Text de referinţă: Geneza 3:1-24

De-a lungul istoriei sale, omenirea a căutat să explice care este cauza eşecurilor permanente în încercările lor de a făuri o societate perfectă, în care să existe o pace veşnică, o armonie desăvârşită între toţi oamenii, o lume în care toţi oamenii să fie preocupaţi de binele comunităţii, o lume care să propăşească mereu, astfel încât într-o bună zi să poată declara, că prin eforturile tuturor oamenilor, prin educaţie şi prin aplicarea celor mai înalte principii în vieţile lor, oamenii au reuşit să elimine tot răul din lume, că nu mai există boală, că nu mai există sărăcie şi mai mult de atât, că a fost descoperit chiar secretul vieţii veşnice.

Este visul dintotdeauna al omenirii, o dorinţă explicabilă prin faptul că omul a fost conceput de Creatorul său chiar pentru o astfel de lume perfectă.

Şi totuşi aceste încercări ale oamenilor au eşuat invariabil şi de fiecare dată oamenii au fost nevoiţi să admită adevărul că o astfel de societate nu poate funcţiona tocmai din cauza naturii omeneşti. Indiferent dacă omul este religios sau nu, indiferent dacă este filozof sau matematician, bine educat sau mai puţin, bogat sau sărac lipit pământului, toţi vor admite într-un fel sau altul că omul, în starea sa naturală actuală, este o fiinţă coruptă, egoistă şi capabilă de cele mai oribile fapte ce se pot imagina.

Oare aşa a fost conceput omul de către Creatorul său? Oare nu a fost capabil Dumnezeu să creeze o fiinţă umană care să fie perfectă? Dacă omul nu a fost creat aşa, dacă nu a fost de la început aşa, atunci când şi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici? Există vreo şansă ca omul să revină la starea iniţială de fiinţă perfectă? Are Dumnezeu vreo soluţie pentru această problemă? Acestea sunt întrebările cele mai arzătoare şi cele mai des puse de către majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei.

După cum era de aşteptat, răspunsuri la aceste întrebări au fost nenumărate şi dintre cele mai diferite. Însă nu poţi pretinde ca răspunsurile să fie pertinente şi satisfăcătoare atât timp cât acestea sunt produse de imaginaţia sau părerile oamenilor. Singurul îndreptăţit să ofere răspunsuri clare şi precise este Cel care a fost martor de la început la ceea ce s-a întâmplat cu fiinţa umană după crearea sa. Astfel că singurele scrieri îndreptăţite să ofere răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări sunt Scripturile iudeo-creştine sau ceea ce avem noi astăzi sub denumirea de Biblie, singura colecţie de scrieri considerate a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre ele, cea mai veche relatare despre ceea ce s-a întâmplat cu omul după crearea sa, este capitolul 3 din cartea Genezei.

Scriptura ne relatează că, în adevăr, omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă perfectă, liberă de păcat, o fiinţă care era considerată pe drept cuvânt cununa creaţiei Sale. A fost aşezat de Dumnezeu în grădina Edenului  ,,ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Însă nu se poate să nu-ţi pui întrebarea firească :,, de cine anume trebuia păzită grădina Edenului dacă tot universul era perfect? Geneza 1:31:,,Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”. Capitolul 3 din Geneza începe brusc cu o afirmaţie uluitoare în acest sens: ,,Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”(Geneza 3:1)

Cine era ,,şarpele”? Sau mai bine zis: cine era în şarpe? Răspunsul îl găsim în ultima carte a Bibliei şi anume în Apocalipsa 12:9:,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Explicaţia este că, undeva între evenimentele de la Geneza 1:31 până la Geneza 3:1, în universul creat de Dumnezeu s-a întâmplat ceva legat de lumea îngerilor şi anume trebuie să fi avut loc o răzvrătire a mai multor îngeri în frunte cu căpetenia lor Satan,   care s-au întors împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că aceşti îngeri răzvrătiţi s-au transformat în îngeri malefici sau demoni. Ei sunt de atunci duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi prin urmare şi duşmanii oamenilor creaţi de El. Prin natura lor căzută ei nu pot să facă nimic bun, ci toate acţiunile lor sunt rele şi distrugătoare în esenţă.

Şarpele deci, era însuşi Satana, care s-a înfăţişat înaintea femeii cu intenţia de a o face să păcătuiască prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Porunca Sa era cât se poate de clară cu privire la interdicţia de a nu se atinge de un anumit pom din mijlocul grădinii: Geneza 2:16-17: ,,Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Cu toate că porunca a fost comunicată de Dumnezeu la început doar lui Adam, Eva cunoştea şi ea foarte bine această poruncă de la soţul ei, pentru că răspunsul ei a fost ferm şi exact: Geneza 3:2-3 :,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.”  Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Eva cunoştea atât porunca cât şi consecinţele neascultării de poruncă care nu însemnau nici mai mult nici mai puţin decât moartea. Însă, aşa cum obişnuieşte să procedeze, atunci când omul rezistă tentativelor sale, Satan schimbă metodele de atac din mers şi, dacă nu a funcţionat cu o minciună atunci va încerca cu o jumătate de adevăr, care, fiind doar pe jumătate, nu poate fi adevărul complet care clarifică lucrurile, ci doar creează confuzie în mintea celui care-l aude: Geneza 3:4-5: ,, Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri!  dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aici este momentul crucial în care omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea cu care a fost înzestrat de Însuşi Creatorul său şi totodată şi posibilitatea de a alege: să asculte de porunca lui Dumnezeu sau de glasul Diavolului. Era testul suprem, dar absolut necesar pe care omul trebuia să-l treacă pentru a-şi putea ocupa locul cuvenit în lumea creată de Dumnezeu, în calitate de cunună a creaţiei Sale. Şi omul a ales…

Nenorocirea a fost că a ales greşit: Geneza3:6: ,,Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el.” Trei cuvinte din acest text par să exprime tot ceea ce înseamnă simţuri omeneşti care, necontrolate, au produs ceea ce se cheamă ispita : ,,văzut” ,,, plăcut”, ,,dorit”. Este evident faptul că Eva a fost prima care a săvârşit păcatul, dar este oare doar ea responsabilă pentru aceasta? Nicidecum, căci textul ne spune clar că Adam era în acel moment chiar lângă ea, şi nu reiese nicidecum că acesta ar fi avut vreo obiecţie faţă de ceea ce Eva, soţia lui, tocmai făcea. Dimpotrivă, a fost pe deplin de acord cu hotărârea soţiei sale făcând la fel ca ea. Totuşi în ce anume a constat păcatul săvârşit de cei doi? Pomul acela să fi fost cu totul special aşa încât fructele sale să fi fost deosebit de periculoase pentru oricine s-ar fi atins de ele? Nu se poate afirma aşa ceva deoarece relatările ulterioare ale Scripturii cu privire la acest subiect sugerează că păcatul săvârşit de cei doi a fost de fapt neascultarea, călcarea poruncii izvorâte din punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu vizavi de credulitatea pe care au manifestat-o faţă de afirmaţiile Diavolului.

Mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului este tipic păcatului în general pentru că păcatul răspunde în mod greşit întrebărilor de genul:

– este oare adevărat ceea ce spune Dumnezeu când afirmă ,, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” sau este adevărat ce spune Diavolul când afirmă ,, hotărât, că nu veţi muri!”. Eva s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a hotărât ,,să experimenteze” spusele diavolului pentru a se convinge pe deplin;

– este oare drept ca Dumnezeu să interzică omului anumite lucruri cum ar fi mâncatul unui anumit fruct dintr-un pom care le era înaintea ochilor  în fiecare zi? Adam şi Eva şi-au pus încrederea în propria lor evaluare despre ceea ce era drept şi bun pentru ei, în loc să-L lase pe Dumnezeu să decidă;

– suntem noi oamenii creaturile lui Dumnezeu, dependente de El şi întotdeauna subordonate Lui ca şi Creator şi Domn al nostru, sau dimpotrivă Diavolul are dreptate când afirmă că putem fi ,,ca Dumnezeu” ? Adam şi Eva au cedat ispitei încercând să se pună în locul Creatorului lor.

Consecinţele însă au fost imediate şi catastrofale: Geneza 3:7-11: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Primul sentiment trăit de cei doi imediat după cădere a fost ruşinea: au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcaţi. Ruşinea că erau goi i-a determinat să-şi acopere trupurile şi să se ascundă. Apoi, cunoaşterea binelui şi răului dobândită de acum îi făcea conştienţi că erau vinovaţi şi că în această stare nu puteau să mai stea în prezenţa Dumnezeului Cel  de trei ori Sfânt. Puternicul sentiment de vinovăţie îi îngrozea, le producea frică şi îi determina să se comporte iraţional. Toată fiinţa lor era afectată de păcat, atât latura trupească a lor cât şi mai ales cea spirituală.

La întrebarea lui Dumnezeu despre respectarea poruncii Sale, Adam răspunde, după cum era de aşteptat de acum, cu lipsă de responsabilitate , refuzând să-şi asume păcatul săvârşit: Geneza 3:12:    ,,Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Prin răspunsul său: ,, Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine”, Adam nu numai că nu-şi asumă în nici un fel responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o atribuise ci mai mult, într-un anume fel îl face responsabil chiar pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiindcă, nu-i aşa: Dumnezeu era Acela care i-a dat femeia, care la rândul ei l-a determinat să păcătuiască. Un asemenea tip de răspuns dovedeşte cât de tare erau afectate de acum toate capacităţile şi abilităţile sale de a raţiona şi de a înţelege gravitatea faptei sale împreună cu consecinţele ce urmau să apară pe plan spiritual.

Bineînţeles după cum era de aşteptat nici Eva nu-şi asumă în vreun fel vina neascultării ci o atribuie mai departe şarpelui. Geneza 3:13: ,,Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Dumnezeu însă, fiindcă este Dumnezeu şi ştia exact cum stăteau lucrurile, nu poate să nu rostească sentinţa în conformitate cu dreptatea şi sfinţenia Sa desăvârşită şi veşnică. Scriptura ne relatează că Dumnezeu a început rostirea sentinţelor pentru fiecare dintre personajele învinuite începând cu cel mai vinovat dintre ei care era şarpele, adică Satan: Geneza 3:14-15: ,,Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.  Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Nu ştim cât de mare era gradul de vinovăţie al animalului numit şarpe dar s-ar putea ca între acesta şi diavol să fi existat o învoire în ce priveşte folosirea trupului său de către diavol care este spirit şi de aceea Dumnezeu a rostit această sentinţă şi asupra şarpelui blestemându-l să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână. Nicăieri în Biblie nu se mai vorbeşte despre vreo astfel de sentinţă rostită asupra vreunui alt animal.

În versetul 15 însă, Dumnezeu se adresează acum lui Satan, rostind sentinţa de condamnare şi totodată apare prima relatare de pe paginile Bibliei despre planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omului. Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui este imaginea figurativă a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în mod miraculos doar din femeie, dintr-o fecioară, prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt (Isaia 7:14 împlinită în Luca 1:26-35).

Urmează rostirea sentinţei pentru femeie: Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Probabil că femeile nu vor şti niciodată cum ar fi decurs o naştere a unui copil înainte de cădere, dar cert este faptul că durerile care însoţesc naşterile de atunci încoace sunt consecinţa păcatului Evei. Dacă până atunci relaţia dintre Adam şi Eva era una armonioasă bazată pe dragoste şi respect reciproc, în care autoritatea lui Adam asupra soţiei sale era exercitată cu tact şi bunătate, păcatul din fiinţele lor avea să transforme toate acestea într-un fel care va aduce mereu în relaţia dintre bărbat şi femeie dorinţa permanentă de competiţie, incapacitatea unuia de a înţelege pe deplin sentimentele celuilalt, tentaţia permanentă a bărbatului de a folosi duritatea în încercarea de a-şi impune autoritatea cu care a fost investit, şi permanenta încercare a femeii de a-i uzurpa sau contesta autoritatea. Acestea sunt motivele pentru care foarte mulţi bărbaţi sunt misogini, iar multe femei sunt feministe, ambele atitudini fiind profund greşite şi păcătoase.

În ce-l priveşte pe bărbat, sentinţa acestuia a fost pe măsura responsabilităţii sale: Geneza 3:17-19: ,,Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Tot pământul peste care omul era pus să-l stăpânească avea să sufere de atunci încoace transformări radicale până când a ajuns în starea de degradare actuală. Cu toate că planeta noastră încă păstrează destule urme ale frumuseţii iniţiale de la începuturile creaţiei, totuşi este departe de felul în care arăta pe vremea lui Adam, înainte de cădere. ,,Spinul şi pălămida”, zonele imense de deşert şi pustietate, catastrofele naturale, la care se adaugă exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale de către om, poluarea excesivă, foametea, cauzată de secetă sau inundaţii devastatoare dar şi de lăcomia şi indiferenţa omului căzut, toate acestea confirmă cu tărie ceea ce a prezis Dumnezeu. Acestea aveau să fie condiţiile în care omul urma să-şi trăiască viaţa pământească, atât cât îi mai rămăsese din ea, pentru că, în ciuda minciunii diavolului care-i asigura că nu aveau de ce să se teamă, totuşi, omul, din cauza păcatului, devenise muritor. Trupul său plămădit de palmele lui Dumnezeu din ţărâna pământului, peste care El suflase viaţă (Geneza 2:7), în clipa căderii a intrat într-un proces ireversibil de degradare şi îmbătrânire care avea să sfârşească cu moartea fizică a omului, adică întoarcerea în ţărâna din care fusese luat.

Din păcate, moartea fizică a omului nu era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla omului căzut în păcat. Cea mai groaznică consecinţă a păcatului a fost şi este despărţirea omului de Creatorul său prin ceea ce se numeşte moarte spirituală (Efeseni 2.1; 2:5; Coloseni 2:13;). Omul păcătos nu mai putea să vadă faţa lui Dumnezeu, nu mai putea să aibă părtăşie cu Dumnezeu tocmai din pricina păcatului său care pune un zid de despărţire între el şi Creatorul său: Isaia 59:2: ,, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”

Dragostea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de fiinţa umană L-a determinat pe Dumnezeu să aibă milă de omul căzut în păcat. El însuşi le-a făcut haine, probabil din pielea unor animale, cu care i-a îmbrăcat, ascunzându-le goliciunea trupurilor faţă de care simţeau ruşine şi ferindu-i probabil de frigul de afară pe care de acum îl simţeau. (versetul 21).

De acum însă, exista încă un pericol imens pentru cei doi, de care Dumnezeu a ales să-i ferească: Geneza 3:22-24: ,,Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.  Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” E lesne de înţeles că dacă omul, în starea sa actuală, ar fi apucat să mănânce şi din pomul vieţii, ar fi ajuns să trăiască pentru vecie în stare păcătoasă, fără posibilitatea de a se mai reabilita vreodată. Se poate chiar presupune că astfel ar fi ajuns în starea în care se află diavolul şi îngerii săi căzuţi, trăind veşnic fără posibilitatea de a fi mântuiţi vreodată. Însă Dumnezeu, în atotştiinţa Sa şi din pricina dragostei lui pe care o manifestă faţă de om, a împiedicat o astfel de tragedie, hotărând să-l izgonească pe om din grădina Edenului, din preajma pomului vieţii. Mângâierea ne vine din siguranţa pe care ne-o oferă cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cei răscumpăraţi vor avea ocazia nu numai să stea din nou în preajma pomului vieţii, dar chiar să şi guste din roadele acestuia. Apocalipsa 2:7  Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”; 22:2: ,,În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor;  22:14: ,,Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!; 22:19: ,,Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Dacă păcatul săvârşit de Adam şi Eva i-ar fi afectat doar pe ei ca indivizi, atunci consecinţele s-ar fi oprit după moartea lor fizică. Însă gravitatea păcatului lor a constat mai ales în faptul că păcatul lor s-a răsfrânt inevitabil asupra întregii rase umane care a coborât din ei până în zilele noastre. Toţi oamenii care s-au născut de atunci încoace şi care se vor mai naşte cât va mai îngădui Dumnezeu, sunt muritori din punct de vedere fizic, morţi din punct de vedere spiritual şi condamnabili la o moarte veşnică despărţiţi pe vecie de Dumnezeu. Romani 5:12: 12: ,, De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Apostolul Pavel confirmă faptul că Adam, ca persoană istorică reprezentativă a rasei umane, a fost elementul prin care a pătruns păcatul în lume. Apoi moartea, în toate sensurile ei: fizică, spirituală şi veşnică, este o consecinţă a păcatului. Toţi oamenii, fără excepţie, au dobândit o natură păcătoasă şi mai ales toţi, fără excepţie, au săvârşit păcate, astfel încât nici un om nu se poate dezvinovăţi în vreun fel înaintea lui Dumnezeu: Romani 3:23: ,, Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Cu toate că întreaga Biblie tratează problema păcatului omenirii în termeni cât se poate de serioşi şi de gravi, totuşi mesajul principal al tuturor scrierilor sale este unul optimist, în sensul că Dumnezeu în dragostea Sa infinită a ales să manifeste har faţă de fiinţele omeneşti. Promisiunea Sa din Geneza 3:15 cu privire la Cel ce va zdrobi capul şarpelui s-a împlinit la timpul hotărât de El, după planul Său întocmit încă înainte de întemeierea lumii: Efeseni 1:4-7: ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,  ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său; 2 Timotei 1:9: ,, El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 1 Petru 1:20: ,, El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi”

Mesajul central al Bibliei nu este depravarea umană şi nici stăruinţa omului în păcat, ci glorioasa posibilitate a restaurării lui prin lucrarea izbăvitoare a lui Cristos. Capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani este poate cel mai complet text din scriptură privitor la modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe omul, care, prin credinţă, capătă ceea ce nu se poate căpăta nici prin faptele Legii şi nici prin vreun alt mod, indiferent de orice efort omenesc. Romani 5:15-17: ,,Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”. Contrastul dintre Adam şi Cristos este foarte clar şi categoric. Adam s-a făcut vinovat de neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu şi toate urmările nefaste pe care le experimentăm noi astăzi sunt cauzate de ,,neascultarea” sa. Cristos, la rândul Său, ne-a dăruit binecuvântările prin ,,ascultarea” Lui de Tatăl. Toate binecuvântările mântuirii noastre sunt datorate ,,ascultării unui singur om”. Această ascultare a lui Cristos s-a manifestat în toată viaţa Lui pământească şi a fost încununată la Calvar: Ioan 4:34: ,,Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui; Ioan 6:38: ,,căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”; Filipeni 2:8: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”

Prin naşterea firească, fiecare om se trage din Adam şi moşteneşte de la el o natură înrobită poftelor cărnii, împotrivitoare faţă de Dumnezeu, surdă şi oarbă faţă de lucrurile divine şi încăpăţânată în necredinţă. Dacă nu este reînnoit, omul care posedă o astfel de natură rămâne sub condamnarea morţii veşnice. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici ,,educat”, nici ,,reformat”. Singura posibilitate de recuperare este regenerarea lui prin Duhul Sfânt. Transformarea aceasta este numită ,,naştere din nou”, ,,tăiere împrejur a inimii”, ,,îmbrăcarea cu omul cel nou”, ,,învierea împreună cu Cristos”, etc. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane. Aceasta produce în om o nouă stare în care el îşi dă seama cât de mult are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta îl face pe el însuşi un om îndurător şi plin de înţelegere faţă de alţii. Un credincios regenerat este plin de dragoste faţă de semenii săi, trăieşte spre slava lui Dumnezeu şi experimentează o unire cu Cristos care se manifestă în exterior prin evlavie, smerenie, răbdare şi un duh de ascultare în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum el este ,,o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17: ,, Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”) destinată să trăiască în prezent ca o anticipare şi proclamare a frumuseţii veacului care va veni.

Dumnezeu promite o restaurare completă a tuturor lucrurilor aşa cum au fost ele înainte de cădere, ba mai mult de atât, poziţia omului va fi mult înălţată în noua ,,societate” a lui Dumnezeu, în comparaţie cu cea de dinainte de cădere: Apocalipsa 3:21:  ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Toată durerea şi suferinţa pricinuite de păcat vor dispărea şi vor fi uitate de cei ce vor moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu: Apocalipsa 21:1-5: ,, Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era.  Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Fie ca Domnul, prin harul Său, să ne facă vrednici de bucuria acestor binecuvântări! Amin.

Cu dragoste in Cristos

Claudiu LUPU