Evanghelie

Toate articolele etichetate Evanghelie

Galateni cap. 1-6

Publicat de elpizein pe mai 1, 2017
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Epistola catre Galateni desi poate fi citita in aproximativ 15 min. este foarte important ca fiecare dintre noi sa citeasca cartea cu atentie, pentru ca astfel sa ne familiarizam cu continutul si mesajul ei.

Contextul şi scopul scrierii:

În timpul primei calatorii misionare (46-48 d.Cr.), ap. Pavel, impreuna cu Barnaba, a plantat mai multe biserici în provincia romana Galatia (F.A. 13:14-14:23). Iar în a doua calatorie misionara (49-52 d.Cr.), Pavel a vizitat aceste biserici împreuna cu Sila. Dar la scurt timp dupa înfiinţarea acestor biserici, iudaizatorii au încercat sa îi convinga pe crestinii Galatiei ca trebuie sa se taie împrejur si sa se se supuna legii lui Moise. Pentru aceasta, ei încercau sa îl discrediteze pe ap. Pavel, punând la îndoiala atât statutul sau de apostol cât si adevărul mesajului propovaduit de el.
Evanghelia este vestea buna despre mântuirea data în dar prin harul lui Dumnezeu. Daca adaugi ceva harului, mântuirea nu mai este gratuita, ci se capata prin fapte. Nu-i de mirare ca Pavel era necăjit. Iata câteva exclamatii categorice: „Ma tem sa nu ma fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:11). „Iata, eu, Pavel, va spun ca, daca va veti taia împrejur, Hristos nu va va folosi la nimic” (Gal. 5:2). „Si schilodeasca-se odata cei ce va tulbura!” (Gal. 5:12).
Aşadar, aceasta epistola a fost scrisă din cauza îngrijorarii ap. Pavel faţă de influenţa tot mai mare a învaţătorilor falsi în bisericile Galatiei. Pavel scrie galatenilor pentru a-i avertiza de pericolul distorsionarii adevarului Evangheliei si de consecinţele extrem de grave ale acceptarii unei Evanghelii false.

Destinatari: Galatia a fost un teritoriu ocupat de gali în sec. al III-lea î.Cr. Cu timpul galii    s-au amestecat cu licaonienii şi frigienii iar în anul 25 î.Cr. provincia a fost anexată de romani. Deci Galatia se întindea din S Bitiniei, V Pontului până în N Pamfiliei, adică în partea centrală şi de N a Asiei Mici.

În cap. 1:2 şi 3:1 Pavel se adresează credincioşilor bisericilor din Galatia dar nu ne dă nici un indiciu despre localizarea lor. Există 2 teorii: cea mai veche se numeşte Teoria galateană de N şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de N, înfiinţate în a 2 şi a 3 a călătorie misionară; cea mai nouă se numeşte Teoria galateană de S  şi susţine că epistola se adresează bisericilor din partea de S a provinciei, înfiinţate în prima călătorie misionară în Antiohia Pisidiei, Iconia, Derbe şi Listra. Dovezile interne înclină în favoarea celei de-a II-a teorii.
A două vizită a lui Pavel la Ierusalim trebuie să fi fost în vremea foametei din timpul lui Claudiu (11:30) iar comportamentul lui Petru faţă de neamuri din 2:11 şi urm. poate fi explicat mai uşor dacă a avut loc înainte de Conciliu de la Ierusalim. Apoi, hotărârea luată la Conciliu nu este amintită în epistolă aşa că epistola e posibil să fi fost scrisă înainte de cea de-a II-a călătorie misionară (48, 49 d.Cr.).
Epistola către Galateni poate fi împartita în trei sectiuni majore care ne dezvăluie teologia sa:

  1. Adevărata Evanghelie nu conţine adăugiri, ci este de origine divină (1:11 – 2:21)

Din moment ce Evanghelia sa, care nu prevedea circumcizia, era aspru criticată, Pavel le prezintă galatenilor faptul că:
În primul rând, el nu a primit Evanghelia de la un om ci Evanghelia pe care o predica era primită „prin descoperirea lui Isus Hristos” (1:11-12).
În al doilea rând, Pavel a ştiut că trebuia să predice neamurilor o Evanghelie lipsită de practica circumciziei, fără ca să aibă aprobarea conducătorilor Bisericii de la Ierusalim (1:17). Când a mers la Ierusalim, 3 ani mai târziu, i-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov, dar Evanghelia o primise deja de la Dumnezeu, şi nu de la Ierusalim.
După 14 ani de la prima vizită, Pavel a mers din nou la Ierusalim, cu Barnaba şi Tit, pentru a se asigura că nu predicase în zadar (2:1-10). În ciuda opoziţiei din partea „fraţilor mincinoşi”, stâlpii bisericii (Petru, Iacov şi Ioan) au aprobat Evanghelia pe care Pavel o predica neamurilor.
Ceea ce Pavel înţelegea prin adevărul Evangheliei este stabilit în finalul secţiunii (2:15-21). Nimeni nu este justificat prin „faptele Legii”, ci prin credinţa în Cristos Isus. Dacă neprihănirea s-ar putea obţine prin Lege, atunci n-ar mai fi fost nevoie de jertfa Domnului Cristos.

  1. Creştinii sunt urmaşi ai lui Avraam ca urmare a promisiunii făcute acestuia (3:1 – 5:12)

După ce a explicat originea Evangheliei sale, Pavel se angajează în apărarea unei alte învăţături, aceea că cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, botezaţi în Cristos, sunt descendenţi ai lui Avraam. Dumnezeu i-a adus această veste bună lui Avraam atunci când i-a promis că toate naţiunile vor fi binecuvântate în el. Prin urmare, credincioşii sunt binecuvântaţi prin Avraam, părintele celor credincioşi (3:7-9). În lumina textului din Gen. 12:7, Pavel arată că promisiunile erau făcute lui Avraam şi seminţei lui. Subliniind termenul „sămânţă”, care este la singular, apostolul dovedeşte că „sămânţa” lui Avraam este Cristos (3:15-16). Aşadar, toţi cei care sunt botezaţi în Cristos sunt descendenţi ai lui Avraam şi fii prin făgăduinţă, chiar dacă nu sunt circumcişi (3:26-29).
Din moment ce Legea a fost dată cu 430 de ani mai târziu, ea nu a venit să schimbe datele promisiunii, care depinde de credinţa individului (3:17-20). Legea a fost dată după promisiune pentru a-i face pe oameni conştienţi de păcatele lor şi cu scop disciplinar, până la revelarea adevăratei credinţe. Dar, prin ea însăşi, Legea nu poate da viaţă.
Galatenii nu voiau să înţeleagă aceste lucruri, iar Pavel le spune că aceasta este o întoarcere la copilăria spirituală (4:1-11). El le arată că acum sunt fiii femeii libere, Sara, şi a fiului ei, Isaac (4:21-31), avertizându-i în acelaşi timp că circumcizia ar putea să-i despartă de Cristos (5:1-12).

3 . Doar trăirea prin Duhul formează un caracter moral (5:13 – 6:10)

Chiar dacă Pavel le demonstrează galatenilor că sunt descendenţii lui Avraam, prin Cristos, el consideră că trebuie să le prezinte ceva foarte important. Apostolul le arată creştinilor că puteau trăi o viaţă morală şi fără restricţiile Legii. În viziunea lui Pavel, viaţa morală înseamnă trăire prin Duhul (5:16), călăuzire a Duhului (v. 18), umblare prin Duhul (v. 25). Oamenii care sunt călăuziţi de Duhul nu mai sunt sub Lege (v. 18) şi nici nu mai practică faptele firii (19-21). Cel care va rodi în ei va fi Duhul Sfânt (22-23).
Pavel arată faptul că întreaga Lege este cuprinsă în porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (5:14 citat din Lev. 19:18). Astfel, galatenii trebuiau să se slujească unii pe alţii în dragoste (5:13). Dacă îşi purtau sarcinile unii altora, împlineau astfel „legea lui Cristos” (6:2). Deci, galatenii împlineau adevărata lege dacă trăiau prin Duhul, supunându-se legii lui Cristos.

Dacă ar fi să concluzionăm aceste teme menţionate mai sus, am putea reduce teologia Epistolei către Galateni în cele din urmă la justificarea prin credinţă (3:11; 5:1).

Galateni 5:1-15

Publicat de elpizein pe noiembrie 29, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Libertatea Evangheliei aduce izbăvire faţă de Lege
Să învăţăm:
– de ce trebuie să trăim în libertatea adusă de Evanghelie?
– cum o putem face?
După ce a prezentat un şir de 6 argumente teologice în favoarea Evangheliei, prin care a arătat superioritatea Evangheliei faţă de Lege, apostolul Pavel îşi încheie epistola pe care a adresat-o credincioşilor din Galatia cu o secţiune practică. În cadrul acestei secţiuni (cap. 5-6) el a adresat mai multe îndemnuri practice prin care a arătat cum putem trăi în libertatea descoperită de Evanghelie.
Dacă ultimul verset din cap. 4 arată că, în conformitate cu noul său statut, credinciosul este liber, primul verset din cap. 5 se referă la practica creştinului: el trebuie să trăiască ca un om liber. Aici putem să vedem o diferenţă între Lege şi har: Legea ar spune: ,,Dacă vă veţi dobândi libertatea, veţi fi liberi” dar harul parcă spune: ,,Aţi fost eliberaţi cu preţul extraordinar de mare al morţii lui Cristos. În semn de recunoştinţă faţă de El, trebuie să rămâneţi tari în libertatea care v-a dat-o Cristos şi să nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei.”
Legea porunceşte, dar nu-ţi dă şi puterea de a duce la îndeplinire porunca. Harul asigură ceea ce cere Legea, învrednicindu-l apoi pe credincios să trăiască o viaţă prin puterea Duhului Sfânt, în final răsplătindu-l pt. aceasta. Primul dintre aceste îndemnuri conţine imperativul: „rămâneţi dar tari, şi nu  vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (cap. 5:1). Studiind această poruncă, prin care ap. Pavel îndeamnă la statornicie lângă Evanghelie, vrem să ne uităm la:

  1. MOTIVELE CARE DETERMINĂ STATORNICIA LÂNGĂ EVANGHELIE

Ap. Pavel îndeamnă la statornicie lângă Evanghelie, arătând că:
a. (v. 1) reîntoarcerea la Lege aduce robie.
b. (v. 2) reîntoarcerea la Lege zădărniceşte lucrarea Domnului Isus. De fapt, iudaizatorii insistau asupra credincioşilor dintre neamuri să se circumcidă, pt. că altfel nu vor fi mântuiţi. Tăierea împrejur nu era doar o operaţie chirurgicală, nu doar împlinirea unui ritual religios ci devenise o cale de mântuire prin fapte bune. Circumcizia tindea să devină o evanghelie a eforturilor omeneşti, dând la o parte harul lui Dumnezeu. De fapt, era o înlocuire a harului cu Legea sau al lui Cristos cu Moise. Ori, lucrul acesta nu era în spiritul Evangheliei pe care a propovăduit-o ap. Pavel.
c.    (v. 3) reîntoarcerea la Lege obligă la păzirea Legii în totalitate. Legalismul le cerea oamenilor să împlinească toată Legea. Oamenii aflaţi sub Lege nu-şi puteau permite să accepte doar poruncile uşor de îndeplinit iar pe cele grele să le respingă. Pavel le arată galatenilor că dacă se străduiesc să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu prin circumcizie, atunci sunt datori să împlinească toată Legea. Numai că dacă vor să se întoarcă sub Lege, care arăta că în viitor va veni Cristos, Isus nu le va fi de niciun folos.
d.    (v. 4/a) reîntoarcerea la Lege conduce la despărţirea de Cristos. Legalismul înseamnă abandonarea lui Cristos, care cheamă la adevăr, la lumină şi la libertate. Pt. noi, Isus Cristos trebuie să fie singura nădejde a neprihănirii (a dreptăţii).
e.    (v. 4/b) reîntoarcerea la Lege determină căderea din har. Galatenii ar fi vrut să-L aibă şi pe Isus ca Mântuitor şi Legea. Ap. Pavel le arată că nu se poate aşa ceva. Dacă se vor întoarce la Lege vor fi despărţiţi de Cristos şi nu vor beneficia de harul Său.

2.    MĂRTURIILE CARE ILUSTREAZĂ STATORNICIA LÂNGĂ EVANGHELIE

Pentru a arăta de ce trebuie să rămânem statornici lângă Evanghelie, ap. Pavel a prezentat:
a.  (v. 5, 6) calea prin care dobândim neprihănirea (prin Duhul, prin credinţă şi prin lucrarea Domnului Isus). Legalistul speră să dobândească neprihănirea prin propriile sale fapte, prin păzirea Legii sau prin împlinirea unor ritualuri religioase. Credinciosul, faţă de legalist, se uită nu numai la îndreptăţirea pe care a realizat-o Cristos pt. el, ci aşteaptă timpul când Domnul va reveni, când va primi un trup slăvit şi când nu va mai păcătui. Ceea ce doreşte Dumnezeu din partea omului este ,,credinţa care lucrează prin dragoste.”Credinţa este totala bizuire pe Dumnezeu. Credinţa nu este numai teorie, ci ea se manifestă prin slujirea plină de devotament faţă de Dumnezeu şi de semeni. Motivaţia care stă la baza slujirii este dragostea.
b. (v. 7, 8) exemplul unui alergător. Galatenii porniseră bine pe calea credinţei, ca adevăraţi alergători în viaţa presărată cu suferinţe dar cineva (iudaizatorii) le-a tăiat calea, împiedicându-i. Ascultarea de învăţăturile iudaizatorilor, de acei apostoli falşi i-a făcut vinovaţi de neascultare faţă de adevărul lui Dumnezeu pe care îl prezintă Evanghelia.
c. (v. 9) exemplul aluatului. Aluatul în Scriptură este un simbol al răului. În cazul acestei epistole aluatul se referă la învăţătura rea a iudaizatorilor. Tendinţa aluatului sau a drojdiei de a afecta toată făina cu care vine în contact este folosită în acest verset spre a arăta că puţină învăţătură greşită va duce la şi mai multă rătăcire. Dacă câţiva oameni din biserică susţin o învăţătură falsă, ei vor face şi mai mulţi adepţi , dacă nu vor întâlni o reacţie rapidă de împotrivire din partea celorlalţi fraţi.
d. (v. 10-12) pedeapsa celor ce-i conduc pe alţii în rătăcire. Ap. Pavel are siguranţa că Dumnezeu este drept şi de aceea El îi va pedepsi pe cei care au început să strice bunul mers al bisericilor din Galatia.

3. MODUL ÎN CARE PUTEM RĂMÂNE STATORNICI LÂNGĂ EVANGHELIE

Pentru a rămâne statornici lângă Evanghelie, trebuie să trăim în dragoste, deoarece:
a. (v. 13) dragostea nu îndreptăţeşte păcatul. Evangheliei harului i s-au adus întotdeauna acuzaţii că le-ar permite oamenilor să trăiască cum vor. Ap. Pavel avertizează în acest loc asupra libertinismului. Când oamenii au purtat atâta timp jugul legii, primind dintr-o dată libertatea erau ispitiţi să treacă de la o formă de robie la una de nepăsare. Libertatea creştină nu permite păcatul ci mai degrabă îl încurajează pe creştin să slujească altora în dragoste. Nu avem voie niciodată să transformăm libertatea pe care ne-a oferit-o Cristos datorită jertfei Sale, în lucruri care întăresc firea pământească. Cum spunea cineva: ,,Un râu are libertatea de a curge doar în limitele impuse de malurile sale, căci fără acestea s-ar împrăştia, devenind o mlaştină de apă stătătoare, urât mirositoare.”
b. (v. 14) dragostea împlineşte toată Legea. Ap. Pavel arată că manifestând dragoste (acea dragoste jertfitoare care ne-a arătat-o Dumnezeu) pe parcursul vieţii de credinţă nu se poate să încalci Legea.
c. (v. 15) dragostea zideşte. Legalismul conduce numai la certuri, aşa cum s-a întâmplat şi în Galatia. Mai târziu, ap. Pavel avea să-i scrie lui Tit: ,,Dar de întrebările nebune, de înșirările de neamuri, de certuri și ciorovăieli privitoare la Lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și zadarnice.” Deşi spiritual Legii este să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-ţi iubeşti semenii, galatenii au procedat invers, adoptând porunci care aveau să ţină până la vremea arătării lui Mesia, a Domnului Isus Cristos. Rolul dragostei este şi de a consolida relaţia pe care o ai cu Dumnezeu, pe care o ai cu fraţii şi surorile de credinţă dar şi cu ceilalţi oameni.

Explicații la Galateni 1:6-10

Publicat de elpizein pe mai 8, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , .

Încă de la v. 1 din cap. 1, Pavel se prezintă ca un apostol pus în slujbă chiar de Domnul Isus și ne aducem aminte că cuvântul apostol este folosit în 2 sensuri:

  1. Unul dintre cei 12 cf. (Fapte 1:21-26), ,,Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.” adică:
    a. Cu Isus in cei 3 ani ai Sai de lucrare (v.21)
    b. Martor al lucrarii de după invierea Sa (v.22)
    c. Ales de Hristos cf. Fapte 9:16 ,,el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel”
  2. Unul trimis în afară. Este folosit într-un sens larg.

Pavel afirmă că el este apostol ,,nu de la oameni ci prin Isus Cristos” – adică Isus și-a întins mâna deasupra lui Pavel, l-a numit și l-a pus deoparte pentru slujbă: „el este un vas pe care l-am ales …”
Vom analiza în continuare câteva cuvinte cheie pe care le-am întâlnit în textul citit:
v. 6 ,,treceţi” – exprimă o acţiune pe care au făcut-o galatenii (în altă traducere ,,părăsiţi”). Cuvântul acesta era folosit în legătură cu dezertarea unui soldat care se pedepsea cu moartea. Cuvântul acesta ne arată că galatenii ,,dezertau” de bună voie (de unde?)

  1. de la Dumnezeu şi de la Isus Cristos la o evanghelie falsă;
  2. de la har la har+fapte

Evanghelia este în strânsă legătură cu “harul lui Cristos”. În sensul acesta sunt folosite 2 aspecte ale Evangheliei în epistolele ap. Pavel:

  1. Faptele – adică moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos (1 Cor. 15:1-4)
  2. Rodul acestor fapte – adică, mântuirea primită prin credinţă si nimic altceva (Gal. 2:16).

,,(aşa de)repede” – sau ,,uşor”, exprimă modul în care au reacţionat galatenii la ,,noua evanghelie”, la învăţăturile eretice ale noilor învăţători.
,,v-a chemat” – se referă la chemarea oamenilor la salvarea pe care o primesc din partea lui Dumnezeu.
,,harul” – actul gratuit şi suveran de milă, de îndurare a lui Dumnezeu de acordare a salvării de la mânia viitoare. Lucrul acesta este realizat prin moartea şi învierea lui Cristos, în afara oricărui merit sau faptă omenească.
,,altă evanghelie” – opusă adevăratei Evanghelii. Acestei false evanghelii i s-au adăugat cerinţele, ceremoniile şi standardele Vechiului Legământ ca nişte porunci necesare mântuirii. Adăugând Legea la Evanghelia lui Cristos, falşii învăţători distrugeau practic harul, transformând mesajul despre darul nemeritat a lui Dumnezeu într-un mesaj despre darul dobândit şi meritat prin fapte.
v. 7 ,,Evanghelia lui Cristos” – este numai o singura Evanghelie – una singură în fapte și interpretare. Aceasta înseamnă Vestea Bună a salvării numai prin har, prin intermediul credinţei în Cristos. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu…” (Efes. 2:8) A încerca să schimbi Evanghelia are efectul de a o transforma în opusul a ceea ce este ea într-adevăr.
v. 8 ,,noi înşine sau un înger din cer” – Pavel vorbeşte aici dând exemplul, cel mai probabil, de învăţătură greşită. Galatenii n-ar trebui să primească nici un mesager oricât de impresionant ar arăta el, dacă învăţătura lui despre mântuire diferă câtuşi de puţin faţă de învăţătura Domnului Isus sau a apostolilor.
,,anatema” – “a fi osândit”de 2 ori. Pavel rosteşte acest blestem asupra tuturor celor care îndrăznesc să predice altă evanghelie. În timp ce Legea este însoţită de blestem, pt. toţi cei ce eşuează în păzirea ei, Evanghelia este însoţită de blestem pt. toţi cei ce încearcă să o modifice.  
v. 9 Daca orice alt mesaj decat Evanghelia este primit, el este fals și de imitație. Evanghelia lasă pe dinafară toate lucrările omeneşti. Dumnezeu mântuiește numai o clasă a omenirii – pe cei neevlavioși. Aceasta este singura cale. Neprihănirea umană este o cârpă murdara în fața lui Dumnezeu. Legea ne condamnă și trebuie să ne lase fără vorbe înainte ca harul să ne mântuiască. Adevarata dificultate nu este a fi destul de bun pentru a fi mântuit, ci a te recunoaște suficient de păcătos. Umanitatea refuză să recunoască condiția ei pierdută înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este situația grea a umanității. Iudeii nu au negat faptele Evangheliei, ei au pervertit-o și de aceea au fost anatemizaţi. “Evanghelia” legii și harul sunt un amestec care nu are nici putere, nici creștere și nici biruință.
v. 10 ,,caut să plac oamenilor?” – a fost o vreme când Pavel a fost motivat prin persecuţia adusă creştinilor să fie pe placul celor din neamul lui.
,,robul lui Cristos” – Predicarea Evangheliei nu este plăcută omului pierdut. Nici un om nu poate mulţumi şi pe Dumnezeu şi pe oameni, de aceea Pavel se vede în această postură de rob. El a devenit rob de bună voie, fapt care l-a costat multă suferinţă din partea altora. Un astfel de sacrificiu personal este exact opusul scopului de a fi plăcut oamenilor.

Libertatea Evangheliei înseamnă trăire sub autoritatea Duhului Sfânt

Publicat de elpizein pe aprilie 30, 2015
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Galateni 5:16-26 (Rom. 8:6)

Vrem să învăţăm:
– ce înseamnă să trăieşti sub autoritatea Duhului Sfânt?
– care sunt binecuvântările de care au parte cei ce umblă conduşi de Duhul?
Ap. Pavel îşi continuă secţiunea practică din epistola pe care a adresat-o credincioşilor din Galatia, arătând că, pt. a avea parte de libertatea oferită de Dumnezeu prin Hristos şi pt. a rămâne statornici lângă Evanghelie, cei credincioşi trebuie să trăiască sub autoritatea Duhului Sfânt. Pentru a sublinia acest adevăr, el a folosit poruncile: „umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (v. 16).
Ce înseamnă aceasta? A umbla prin (în) Duhul înseamnă:

  • Să-L laşi să-Şi facă voia în viaţa noastră;
  • Să rămâi în părtăşie cu El;
  • Să iei hotărâri în lumina sfinţeniei Lui;

Studiind pasajul care explică aceste porunci, descoperim că:
I. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT BIRUIESC FIREA
Pentru a arăta de ce nu trebuie să împlinim poftele firii pământeşti ci să umblăm cârmuiţi de Duhul Sfânt, ap. Pavel prezintă la:

  1. – v. 17 – conflictul dintre firea pământească şi Duhul Sfânt. Duhul şi firea veche sunt într-un permanent conflict. Partea credinciosului este să cedeze în faţa îndemnului Duhului şi să I se predea. Dumnezeu ar fi putut elimina din credincios, la convertirea lui, firea veche dar nu a procedat aşa. De ce? Pt. că a dorit să-i amintească în permanenţă că are slăbiciuni şi să-l facă în stare să se bizuie pe Cristos, Marele Preot şi Avocatul său. În loc să elimine firea veche din noi, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt care să locuiască în noi, care să ne facă să-l lăudăm pe Acela care ne-a mântuit.
  2. – v. 19-21 – enumeră faptele firii pământeşti. Ce fel de fapte produce natura omenească căzută? Fapte care sunt evidente în lumea de azi şi acestea sunt:
    – preacurvia, infidelitatea în relaţia de căsătorie;
    – curvia, relaţiile intime înainte de căsătorie;
    – necurăţia, decăderea morală, atracția spre plăcerile trupești;
    – desfrânarea, întreţinerea de relaţii intime neîngăduite şi nelegitime;
    – destrăbălarea, comportamentul neruşinat din care lipseşte stăpânirea de sine;
    – idolatria, închinarea la idoli văzuţi şi nevăzuţi, alături de imoralitatea ce însoţeşte această închinare la demoni;
    – vrăjitoriile, practicarea artelor magice, întreţinerea de raporturi cu duhuri rele, rostirea unor incantaţii magice, superstiţiile şi ,,ghinionul”
    – vrăjmăşiile, sentimente de ură şi răutate faţă de semeni;
    – certurile, ciorovăielile, enervările, ţipetele şi neînţelegerile dintre oameni;
    – geloziile, absenţa încrederii între soţi, suspiciunile;
    – mâniile, izbucnirile nervoase, supărările;
    – dezbinările, dezacordurile provocate de neînţelegeri;
    – certurile de partide, grupările create de oameni tari la cerbice, neînduplecaţi;
    – pizmele, invidia sau nemulţumirea manifestată faţă de succesul sau bunăstarea altora;
    – uciderile, crimele din diferite motive care încalcă porunca de iubire a semenului;
    – beţiile, sau starea de ebrietate, de inconştienţă parţială sau totală cauzată de consumul de băuturi alcoolice;
    – îmbuibările, petrecerile dezmăţate cum mai sunt numite, consumul exagerat de mâncare, adunările zgomotoase pt. distracţie,însoţite de beţie.
  3. – v. 21/b arată urmarea acestor păcate: ,,cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”
  4. – v. 24-26, prezintă calea prin care este câştigată biruinţa: răstignirea firii pământeşti.
    v.24 arată şi spre trecut: atunci când Duhul lui Dumnezeu ne-a născut din nou. Când ne-am pocăit, într-o privinţă, am ţintuit pe cruce vechea natură rea şi coruptă cu toate apucăturile ei. Am luat atunci hotărârea că nu vom mai trăi pt. a face pe placul firii pământeşti. Numai că, despre această decizie trebuie să ne aducem aminte în fiecare zi şi să ştim că încontinuu trebuie să dăm la moarte firea noastră veche.
    v 26 ne arată 3 atitudini de care trebuie să ne ferim:
    1.     slava deşartă – să nu avem o părere mai înaltă sau falsă despre noi. Dumnezeu nu vrea ca copiii Lui să se laude sau să se îngâmfe, pt. că asta nu-i stă bine unui păcătos mântuit prin har.
    2. provocarea sau întărâtarea – de fapt, este o tăgăduire a vieţii trăite în plinătatea Duhului când îi întărâţi pe alţii să se conformeze propriilor tale puncte de vedere. Asta pt. că niciodată nu putem şti îndeajuns problemele şi ispitele cu care se confruntă cineva, mai ales dacă noi nu am trecut prin ele. 3. invidia – de fapt, este păcatul de a dori un lucru ce aparţine altuia. Invidia este resentimentul avut faţă de succesul altei persoane, faţă de talentele, averile sau frumuseţea acelei persoane. Cei mai puţin talentaţi sau care au un caracter mai slab sunt ispitiţi să-i invidieze pe cei ce par a fi mai pricepuţi, în cazul galatenilor şi în păzirea legii. Un credincios adevărat ar trebui să-i stimeze pe alţii mai mult decât pe sine pt. că cei ce au un caracter mare slujesc, de cele mai multe ori nebăgaţi în seamă, ostenindu-se în tăcere.II. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT IZBĂVIŢI DE LEGE

Ap. Pavel arată că cei credincioşi nu mai au nicio responsabilitate faţă de Lege, fiindcă nu mai sunt sub această autoritate (v. 18), iar cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu:

  1. trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt (v. 18; Rom. 6:13-14, 8:1-4: ,,Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.).
  2. au legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor (2 Cor. 3:3-6: ,,Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe niște table din piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.)
  3. împlinesc Legea fiindcă trăiesc în dragoste (v. 14; Rom. 13:8-10: ,, Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu poftești” și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.).III. CEI CE TRĂIESC SUB AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT SUNT PLINI DE ROADA DUHULUI

Ap. Pavel prezintă roada Duhului Sfânt în contrast cu faptele firii pământeşti, arătând că:

  1. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o inimă bună, plină de dragoste, bucurie şi pace (primele 3 faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia celui credincios cu el însuşi – v. 22/a )
  2. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au o atitudine bună, care se exprimă prin: răbdare, bunătate şi generozitate (facere de bine). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care cel credincios o are cu semenii (v. 22/b).
  3. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un caracter bun, exprimat prin: credincioşie (credinţă), blândeţe şi înfrânare (înfrânare înseamnă a te păstra sub control, a trăi respectând anumite limite sau autocontrol. Aceste limite sunt marcate de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu – v. 5:22/c – 23). Aceste faţete ale roadei Duhului Sfânt definesc relaţia pe care o are cel credincios cu Dumnezeu.
  4. cei ce trăiesc sub autoritatea Duhului Sfânt au un viitor bun: fiindcă nu pot fi condamnaţi(v. 23/b)  au biruit firea (v. 24), înaintează în asemănarea cu Dumnezeu (v. 25) şi vor avea parte de slava care rămâne (v. 25)

adaptare după Dan Boingeanu

Biserica din Antiohia trimite misionari în toată lumea

Publicat de elpizein pe septembrie 11, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Texte: Fapte 2:6-12; 13:1-5; 15:36
Verset de aur: Fapte 13:2 – Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”
Ideea centrală: Chemarea la misiune

 CONTEXTUL LECȚIEI

În sec. I d. Cr. orașul Antiohia era considerat al III-lea oraș ca mărime al Imperiului Roman. Datorită localizării sale și a clădirilor impunătoare, Antiohia era supranumită „Regina Răsăritului.” Urmărind relatările evaghelistului Luca, descoperim în acest oraș o altă „regină”: „Biserica din Antiohia!” Acestă biserică a fost întemeiată prin misiunea celor ce au plecat din Ierusalim în timpul prigoanelor (Fapte 11:19-21) „Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.”
La întemeierea acestei biserici și-au adus aportul Barnaba și Saul (Fapte 11:22-26) „Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul; şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”
Membrii acestei biserici au avut o viață model, primind pentru întîia dată numirea de „creștini” (urmași ai lui Cristos). Slujirea și misiunea acestora a făcut ca Biserica din Antiohia să fie angrenată în misiunea transculturală. Urmărind modelul Bisericii din Antiohia, putem descoperi câteva din trăsăturile unei biserici misionare:

1. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE ANTRENATĂ ÎN ÎNCHINARE

Închinarea a fost una din caracteristicile de bază a Bisericii din Antiohia. Acest fapt a fost constatat de trimisul Bisericii din Ierusalim: Cînd Barnaba a ajuns în Antiohia, a observat, ca primă impresie, căldura spirituală: „Cînd a ajuns el, și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să ramînă cu inima hotărîtă alipiți de Domnul” (Fapte 11:23).
– Membrii Bisericii din Antiohia erau plini de înflăcărare, de bucurie și de har. Harul nu era creat artificial, ci arăta o trăire și o experiență reală, ce avea ca bază închinarea.
– Membrii acestei biserici erau uniți în post și rugăciune, timp în care stînd împreună în prezența lui Dumnezeu, Duhul Sfînt vorbea fiecaruia: „Pe cînd slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfînt a zis: „Puneti-mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, dupa ce au postit si s-au rugat, si-au pus mîinile peste ei, si i-au lasat sa plece.” (v. 2-3).
Apl. – Urmărind această experiență trăită de membrii Bisericii din Antiohia, putem spune că înainte ca o biserică să se angajeze în misiune, ea trebuie să fie angajată în închinare.

 2. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE DESCHISĂ PENTRU ALȚII

Dacă Biserica din Ierusalim a ajuns să aibă un accent ceremonial, fiind orientată mai mult spre nevoile celor din interior, Biserica din Antiohia este prezentată a fi o biserică ce împlinea o slujire practică fiind deschisă pentru oricine era gata să se pocăiască.
Această atitudine de acceptare a făcut ca cei din Antiohia să fie gata să primească Evanghelia de la niște oameni simpli veniți din Cipru și Cirena, să-l primească pe Barnaba, nu ca pe un spion al bisericii din Ierusalim ci ca pe fratele lor în Domnul; și mai ales, să-l accepte și să-l reabiliteze pe Saul, fostul prigonitor al creștinilor. (Fapte 11:19-26)
Apoi, observăm atitudinea membrilor bisericii din Antiohia de apropiere și acceptare. Astfel îi gasim:
– deschiși pentru Evanghelie;

– deschiși pentru musafiri (vizita lui Barnaba);

– deschiși pentru cei căzuți (Saul);

– deschiși pentru revelația lui Dumnezeu (proorocia lui Agab);

– deschiși pentru nevoile altora (colecta pentru frații din Ierusalim) (Fapte 11:19-30).
Această deschidere a membrilor Bisericii din Antiohia n-a condus la haos, sau anarhie, ci la o înaltă stare de părtășie. În ciuda faptului că erau așa de diferiți, starea de părtășie este întîlnită atât între membrii bisericii cât și între slujitori și misionari. (v. 1)
Apl. – În Biserica din Antiohia, putem spune că tipul relațiilor era cel de familie. 

3. O BISERICĂ MISIONARĂ ARE UN ORIZONT LARG

Deși membrii Bisericii din Antiohia erau dedicați slujirii din biserica locală, viziunea lor cuprindea responsabilitatea misiunii pentru localitățile din jur și întreaga lume. Dacă Biserica din Ierusalim ajunsese să se concentreze pe nevoile celor dinăuntru, uitându-ne la exemplul Bisericii din Antiohia, putem spune că ei aveau ca prioritate pe cei dinafară.
Tot ceea ce se petrecea înăuntrul bisericii, era de fapt o pregătire pentru a-i sluji pe cei dinafară. Din mijlocul lor au plecat Pavel și Barnaba în I și a II-a călătorie misionară iar cînd au apărut probleme între misionari, n-au renunțat la misiune ci au format o nouă echipă misionară. (Fapte 15:36-41– Pavel cu Sila și Barnaba cu Ioan Marcu).
Pentru Biserica din Antiohia, misiunea nu era un program al celor ce conduceau d.p.d.v. spiritual biserica (cum ar fi azi păstorul sau comitetul), ci o convingere personală a fiecărui membru. De fapt, aveau o viziune pe care au primit-o fiecare în parte, prin descoperirea Duhului Sfînt (v. 2-3).
Apl. – Pentru a fi angajați în evanghelizare este nevoie sa dobîndim aceiași perspectivă cu privire la misiune, precum au primit creștinii din Antiohia.

4. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE IMPLICATĂ ÎN SLUJIRE

Dacă în Biserica din Ierusalim numele slujitorilor ne arată mari personalități ale credinței: Petru, Ștefan, Filip sau Iacov, în Biserica din Antiohia slujitorii erau persoane obișnuite. Cînd sunt menționați pentru prima dată, (în afara de Barnaba venit din Ierusalim), aceștia erau persoane complet necunoscute: Simon, numit Niger, Luciu din Cirena și Manaen (v. 1).
Mai mult decît atît, Saul, care a fost considerat nevrednic pentru slujire și primit cu suspiciune la Ierusalim, în Antiohia a ajuns un slujitor cu autoritate. Apoi, în Biserica din Antiohia nu au fost unii care să slujească iar alții, care să fie slujiți, ci slujirea era o responsabilitate pe care o purtau și o împlineau împreună.
Deși au fost multe lucruri ce puteau să-i diferențieze și să-i împartă, de exempu: Barnaba era evreu, Simon, se pare, era un om de culoare (negru), Luciu era un emigrant venit dintr-o alta localitate (Cirena), Manaen făcea parte din înalta societate (a fost crescut împreuna cu cîrmuitorul Irod), iar Saul, fostul mare prigonitor al creștinilor. Cu toate acestea, ei au depășit toate diferențele sociale și rasiale și au format împreună o echipă.
Apl. – Acest fapt ne arată o caracteristică aparte a unei bisericii misionare: slujirea în echipă.

adaptare după Sorin Sabou

Dorința credincioșilor pentru mântuirea oamenilor

Publicat de elpizein pe iunie 7, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Verset de aur: Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
Ideea centrală: Pasiunea pentru Domnul și compasiunea pentru cei pierduți, ne motivează în demersul de a le prezenta oamenilor Evanghelia.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE:

În cap. 4, din 2 Cor., ap. Pavel își arată hotărârea de a persevera în „slujba” care îi fusese încredințată. El spune în v. 1:„noi nu cădem de oboseală”, sau în alte traduceri:„noi nu ne pierdem cu inima”. Slujba la care apostolul face referire este mandatul de a propovădui Evanghelia, mai precis Adevărul întrupat în Persoana lui Cristos„care este chipul lui Dumnezeu”(v.5), respectiv adevărul înscris pe paginile Scripturii (v.2). În ciuda propriilor slăbiciuni și a nenumăratelor primejdii, ap. Pavel este hotărât să nu părăsească slujirea (v.1) și să nu știrbească adevărul Evangheliei (v.2). O asemenea determinare are la temelie cel puțin 2 motivații:
1. Conștientizarea faptului că slujba de a propovădui Evanghelia îi fusese încredințată printr-un mandat divin (v.1:„… slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o”). Cu alte cuvinte, o asemenea slujire trebuie privită ca un dar ceresc și implicit ca o responsabilitate.Undar care nu ne este conferit datorită meritelor noastre, ci datorită milei Sale (1 Tim. 1:12-16).
2. Cunoașterea efectului pe care acceptarea Evangheliei îl determină în viața celor ce o primesc: mântuirea, care este prezentată de Pavel sub forma unei iluminări spirituale(v.6).
Ce se întâmplă atunci când Evanghelia Domnului Isus este propovăduită? Lumina începe să lumineze. În conținutul acestui verset, ap. Pavel compară convertirea cu creația. Într-un mod asemănător condiției în care Pământul se găsea înainte ca Dumnezeu să fi rostit porunca primordială: „Să fie lumină! Și a fost lumină”(Gen. 1:3), păcătosul pierdut este „pustiu și gol”, într-o stare spirituală carcterizată de întunecime (2 Cor. 4:4). Dar atunci, când este expus lucrării de propovăduire a Cuvântului și răspunde printr-o convertire autentică (pocăință și credință), el devine o făptură, o creație nouă (de citit –  2 Cor. 5:17- „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi).
Trebuie adăugat aici faptul că ap. Pavel cunoștea ce înseamnă să fi fost orb d.p.d.v. spiritual și apoi să vezi. Convertirea sa produsă pe drumul Damascului este văzută ca o iluminare. Ca urmare, experiența converirii sale poate funcționa ca un model al experienței convertirii fiecăruia dintre noi.

Textul dinIoan 3:16 conține una dintre cele mai cunoscute afirmații din Sf. Scriptură, o afirmație care ne dezvăluie dorința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor, o dorință, motivată de cea mai mare dragoste („Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”), concretizată în cel mai mare dar oferit vreodată („… încât a dat pe Singurul Lui Fiu”), finalizată prin cel mai mare bine cu putință („pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”). Dar chiar dacă mântuirea este oferită în dar (pentru noi e gratuită, întrucât Cristos a plătit costul), ea este condiționată de acceptarea darului, prin credință. Cine nu crede în El este condamnat să piară, ceea ce înlătură afirmația conform căreia, indiferent de credință toți oamenii sunt mântuiți, în cele din urmă (universalism). Dimpotrivă, „fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți lui Dumnezeu”(Evr. 11:6).

 APLICAȚII / CONSIDERENTE MISIOLOGICE:

1. Dorința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului trebuie să devină și dorința celor care ne identificăm cu Domnul Isus Cristos. Motivațiile care L-au însuflețit pe El: pasiunea față de Tatăl și față de împlinirea Voii Sale („Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”–In. 4:34), respectiv compasiunea față de cei pierduți („Când a văzut gloatele I s-a făcut milă de ele”– Mat. 9:36), trebuie să devină motivațiile care să ne ofere și nouă energia necesară pentru a persevera în slujba care ne-a fost încredințată.
2. Noi suntem chemați să continuăm astăzi lucrarea pe care Domnul Isus a început-o atunci. Doctorul Luca, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai apostolului Pavel, scria la începutul cărții Fapte: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni.”(v. 1). Domnul Isus a început să facă și să învețe, ne spune cartea Fapte.Iată că și derularea ulterioară a istoriei Bisericii conține continuitatea acestei lucrări, iar noi, creștinii de astăzi suntem așezați în derularea ei.
3. Dorința de a-și vedea semenii mântuiți a fost copleșitoare în viața oamenilor lui Dumnezeu. Ap. Pavel, la fel ca Moise odinioară, ar fi dorit, dacă ar fi putut, să îi înlocuiască pe aceștia în pedepsă, ca o dovadă a iubirii pe care o arăta față de ei. Moise spune (Exod 32:31, 32) iar Pavel înRom. 9:1-3). Evident că nici un om, cu excepția Domnului Isus, nu a fost calificat să ne înlocuiască pe noi, păcătoșii în pedepasa cuvenită păcatelor noastre. Însă fiecărui credincios ne revine misiunea de a le prezenta cu pasiune semenilor noștri nu numai oferta mântuitoare a Evangheliei, ci și efectele teribile ale respingerii acesteia.
4. Trebuie să conștientizăm că mântuirea omului este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. Cristos este Lumina, El este Cel care prin Cuvântul și Duhul Lui luminează conștiința omului. Dar responsabilitatea noastră este să reflectăm Lumina lui Cristos prin viața pe care o trăim și prin Evanghelia pe care trebuie să o propovăduim.
5. Modul în care privim slujba care ne-a fost încredințată este determinant în ceea ce privește modul în care o vom înfăptui. Unii privesc mandatul de a propovădui Evanghelia ca pe o povară, alții chiar ca pe o pedeapsă. Ap. Pavel a privit slujba aceasta ca pe un privilegiu, ca fiind o lucrare de origine dumnezeiască, ceea ce l-a întărit în hotărârea de a nu renunța (2 Cor. 4:1) și de a nu știrbi Adevărul (v.2). De altfel, dorința de a-I conduce pe oameni la Cristos, nu poate justifica în niciun fel tentația unora de a ascunde părți din Evanghelie sau de a adăuga lucruri noi, cu scopul de a o face mai atractivă pentru oameni.
6. Cuvântul prin care Dumnezeu a adus lumina în universul material este Același Cuvânt prin care Dumnezeu aduce lumina în universul spiritual al vieții noastre (2 Cor. 4:6). Așadar, să însoțim dorința ca semenii noștri să vină la mântuire cu hotărârea de a cunoaște noi înșine în profunzimeCuvântul, de a-l trăi în propria noastră viață și de a-l comunica și altora, pt. că„nici un Cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”(Luca 1:37).

adaptare după pastor Adrian Daniel Neiconi