,,După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el, şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe” (Ioan 19:38-39)

În timpul vieţii Domnului Isus, aceşti doi oameni nu au fost pe deplin încredinţaţi de convingerile pe care le aveau. Dar la moartea Lui, care i-a speriat şi împrăştiat pe ucenici, se pare că aceşti doi oameni au prins curaj. Ei au venit acum, când ştiau că era deja prea târziu, doar pentru a da un ultim onor Domnului, de care le fusese ruşine cu puţin timp înainte. Cât de ascuţită trebuie să fie săgeata autocondamnării care le-a pătruns inima atunci când s-au apropiat de trupul Domnului Isus! Amândoi erau membri ai Sinedriului. Probabil că aceleaşi motive i-au împiedicat şi pe unul şi pe celălalt de a-L mărturisi pe Hristos în mod făţiş. Aceleaşi impulsuri i-au însufleţit acum în mărturisirea lor târzie. De la începutul lucrării Domnului Isus, Nicodim a avut convingerea că El este un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar evanghelistul nu uită să menţioneze, de fiecare dată când este vorba de Nicodim, că datorită fricii, el vine la Isus noaptea.

Iosif din Arimatea este descris de doi dintre evanghelişti ca ucenic. Ceilalţi doi scriitori de evanghelii îl descriu pe Iosif ca un israelit devotat, care la fel ca Simeon şi Ana, aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Luca ne spune că Iosif nu şi-a dat aprobarea la condamnarea Domnului Isus, dar ne lasă cu impresia că Iosif şi-a arătat poziţia doar prin tăcere. Poate că a fost mai convins decât Nicodim, dar în acelaşi timp mai timid în exprimarea convingerilor.

Aceşti doi oamnei, care ne sunt prezentaţi ca laşi, sunt exemple de ucenici care se ţin ascunşi. Vom privi în continuare la cauzele laşităţii lor, la starea de nenorocire, iar apoi la remediul acestei probleme. Să privim la aceşti doi oameni ca ilustraţii a uceniciei ,,în ascuns” şi a cauzelor care duc la această stare. Datorită fricii, ei nu au putut fi martori ai faptului că Domnul Isus a fost Mesia. Desigur, societatea de astăzi nu ne opreşte prin ameninţări de la a practica un creştinism de rând. Dimpotrivă, se pare că suntem încurajaţi să spunem că suntem creştini. Dar când este vorba de o mărturisire adevărată, o adevărată trăire de ucenicie, vom găsi cel puţin tot atâtea piedici împrejurul nostru cum au găsit şi cei doi, Iosif şi Nicodim.

Câţi dintre noi avem convingeri cu privire la probleme morale şi sociale, de care ne este ruşine atunci când suntem în compania anumitor persoane, de frică să nu fim ridiculizaţi sau arătaţi cu degetul? Găsim că ucenicia secretă nu este doar în biserică, sau cu privire la crezuri religioase, ci în toate domeniile. Oriunde sunt probleme morale care încă sunt supuse controversei, întotdeauna vei găsi oameni cu convingeri care se închid în tăcere faţă de cei din jur, chiar atunci când nevoia de mărturie este mai mare. Conflictele politice, morale şi sociale ale zilelor noastre îşi au ,,ucenicii secreţi”, care ies din ascunzişul lor şi îşi ridică glasurile doar când bătălia s-a sfârşit. Dar să ne întoarcem înspre o problemă care este mai aproape de inima noastră: Oare câţi dintre semenii noştri care ar trebui să fie, nu sunt uniţi în mod deschis cu creştinătatea? Nu spun că unirea cu vreo biserică înseamnă neapărat unirea cu Isus Hristos, nici că deslipirea de biserică înseamnă neapărat ,,ucenicie secretă.” Una dintre dovezile identităţii noastre constă în alipirea noastră de cei ce aparţin lui Hristos. Dar sunt convins că între noi, astăzi, există o tendinţă de laşitate, şi aceasta aduce un mare deserviciu nu numai bisericii ci şi persoanei care se complace în starea aceasta. Vă rog, aşadar, dragi prieteni, primiţi cuvântul acesta de îmbărbătare pentru unirea în mod deschis cu creştinătatea de azi.

Dar mai important decât unirea cu comunitatea de credincioşi, oare recunoaştem cu glas tare că suntem ai lui Hristos şi că aparţinem Lui? Într-o societatea ca aceasta, influenţa moralităţii creştine afectează majoritatea oamenilor, chiar şi pe cei care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Chiar şi cei care nu sunt creştini trăiesc vieţi conduse după principii creştine. Trebuie, deci, ca pe lângă afirmaţia că suntem creştini, să dovedim lucrul acesta prin trăire practică. Întrebaţi-vă dacă nu cumva aţi îmbrăcat paltonul peste uniforma de creştini, ca lumea să nu vadă ai cui oşteni sunteţi. Întrebaţi-vă dacă nu cumva în trecut v-aţi înfrânat limba pentru că aţi ştiut că dacă vorbiţi cei din jur vor şti imediat, după accent, din ce ţară veniţi. Întrebaţi-vă dacă aţi însoţit mărturia vieţilor voastre de mărtusirea cu gura. V-aţi ridicat vreodată, în afară de biserică, să spuneţi cu glas tare ,,Cred în Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Domnul meu”? Şi apoi întreabă-te dacă ai avut curajul să rămâi singur în picioare.

Copiii merg la şcoală. Acasă, obişnuiau să se plece pe genunchi şi să se roage înainte de culcare. Dar când merg la şcoală, nu mai pot să se plece pe genunchi aşa de uşor, datorită ochilor care sunt aţintiţi înspre ei. Nu există ochi mai critici şi mai cruzi decât ai celor tineri – aşa că mulţi renunţă la rugăciune. Tineri credincioşi, care îşi încep carierele în viaţă, ajung să audă cuvinte care îi fac să roşească, iar apoi, ajung să fie ispitiţi să se lepede de Domnul lor. Motivele lipsei de credincioşie faţă de convigeri şi faţă de Hristos, sunt menţionate de evanghelist în mod clar: ,,de frica iudeilor.” Poate uneori spunem că este destul că suntem una cu Hristos, şi nu avem nevoie să ne mai afişăm credinţa noastră şi în exterior. Comutăţile de creştini au mult prea multe defecte. Nu suntem de acord cu aproape nici o grupare creştină în totalitate. Aşa că stăm deoparte şi ne ferim de orice grupare ca de o sectă periculoasă. Da, recunosc că există greşeli, şi atât timp cât oamenii au capacitatea de gândire, nu vor găsi o biserică în totalitate după plăcerea lor. Mă bucur că într-o zi cu toţii ne vom da seama că organizaţiile acestea vizibile nu valorează mult, atunci când vom ajunge acolo unde proorocul nu a văzut niciun templu. Dar cu toate acestea, izolarea este întotdeauna o slăbiciune, iar dacă cineva se separă de fraţii săi, el va ajunge să fie de foarte puţin folos lui însuşi, oamenilor, şi lui Dumnezeu. Dar cei doi oameni din pasajul nostru au fost motivaţi de frică. S-au temut de ridiculizare, de pierderea poziţiei, de excluderea din Sinedriu şi sinagogă şi de armele care ar fi fost îndreptate înspre ei de către semenii lor. Cu laşitate şi-au menţinut tăcerea cu privire la convingerile personale, chiar şi atunci când a fost pusă întrebarea ,,A crezut cineva dintre farisei în El?” Atunci ar fi trebuit să se ridice şi să exclame: ,,Da, noi am crezut!”

Teama de pierdere a poziţiei pe care o avem ne afectează. Ne temem că oamenii vor râde de noi. Iar pentru o societate ca a noastră, ridiculizarea este tot atât de înfricoşătoare cum au fost pedepsele fizice din trecut. Am devenit atât de dependenţi de părerea altora despre noi, încât nu putem trăi fără aprobarea semenilor. Dar bătăile de joc nu ne vor vătăma din punct de vedere fizic dacă ai luat hotărârea să nu fii pradă lor. Atunci când rămâi în picioare, aceste batjocori vor fi neplăcute doar pentru un moment. Atunci când un copil intră în apa unui râu să se scalde, îi va fi frig doar până se cufundă în apă cu totul. După aceea, apa nu mai pare rece. Aşa stau lucrurile şi cu batjocura pe care credincioşia creştină o întâmpină. Doare doar la început. O, dacă am lăsa la o parte frica de oameni, care este o cursă, cu siguranţă ar fi mult mai puţini ucenici ascunşi care fac Biserica lui Hristos să slăbească! Să privim şi la ilustraţiile pe care le avem în textul acesta, privitoare la mizeria acestei ucenicii secrete. Cât au avut de pierdut aceşti doi oameni! Puteau să aibă parte de ani de zile de părtăşie cu Mântuitorul, să se bucure de învăţătura Lui, de exemplu Lui şi de părtăşia cu El. Puteau să rămână cu o bogăţie nestemată în amintirile lor care le-ar fi îmbogăţit restul zilelor lor. Dar au renunţat la toate acestea, pentru că s-au temut de împotrivirea unor farisei. Aşa se întâmplă deseori: ucenicul din ascuns nu are părtăşie cu Domnul lui. Văile care sunt deschise în faţa soarelui beneficiază de lumina şi căldura acestuia. Dar crăpăturile din stânci, care opresc lumina, sunt întunecate şi reci.

Tot aşa şi creştinii care îşi arată adevărata identitate de ucenici ai lui Hristos, se bucură de adevărata părtăşie cu Domnul lor. Fiţi siguri de aceasta: dacă din laşitate sau din interse personale egoiste pentru poziţii stăm departe de Domnul Isus, sau avem buzele închise atunci când ar trebui să vorbim, se va aşeza răceala pe inimile noastre, faţa Lui se va întoarce de la noi, iar ochii noştri nu vor mai avea puterea de a privi înspre El cu încrederea şi bucuria dinainte. Ce trezire trebuie să fi avut aceşti doi oameni atunci când au venit să ia trupul Domnului Isus! În sfârşit, s-au trezit şi au recunoscut că trăiseră în laşitate. Dacă eşti un ucenic al Domnului, dar unul în taină, de care nu ştie nimeni, te vei trezi într-o bună zi şi vei vedea pericolul în care ai trăit. Dacă nu vei înţelege lucrul acesta, distanţa dintre tine şi Dumnezeu va creşte tot mai mult. Iar când vei înţelege înşelăciunea poziţiei tale, vei vedea starea de trădare în care ai trăit. Vălul de pe ochii lui Nicodim şi ai lui Iosif a fost îndepărtat la vederea trupului mort al Domnului. Dar s-ar putea ca tu să ai vălul acesta dat la o parte la vederea Domnului pe scaunul Său de domnie. Şi când vei pleca de aici, poate vei avea inima străpunsă de remuşcare pentru lipsa de credincioşie în care ai trăit. Avem siguranţa că dacă cineva este ucenicul lui Hristos, el va fi mântuit. Dar avem avertizarea că dacă ucenicul este necredincios, mântuirea va fi ,,ca prin foc.”

Dar care este remediul acestei stări? Aceşti oameni au aflat că, datorită morţii lui Hristos, dragostea lor ascunsă a putut ieşi la iveală. Iar moartea şi crucea Domnului Isus, sunt şi pentru noi soluţia laşităţii şi a tăcerii egoiste. La vedera crucii lui Hristos, cei fricoşi primesc curaj. Nu a fost lucru mic pentru Iosif să meargă la Pilat şi să-şi dea pe faţă ataşamentul lui faţă de un criminal condamnat. Dragostea lui Iosif, trezită de moarte şi dezastru a fost reală. Arma noastră împotriva fricii şi a laşităţii o aflăm doar atunci când ne îndreptăm privirile înspre dragostea care a suferit pe cruce pentru noi. Acea cruce va aprinde o dragoste care nu se va mulţumi să rămână ascunsă. Cred că există unii pentru care Hristos este doar ceea ce a fost pentru Nicodim la început: un învăţător trimes de Dumnezeu. Dar când intră în sufletele noastre dragostea aceea care are puterea de a schimba, dragostea care a murit pentru noi, atunci este greu să rămânem tăcuţi. Dacă cei pentru care a murit Hristos rămân tăcuţi, ,,pietrele vor striga.” Moartea aceea minunată, plină de mister, groaznică dar aducătoare de lumină, de speranţă, iertare şi sfinţenie pentru noi – moartea aceea atinge corzile inimilor noastre şi produce o muzică armonioasă. Dragostea care a murit pentru mine mă obligă să arăt dragoste, iar tăcerea va fi imposibilă. Vederea crucii nu aduce doar curaj şi o dragoste care ne obligă la mărturie, dar ne obligă la supunere. Iosif a dăruit Domnului Isus un loc în mormântul lui, unde ştia că vor fi puse într-o bună zi şi oasele lui. Iosif nu se gândea la înviere. Nicodim a adus miresme scumpe pentru a îmbălsăma trupul mort al lui Hristos, poate sperând că aşa îşi va ispăşi trădarea din trecut. Şi unul şi altul ne învaţă că odată ce am ajuns să înţelegem adevărata dragoste care a murit pe cruce, această dragoste se va reflecta din vieţile noastre. Dacă ni se vor cere jertfe pentru a-L urma pe Domnul nostru, atunci suferinţele acestea vor fi dulci. Ce valoare mai au poziţiile sociale, averile, reputaţia, puterile noastre, pericolele, sau pierderile, decât să ne slujească pe altarul laudei lui Dumnezeu?

Priveliştea jertfei lui Hristos este singura care se ridică deasupra egoismului nostru, aşa încât să ne facă să jertfim şi noi de dragul Lui. Vă îndemn dar, priviţi la Hristos murind pe cruce. Aceasta va aprinde iarăşi curajul nostru şi ne va face inimile să strălucească de dragoste. Va schimba tăcerea noastră în cântare de laudă şi ne va duce la stări de dăruire completă. Iar în final, ne va duce la locul acela de onoare despre care Domnul nostru spune: ,,Pe cine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32, 33).

de Alexander McLaren