zi ne va izbăvi de prezenţa păcatului şi a diavolului.
Dar mântuirea şi chemarea noastră nu sunt după faptele noastre. Mântuirea şi chemarea sfântă ne-au fost date prin harul lui Dumnezeu. Nu le meritam şi nici nu le puteam dobândi prin faptele noastre. Oare ce L-a determinat pe Dumnezeu să plătească un preţ atât de mare, trimiţându-Şi Fiul să moară, pt. ca noi să fim salvaţi de la iad şi să fim duşi în cer pt. a petrece veşnicia alături de El? Harul lui Dumnezeu şi inima Lui nespus de mare şi plină de iubire.
c.    Cristos a nimicit moartea, a adus nemurirea şi slava. (v. 10) Evanghelia concepută în veşnicie a fost descoperită omenirii prin venirea Domnului Isus în lumea noastră. El a propovăduit vestea bună a mântuirii, învăţându-i pe oameni că El trebuie să moară, să învie, pt. ca să-i poată mântui pe cei păcătoşi.
Isus a nimicit moartea. Deşi moartea este prezentă şi în generaţia noastră, prin ceea ce a făcut Isus pt. noi ne-a eliberat de frica morţii care ne ţinea în robie. Învierea Domnului Isus e garanţia faptului că cei ce se încred în El vor învia din morţi şi nu vor mai muri niciodată. Moartea este solul lui Dumnezeu care transferă sufletul credinciosului în cer.
Apoi, Domnul Isus a adus la lumină viaţa şi neputrezirea. Noi ştim că, deşi la sfârşitul vieţii pământeşti, trupul este asezat în mormânt, la venirea lui Cristos, acelaşi trup va fi înviat şi transformat în trup de slavă. Astfel, vom fi pt. totdeauna cu Domnul.

3.    DEMONSTRAŢIA ACESTOR IMPERATIVE (PORUNCI)

Întotdeauna când dai porunci şi îndemnuri trebuie mai întâi ca tu să le trăieşti. Ap. Pavel exemplifică aceste porunci uitându-se la:
a.    exemplul Domnului Isus (2 Tim.1:10; 1 Pet.2:23)
b.    exemplul personal (suferă împreună cu mine, 2 Tim.1:3, 2 Tim.1:12)
Ap. Pavel se prezintă pe sine arătând că este nu numai un întemniţat pentru Evanghelie, sau un prizionier de dragul lui Hristos (2 Tim.1:8), ci şi un predicator al Evangheliei (2 Tim.1:10/b-11/a; Fapte 9:15), un apostol şi un învăţător al neamurilor (2 Tim.1:11), motivând faptul că este pregătit să sufere pentru Evanghelie deoarece:
a.    ştie în cine a crezut
b.    este încredinţat că Dumnezeu are putere să-i păzească pe cei ce sufăr
c.    aşteaptă o zi a judecăţii 2 Tim.1:11

adaptare după Dan Boingeanu

Iosif din Arimatea şi Nicodim

Publicat de elpizein pe august 3, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

,,După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe” (Ioan 19:38-39)

În timpul vieţii Domnului Isus, aceşti doi oameni nu au fost pe deplin încredinţaţi de convingerile pe care le aveau. Dar la moartea Lui, care i-a speriat şi împrăştiat pe ucenici, se pare că aceşti doi oameni au prins curaj. Ei au venit acum, când ştiau că era deja prea târziu, doar pentru a da un ultim onor Domnului, de care le fusese ruşine cu puţin timp înainte. Cât de ascuţită trebuie să fie săgeata autocondamnării care le-a pătruns inima atunci când s-au apropiat de trupul Domnului Isus! Amândoi erau membri ai Sinedriului. Probabil că aceleaşi motive i-au împiedicat şi pe unul şi pe celălalt de a-L mărturisi pe Hristos în mod făţiş. Aceleaşi impulsuri i-au însufleţit acum în mărturisirea lor târzie. De la începutul lucrării Domnului Isus, Nicodim a avut convingerea că El este un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar evanghelistul nu uită să menţioneze, de fiecare dată când este vorba de Nicodim, că datorită fricii, el vine la Isus noaptea.

Iosif din Arimatea este descris de doi dintre evanghelişti ca ucenic. Ceilalţi doi scriitori de evanghelii îl descriu pe Iosif ca un israelit devotat, care la fel ca Simeon şi Ana, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Luca ne spune că Iosif nu şi-a dat aprobarea la condamnarea Domnului Isus, dar ne lasă cu impresia că Iosif şi-a arătat poziţia doar prin tăcere. Poate că a fost mai convins decât Nicodim, dar în acelaşi timp mai timid în exprimarea convingerilor.

Aceşti doi oamnei, care ne sunt prezentaţi ca laşi, sunt exemple de ucenici care se ţin ascunşi. Vom privi în continuare la cauzele laşităţii lor, la starea de nenorocire, iar apoi la remediul acestei probleme. Să privim la aceşti doi oameni ca ilustraţii a uceniciei ,,în ascuns” şi a cauzelor care duc la această stare. Datorită fricii, ei nu au putut fi martori ai faptului că Domnul Isus a fost Mesia. Desigur, societatea de astăzi nu ne opreşte prin ameninţări de la a practica un creştinism de rând. Dimpotrivă, se pare că suntem încurajaţi să spunem că suntem creştini. Dar când este vorba de o mărturisire adevărată, o adevărată trăire de ucenicie, vom găsi cel puţin tot atâtea piedici împrejurul nostru cum au găsit şi cei doi, Iosif şi Nicodim.

Câţi dintre noi avem convingeri cu privire la probleme morale şi sociale, de care ne este ruşine atunci când suntem în compania anumitor persoane, de frică să nu fim ridiculizaţi sau arătaţi cu degetul? Găsim că ucenicia secretă nu este doar în biserică, sau cu privire la crezuri religioase, ci în toate domeniile. Oriunde sunt probleme morale care încă sunt supuse controversei, întotdeauna vei găsi oameni cu convingeri care se închid în tăcere faţă de cei din jur, chiar atunci când nevoia de mărturie este mai mare. Conflictele politice, morale şi sociale ale zilelor noastre îşi au ,,ucenicii secreţi”, care ies din ascunzişul lor şi îşi ridică glasurile doar când bătălia s-a sfârşit. Dar să ne întoarcem înspre o problemă care este mai aproape de inima noastră: Oare câţi dintre semenii noştri care ar trebui să fie, nu sunt uniţi în mod deschis cu creştinătatea? Nu spun că unirea cu vreo biserică înseamnă neapărat unirea cu Isus Hristos, nici că deslipirea de biserică înseamnă neapărat ,,ucenicie secretă.” Una dintre dovezile identităţii noastre constă în alipirea noastră de cei ce aparţin lui Hristos. Dar sunt convins că între noi, astăzi, există o tendinţă de laşitate, şi aceasta aduce un mare deserviciu nu numai bisericii ci şi persoanei care se complace în starea aceasta. Vă rog, aşadar, dragi prieteni, primiţi cuvântul acesta de îmbărbătare pentru unirea în mod deschis cu creştinătatea de azi.

Dar mai important decât unirea cu comunitatea de credincioşi, oare recunoaştem cu glas tare că suntem ai lui Hristos şi că aparţinem Lui? Într-o societatea ca aceasta, influenţa moralităţii creştine afectează majoritatea oamenilor, chiar şi pe cei care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Chiar şi cei care nu sunt creştini trăiesc vieţi conduse după principii creştine. Trebuie, deci, ca pe lângă afirmaţia că suntem creştini, să dovedim lucrul acesta prin trăire practică. Întrebaţi-vă dacă nu cumva aţi îmbrăcat paltonul peste uniforma de creştini, ca lumea să nu vadă ai cui oşteni sunteţi. Întrebaţi-vă dacă nu cumva în trecut v-aţi înfrânat limba pentru că aţi ştiut că dacă vorbiţi cei din jur vor şti imediat, după accent, din ce ţară veniţi. Întrebaţi-vă dacă aţi însoţit mărturia vieţilor voastre de mărtusirea cu gura. V-aţi ridicat vreodată, în afară de biserică, să spuneţi cu glas tare ,,Cred în Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Domnul meu”? Şi apoi întreabă-te dacă ai avut curajul să rămâi singur în picioare.

Copiii merg la şcoală. Acasă, obişnuiau să se plece pe genunchi şi să se roage înainte de culcare. Dar când merg la şcoală, nu mai pot să se plece pe genunchi aşa de uşor, datorită ochilor care sunt aţintiţi înspre ei. Nu există ochi mai critici şi mai cruzi decât ai celor tineri – aşa că mulţi renunţă la rugăciune. Tineri credincioşi, care îşi încep carierele în viaţă, ajung să audă cuvinte care îi fac să roşească, iar apoi, ajung să fie ispitiţi să se lepede de Domnul lor. Motivele lipsei de credincioşie faţă de convigeri şi faţă de Hristos, sunt menţionate de evanghelist în mod clar: ,,de frica iudeilor.” Poate uneori spunem că este destul că suntem una cu Hristos, şi nu avem nevoie să ne mai afişăm credinţa noastră şi în exterior. Comutăţile de creştini au mult prea multe defecte. Nu suntem de acord cu aproape nici o grupare creştină în totalitate. Aşa că stăm deoparte şi ne ferim de orice grupare ca de o sectă periculoasă. Da, recunosc că există greşeli, şi atât timp cât oamenii au capacitatea de gândire, nu vor găsi o biserică în totalitate după plăcerea lor. Mă bucur că într-o zi cu toţii ne vom da seama că organizaţiile acestea vizibile nu valorează mult, atunci când vom ajunge acolo unde proorocul nu a văzut niciun templu. Dar cu toate acestea, izolarea este întotdeauna o slăbiciune, iar dacă cineva se separă de fraţii săi, el va ajunge să fie de foarte puţin folos lui însuşi, oamenilor, şi lui Dumnezeu. Dar cei doi oameni din pasajul nostru au fost motivaţi de frică. S-au temut de ridiculizare, de pierderea poziţiei, de excluderea din Sinedriu şi sinagogă şi de armele care ar fi fost îndreptate înspre ei de către semenii lor. Cu laşitate şi-au menţinut tăcerea cu privire la convingerile personale, chiar şi atunci când a fost pusă întrebarea ,,A crezut cineva dintre farisei în El?” Atunci ar fi trebuit să se ridice şi să exclame: ,,Da, noi am crezut!”

Teama de pierdere a poziţiei pe care o avem ne afectează. Ne temem că oamenii vor râde de noi. Iar pentru o societate ca a noastră, ridiculizarea este tot atât de înfricoşătoare cum au fost pedepsele fizice din trecut. Am devenit atât de dependenţi de părerea altora despre noi, încât nu putem trăi fără aprobarea semenilor. Dar bătăile de joc nu ne vor vătăma din punct de vedere fizic dacă ai luat hotărârea să nu fii pradă lor. Atunci când rămâi în picioare, aceste batjocori vor fi neplăcute doar pentru un moment. Atunci când un copil intră în apa unui râu să se scalde, îi va fi frig doar până se cufundă în apă cu totul. După aceea, apa nu mai pare rece. Aşa stau lucrurile şi cu batjocura pe care credincioşia creştină o întâmpină. Doare doar la început. O, dacă am lăsa la o parte frica de oameni, care este o cursă, cu siguranţă ar fi mult mai puţini ucenici ascunşi care fac Biserica lui Hristos să slăbească! Să privim şi la ilustraţiile pe care le avem în textul acesta, privitoare la mizeria acestei ucenicii secrete. Cât au avut de pierdut aceşti doi oameni! Puteau să aibă parte de ani de zile de părtăşie cu Mântuitorul, să se bucure de învăţătura Lui, de exemplu Lui şi de părtăşia cu El. Puteau să rămână cu o bogăţie nestemată în amintirile lor care le-ar fi îmbogăţit restul zilelor lor. Dar au renunţat la toate acestea, pentru că s-au temut de împotrivirea unor farisei. Aşa se întâmplă deseori: ucenicul din ascuns nu are părtăşie cu Domnul lui. Văile care sunt deschise în faţa soarelui beneficiază de lumina şi căldura acestuia. Dar crăpăturile din stânci, care opresc lumina, sunt întunecate şi reci.

Tot aşa şi creştinii care îşi arată adevărata identitate de ucenici ai lui Hristos, se bucură de adevărata părtăşie cu Domnul lor. Fiţi siguri de aceasta: dacă din laşitate sau din interse personale egoiste pentru poziţii stăm departe de Domnul Isus, sau avem buzele închise atunci când ar trebui să vorbim, se va aşeza răceala pe inimile noastre, faţa Lui se va întoarce de la noi, iar ochii noştri nu vor mai avea puterea de a privi înspre El cu încrederea şi bucuria dinainte. Ce trezire trebuie să fi avut aceşti doi oameni atunci când au venit să ia trupul Domnului Isus! În sfârşit, s-au trezit şi au recunoscut că trăiseră în laşitate. Dacă eşti un ucenic al Domnului, dar unul în taină, de care nu ştie nimeni, te vei trezi într-o bună zi şi vei vedea pericolul în care ai trăit. Dacă nu vei înţelege lucrul acesta, distanţa dintre tine şi Dumnezeu va creşte tot mai mult. Iar când vei înţelege înşelăciunea poziţiei tale, vei vedea starea de trădare în care ai trăit. Vălul de pe ochii lui Nicodim şi ai lui Iosif a fost îndepărtat la vederea trupului mort al Domnului. Dar s-ar putea ca tu să ai vălul acesta dat la o parte la vederea Domnului pe scaunul Său de domnie. Şi când vei pleca de aici, poate vei avea inima străpunsă de remuşcare pentru lipsa de credincioşie în care ai trăit. Avem siguranţa că dacă cineva este ucenicul lui Hristos, el va fi mântuit. Dar avem avertizarea că dacă ucenicul este necredincios, mântuirea va fi ,,ca prin foc.”

Dar care este remediul acestei stări? Aceşti oameni au aflat că, datorită morţii lui Hristos, dragostea lor ascunsă a putut ieşi la iveală. Iar moartea şi crucea Domnului Isus, sunt şi pentru noi soluţia laşităţii şi a tăcerii egoiste. La vedera crucii lui Hristos, cei fricoşi primesc curaj. Nu a fost lucru mic pentru Iosif să meargă la Pilat şi să-şi dea pe faţă ataşamentul lui faţă de un criminal condamnat. Dragostea lui Iosif, trezită de moarte şi dezastru a fost reală. Arma noastră împotriva fricii şi a laşităţii o aflăm doar atunci când ne îndreptăm privirile înspre dragostea care a suferit pe cruce pentru noi. Acea cruce va aprinde o dragoste care nu se va mulţumi să rămână ascunsă. Cred că există unii pentru care Hristos este doar ceea ce a fost pentru Nicodim la început: un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar când intră în sufletele noastre dragostea aceea care are puterea de a schimba, dragostea care a murit pentru noi, atunci este greu să rămânem tăcuţi. Dacă cei pentru care a murit Hristos rămân tăcuţi, ,,pietrele vor striga.” Moartea aceea minunată, plină de mister, groaznică dar aducătoare de lumină, de speranţă, iertare şi sfinţenie pentru noi – moartea aceea atinge corzile inimilor noastre şi produce o muzică armonioasă. Dragostea care a murit pentru mine mă obligă să arăt dragoste, iar tăcerea va fi imposibilă. Vederea crucii nu aduce doar curaj şi o dragoste care ne obligă la mărturie, dar ne obligă la supunere. Iosif a dăruit Domnului Isus un loc în mormântul lui, unde ştia că vor fi puse într-o bună zi şi oasele lui. Iosif nu se gândea la înviere. Nicodim a adus miresme scumpe pentru a îmbălsăma trupul mort al lui Hristos, poate sperând că aşa îşi va ispăşi trădarea din trecut. Şi unul şi altul ne învaţă că odată ce am ajuns să înţelegem adevărata dragoste care a murit pe cruce, această dragoste se va reflecta din vieţile noastre. Dacă ni se vor cere jertfe pentru a-L urma pe Domnul nostru, atunci suferinţele acestea vor fi dulci. Ce valoare mai au poziţiile sociale, averile, reputaţia, puterile noastre, pericolele, sau pierderile, decât să ne slujească pe altarul laudei lui Dumnezeu?

Priveliştea jertfei lui Hristos este singura care se ridică deasupra egoismului nostru, aşa încât să ne facă să jertfim şi noi de dragul Lui. Vă îndemn dar, priviţi la Hristos murind pe cruce. Aceasta va aprinde iarăşi curajul nostru şi ne va face inimile să strălucească de dragoste. Va schimba tăcerea noastră în cântare de laudă şi ne va duce la stări de dăruire completă. Iar în final, ne va duce la locul acela de onoare despre care Domnul nostru spune: ,,Pe cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32, 33).

de Alexander McLaren

CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM

Publicat de elpizein pe iulie 17, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

Text de referinţă: Geneza 3:1-24

De-a lungul istoriei sale, omenirea a căutat să explice care este cauza eşecurilor permanente în încercările lor de a făuri o societate perfectă, în care să existe o pace veşnică, o armonie desăvârşită între toţi oamenii, o lume în care toţi oamenii să fie preocupaţi de binele comunităţii, o lume care să propăşească mereu, astfel încât într-o bună zi să poată declara, că prin eforturile tuturor oamenilor, prin educaţie şi prin aplicarea celor mai înalte principii în vieţile lor, oamenii au reuşit să elimine tot răul din lume, că nu mai există boală, că nu mai există sărăcie şi mai mult de atât, că a fost descoperit chiar secretul vieţii veşnice.

Este visul dintotdeauna al omenirii, o dorinţă explicabilă prin faptul că omul a fost conceput de Creatorul său chiar pentru o astfel de lume perfectă.

Şi totuşi aceste încercări ale oamenilor au eşuat invariabil şi de fiecare dată oamenii au fost nevoiţi să admită adevărul că o astfel de societate nu poate funcţiona tocmai din cauza naturii omeneşti. Indiferent dacă omul este religios sau nu, indiferent dacă este filozof sau matematician, bine educat sau mai puţin, bogat sau sărac lipit pământului, toţi vor admite într-un fel sau altul că omul, în starea sa naturală actuală, este o fiinţă coruptă, egoistă şi capabilă de cele mai oribile fapte ce se pot imagina.

Oare aşa a fost conceput omul de către Creatorul său? Oare nu a fost capabil Dumnezeu să creeze o fiinţă umană care să fie perfectă? Dacă omul nu a fost creat aşa, dacă nu a fost de la început aşa, atunci când şi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici? Există vreo şansă ca omul să revină la starea iniţială de fiinţă perfectă? Are Dumnezeu vreo soluţie pentru această problemă? Acestea sunt întrebările cele mai arzătoare şi cele mai des puse de către majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei.

După cum era de aşteptat, răspunsuri la aceste întrebări au fost nenumărate şi dintre cele mai diferite. Însă nu poţi pretinde ca răspunsurile să fie pertinente şi satisfăcătoare atât timp cât acestea sunt produse de imaginaţia sau părerile oamenilor. Singurul îndreptăţit să ofere răspunsuri clare şi precise este Cel care a fost martor de la început la ceea ce s-a întâmplat cu fiinţa umană după crearea sa. Astfel că singurele scrieri îndreptăţite să ofere răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări sunt Scripturile iudeo-creştine sau ceea ce avem noi astăzi sub denumirea de Biblie, singura colecţie de scrieri considerate a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre ele, cea mai veche relatare despre ceea ce s-a întâmplat cu omul după crearea sa, este capitolul 3 din cartea Genezei.

Scriptura ne relatează că, în adevăr, omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă perfectă, liberă de păcat, o fiinţă care era considerată pe drept cuvânt cununa creaţiei Sale. A fost aşezat de Dumnezeu în grădina Edenului  ,,ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Însă nu se poate să nu-ţi pui întrebarea firească :,, de cine anume trebuia păzită grădina Edenului dacă tot universul era perfect? Geneza 1:31:,,Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”. Capitolul 3 din Geneza începe brusc cu o afirmaţie uluitoare în acest sens: ,,Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”(Geneza 3:1)

Cine era ,,şarpele”? Sau mai bine zis: cine era în şarpe? Răspunsul îl găsim în ultima carte a Bibliei şi anume în Apocalipsa 12:9:,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Explicaţia este că, undeva între evenimentele de la Geneza 1:31 până la Geneza 3:1, în universul creat de Dumnezeu s-a întâmplat ceva legat de lumea îngerilor şi anume trebuie să fi avut loc o răzvrătire a mai multor îngeri în frunte cu căpetenia lor Satan,   care s-au întors împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că aceşti îngeri răzvrătiţi s-au transformat în îngeri malefici sau demoni. Ei sunt de atunci duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi prin urmare şi duşmanii oamenilor creaţi de El. Prin natura lor căzută ei nu pot să facă nimic bun, ci toate acţiunile lor sunt rele şi distrugătoare în esenţă.

Şarpele deci, era însuşi Satana, care s-a înfăţişat înaintea femeii cu intenţia de a o face să păcătuiască prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Porunca Sa era cât se poate de clară cu privire la interdicţia de a nu se atinge de un anumit pom din mijlocul grădinii: Geneza 2:16-17: ,,Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Cu toate că porunca a fost comunicată de Dumnezeu la început doar lui Adam, Eva cunoştea şi ea foarte bine această poruncă de la soţul ei, pentru că răspunsul ei a fost ferm şi exact: Geneza 3:2-3 :,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.”  Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Eva cunoştea atât porunca cât şi consecinţele neascultării de poruncă care nu însemnau nici mai mult nici mai puţin decât moartea. Însă, aşa cum obişnuieşte să procedeze, atunci când omul rezistă tentativelor sale, Satan schimbă metodele de atac din mers şi, dacă nu a funcţionat cu o minciună atunci va încerca cu o jumătate de adevăr, care, fiind doar pe jumătate, nu poate fi adevărul complet care clarifică lucrurile, ci doar creează confuzie în mintea celui care-l aude: Geneza 3:4-5: ,, Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri!  dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aici este momentul crucial în care omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea cu care a fost înzestrat de Însuşi Creatorul său şi totodată şi posibilitatea de a alege: să asculte de porunca lui Dumnezeu sau de glasul Diavolului. Era testul suprem, dar absolut necesar pe care omul trebuia să-l treacă pentru a-şi putea ocupa locul cuvenit în lumea creată de Dumnezeu, în calitate de cunună a creaţiei Sale. Şi omul a ales…

Nenorocirea a fost că a ales greşit: Geneza3:6: ,,Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el.” Trei cuvinte din acest text par să exprime tot ceea ce înseamnă simţuri omeneşti care, necontrolate, au produs ceea ce se cheamă ispita : ,,văzut” ,,, plăcut”, ,,dorit”. Este evident faptul că Eva a fost prima care a săvârşit păcatul, dar este oare doar ea responsabilă pentru aceasta? Nicidecum, căci textul ne spune clar că Adam era în acel moment chiar lângă ea, şi nu reiese nicidecum că acesta ar fi avut vreo obiecţie faţă de ceea ce Eva, soţia lui, tocmai făcea. Dimpotrivă, a fost pe deplin de acord cu hotărârea soţiei sale făcând la fel ca ea. Totuşi în ce anume a constat păcatul săvârşit de cei doi? Pomul acela să fi fost cu totul special aşa încât fructele sale să fi fost deosebit de periculoase pentru oricine s-ar fi atins de ele? Nu se poate afirma aşa ceva deoarece relatările ulterioare ale Scripturii cu privire la acest subiect sugerează că păcatul săvârşit de cei doi a fost de fapt neascultarea, călcarea poruncii izvorâte din punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu vizavi de credulitatea pe care au manifestat-o faţă de afirmaţiile Diavolului.

Mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului este tipic păcatului în general pentru că păcatul răspunde în mod greşit întrebărilor de genul:

– este oare adevărat ceea ce spune Dumnezeu când afirmă ,, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” sau este adevărat ce spune Diavolul când afirmă ,, hotărât, că nu veţi muri!”. Eva s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a hotărât ,,să experimenteze” spusele diavolului pentru a se convinge pe deplin;

– este oare drept ca Dumnezeu să interzică omului anumite lucruri cum ar fi mâncatul unui anumit fruct dintr-un pom care le era înaintea ochilor  în fiecare zi? Adam şi Eva şi-au pus încrederea în propria lor evaluare despre ceea ce era drept şi bun pentru ei, în loc să-L lase pe Dumnezeu să decidă;

– suntem noi oamenii creaturile lui Dumnezeu, dependente de El şi întotdeauna subordonate Lui ca şi Creator şi Domn al nostru, sau dimpotrivă Diavolul are dreptate când afirmă că putem fi ,,ca Dumnezeu” ? Adam şi Eva au cedat ispitei încercând să se pună în locul Creatorului lor.

Consecinţele însă au fost imediate şi catastrofale: Geneza 3:7-11: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Primul sentiment trăit de cei doi imediat după cădere a fost ruşinea: au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcaţi. Ruşinea că erau goi i-a determinat să-şi acopere trupurile şi să se ascundă. Apoi, cunoaşterea binelui şi răului dobândită de acum îi făcea conştienţi că erau vinovaţi şi că în această stare nu puteau să mai stea în prezenţa Dumnezeului Cel  de trei ori Sfânt. Puternicul sentiment de vinovăţie îi îngrozea, le producea frică şi îi determina să se comporte iraţional. Toată fiinţa lor era afectată de păcat, atât latura trupească a lor cât şi mai ales cea spirituală.

La întrebarea lui Dumnezeu despre respectarea poruncii Sale, Adam răspunde, după cum era de aşteptat de acum, cu lipsă de responsabilitate , refuzând să-şi asume păcatul săvârşit: Geneza 3:12:    ,,Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Prin răspunsul său: ,, Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine”, Adam nu numai că nu-şi asumă în nici un fel responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o atribuise ci mai mult, într-un anume fel îl face responsabil chiar pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiindcă, nu-i aşa: Dumnezeu era Acela care i-a dat femeia, care la rândul ei l-a determinat să păcătuiască. Un asemenea tip de răspuns dovedeşte cât de tare erau afectate de acum toate capacităţile şi abilităţile sale de a raţiona şi de a înţelege gravitatea faptei sale împreună cu consecinţele ce urmau să apară pe plan spiritual.

Bineînţeles după cum era de aşteptat nici Eva nu-şi asumă în vreun fel vina neascultării ci o atribuie mai departe şarpelui. Geneza 3:13: ,,Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Dumnezeu însă, fiindcă este Dumnezeu şi ştia exact cum stăteau lucrurile, nu poate să nu rostească sentinţa în conformitate cu dreptatea şi sfinţenia Sa desăvârşită şi veşnică. Scriptura ne relatează că Dumnezeu a început rostirea sentinţelor pentru fiecare dintre personajele învinuite începând cu cel mai vinovat dintre ei care era şarpele, adică Satan: Geneza 3:14-15: ,,Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.  Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Nu ştim cât de mare era gradul de vinovăţie al animalului numit şarpe dar s-ar putea ca între acesta şi diavol să fi existat o învoire în ce priveşte folosirea trupului său de către diavol care este spirit şi de aceea Dumnezeu a rostit această sentinţă şi asupra şarpelui blestemându-l să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână. Nicăieri în Biblie nu se mai vorbeşte despre vreo astfel de sentinţă rostită asupra vreunui alt animal.

În versetul 15 însă, Dumnezeu se adresează acum lui Satan, rostind sentinţa de condamnare şi totodată apare prima relatare de pe paginile Bibliei despre planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omului. Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui este imaginea figurativă a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în mod miraculos doar din femeie, dintr-o fecioară, prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt (Isaia 7:14 împlinită în Luca 1:26-35).

Urmează rostirea sentinţei pentru femeie: Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Probabil că femeile nu vor şti niciodată cum ar fi decurs o naştere a unui copil înainte de cădere, dar cert este faptul că durerile care însoţesc naşterile de atunci încoace sunt consecinţa păcatului Evei. Dacă până atunci relaţia dintre Adam şi Eva era una armonioasă bazată pe dragoste şi respect reciproc, în care autoritatea lui Adam asupra soţiei sale era exercitată cu tact şi bunătate, păcatul din fiinţele lor avea să transforme toate acestea într-un fel care va aduce mereu în relaţia dintre bărbat şi femeie dorinţa permanentă de competiţie, incapacitatea unuia de a înţelege pe deplin sentimentele celuilalt, tentaţia permanentă a bărbatului de a folosi duritatea în încercarea de a-şi impune autoritatea cu care a fost investit, şi permanenta încercare a femeii de a-i uzurpa sau contesta autoritatea. Acestea sunt motivele pentru care foarte mulţi bărbaţi sunt misogini, iar multe femei sunt feministe, ambele atitudini fiind profund greşite şi păcătoase.

În ce-l priveşte pe bărbat, sentinţa acestuia a fost pe măsura responsabilităţii sale: Geneza 3:17-19: ,,Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Tot pământul peste care omul era pus să-l stăpânească avea să sufere de atunci încoace transformări radicale până când a ajuns în starea de degradare actuală. Cu toate că planeta noastră încă păstrează destule urme ale frumuseţii iniţiale de la începuturile creaţiei, totuşi este departe de felul în care arăta pe vremea lui Adam, înainte de cădere. ,,Spinul şi pălămida”, zonele imense de deşert şi pustietate, catastrofele naturale, la care se adaugă exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale de către om, poluarea excesivă, foametea, cauzată de secetă sau inundaţii devastatoare dar şi de lăcomia şi indiferenţa omului căzut, toate acestea confirmă cu tărie ceea ce a prezis Dumnezeu. Acestea aveau să fie condiţiile în care omul urma să-şi trăiască viaţa pământească, atât cât îi mai rămăsese din ea, pentru că, în ciuda minciunii diavolului care-i asigura că nu aveau de ce să se teamă, totuşi, omul, din cauza păcatului, devenise muritor. Trupul său plămădit de palmele lui Dumnezeu din ţărâna pământului, peste care El suflase viaţă (Geneza 2:7), în clipa căderii a intrat într-un proces ireversibil de degradare şi îmbătrânire care avea să sfârşească cu moartea fizică a omului, adică întoarcerea în ţărâna din care fusese luat.

Din păcate, moartea fizică a omului nu era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla omului căzut în păcat. Cea mai groaznică consecinţă a păcatului a fost şi este despărţirea omului de Creatorul său prin ceea ce se numeşte moarte spirituală (Efeseni 2.1; 2:5; Coloseni 2:13;). Omul păcătos nu mai putea să vadă faţa lui Dumnezeu, nu mai putea să aibă părtăşie cu Dumnezeu tocmai din pricina păcatului său care pune un zid de despărţire între el şi Creatorul său: Isaia 59:2: ,, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”

Dragostea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de fiinţa umană L-a determinat pe Dumnezeu să aibă milă de omul căzut în păcat. El însuşi le-a făcut haine, probabil din pielea unor animale, cu care i-a îmbrăcat, ascunzându-le goliciunea trupurilor faţă de care simţeau ruşine şi ferindu-i probabil de frigul de afară pe care de acum îl simţeau. (versetul 21).

De acum însă, exista încă un pericol imens pentru cei doi, de care Dumnezeu a ales să-i ferească: Geneza 3:22-24: ,,Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.  Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” E lesne de înţeles că dacă omul, în starea sa actuală, ar fi apucat să mănânce şi din pomul vieţii, ar fi ajuns să trăiască pentru vecie în stare păcătoasă, fără posibilitatea de a se mai reabilita vreodată. Se poate chiar presupune că astfel ar fi ajuns în starea în care se află diavolul şi îngerii săi căzuţi, trăind veşnic fără posibilitatea de a fi mântuiţi vreodată. Însă Dumnezeu, în atotştiinţa Sa şi din pricina dragostei lui pe care o manifestă faţă de om, a împiedicat o astfel de tragedie, hotărând să-l izgonească pe om din grădina Edenului, din preajma pomului vieţii. Mângâierea ne vine din siguranţa pe care ne-o oferă cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cei răscumpăraţi vor avea ocazia nu numai să stea din nou în preajma pomului vieţii, dar chiar să şi guste din roadele acestuia. Apocalipsa 2:7  Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”; 22:2: ,,În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor;  22:14: ,,Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!; 22:19: ,,Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Dacă păcatul săvârşit de Adam şi Eva i-ar fi afectat doar pe ei ca indivizi, atunci consecinţele s-ar fi oprit după moartea lor fizică. Însă gravitatea păcatului lor a constat mai ales în faptul că păcatul lor s-a răsfrânt inevitabil asupra întregii rase umane care a coborât din ei până în zilele noastre. Toţi oamenii care s-au născut de atunci încoace şi care se vor mai naşte cât va mai îngădui Dumnezeu, sunt muritori din punct de vedere fizic, morţi din punct de vedere spiritual şi condamnabili la o moarte veşnică despărţiţi pe vecie de Dumnezeu. Romani 5:12: 12: ,, De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Apostolul Pavel confirmă faptul că Adam, ca persoană istorică reprezentativă a rasei umane, a fost elementul prin care a pătruns păcatul în lume. Apoi moartea, în toate sensurile ei: fizică, spirituală şi veşnică, este o consecinţă a păcatului. Toţi oamenii, fără excepţie, au dobândit o natură păcătoasă şi mai ales toţi, fără excepţie, au săvârşit păcate, astfel încât nici un om nu se poate dezvinovăţi în vreun fel înaintea lui Dumnezeu: Romani 3:23: ,, Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Cu toate că întreaga Biblie tratează problema păcatului omenirii în termeni cât se poate de serioşi şi de gravi, totuşi mesajul principal al tuturor scrierilor sale este unul optimist, în sensul că Dumnezeu în dragostea Sa infinită a ales să manifeste har faţă de fiinţele omeneşti. Promisiunea Sa din Geneza 3:15 cu privire la Cel ce va zdrobi capul şarpelui s-a împlinit la timpul hotărât de El, după planul Său întocmit încă înainte de întemeierea lumii: Efeseni 1:4-7: ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,  ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său; 2 Timotei 1:9: ,, El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 1 Petru 1:20: ,, El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi”

Mesajul central al Bibliei nu este depravarea umană şi nici stăruinţa omului în păcat, ci glorioasa posibilitate a restaurării lui prin lucrarea izbăvitoare a lui Cristos. Capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani este poate cel mai complet text din scriptură privitor la modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe omul, care, prin credinţă, capătă ceea ce nu se poate căpăta nici prin faptele Legii şi nici prin vreun alt mod, indiferent de orice efort omenesc. Romani 5:15-17: ,,Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”. Contrastul dintre Adam şi Cristos este foarte clar şi categoric. Adam s-a făcut vinovat de neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu şi toate urmările nefaste pe care le experimentăm noi astăzi sunt cauzate de ,,neascultarea” sa. Cristos, la rândul Său, ne-a dăruit binecuvântările prin ,,ascultarea” Lui de Tatăl. Toate binecuvântările mântuirii noastre sunt datorate ,,ascultării unui singur om”. Această ascultare a lui Cristos s-a manifestat în toată viaţa Lui pământească şi a fost încununată la Calvar: Ioan 4:34: ,,Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui; Ioan 6:38: ,,căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”; Filipeni 2:8: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”

Prin naşterea firească, fiecare om se trage din Adam şi moşteneşte de la el o natură înrobită poftelor cărnii, împotrivitoare faţă de Dumnezeu, surdă şi oarbă faţă de lucrurile divine şi încăpăţânată în necredinţă. Dacă nu este reînnoit, omul care posedă o astfel de natură rămâne sub condamnarea morţii veşnice. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici ,,educat”, nici ,,reformat”. Singura posibilitate de recuperare este regenerarea lui prin Duhul Sfânt. Transformarea aceasta este numită ,,naştere din nou”, ,,tăiere împrejur a inimii”, ,,îmbrăcarea cu omul cel nou”, ,,învierea împreună cu Cristos”, etc. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane. Aceasta produce în om o nouă stare în care el îşi dă seama cât de mult are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta îl face pe el însuşi un om îndurător şi plin de înţelegere faţă de alţii. Un credincios regenerat este plin de dragoste faţă de semenii săi, trăieşte spre slava lui Dumnezeu şi experimentează o unire cu Cristos care se manifestă în exterior prin evlavie, smerenie, răbdare şi un duh de ascultare în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum el este ,,o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17: ,, Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”) destinată să trăiască în prezent ca o anticipare şi proclamare a frumuseţii veacului care va veni.

Dumnezeu promite o restaurare completă a tuturor lucrurilor aşa cum au fost ele înainte de cădere, ba mai mult de atât, poziţia omului va fi mult înălţată în noua ,,societate” a lui Dumnezeu, în comparaţie cu cea de dinainte de cădere: Apocalipsa 3:21:  ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Toată durerea şi suferinţa pricinuite de păcat vor dispărea şi vor fi uitate de cei ce vor moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu: Apocalipsa 21:1-5: ,, Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era.  Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Fie ca Domnul, prin harul Său, să ne facă vrednici de bucuria acestor binecuvântări! Amin.

Cu dragoste in Cristos

Claudiu LUPU