echipa

Texte: Fapte 2:6-12; 13:1-5; 15:36
Verset de aur: Fapte 13:2 – Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”
Ideea centrală: Chemarea la misiune

CONTEXTUL LECȚIEI

În sec. I d. Cr. orașul Antiohia era considerat al III-lea oraș ca mărime al Imperiului Roman. Datorită localizării sale și a clădirilor impunătoare, Antiohia era supranumită „Regina Răsăritului.” Urmărind relatările evaghelistului Luca, descoperim în acest oraș o altă „regină”: „Biserica din Antiohia!” Acestă biserică a fost întemeiată prin misiunea celor ce au plecat din Ierusalim în timpul prigoanelor (Fapte 11:19-21) „Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.”
La întemeierea acestei biserici și-au adus aportul Barnaba și Saul (Fapte 11:22-26) „Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul; şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”
Membrii acestei biserici au avut o viață model, primind pentru întîia dată numirea de „creștini” (urmași ai lui Cristos). Slujirea și misiunea acestora a făcut ca Biserica din Antiohia să fie angrenată în misiunea transculturală. Urmărind modelul Bisericii din Antiohia, putem descoperi câteva din trăsăturile unei biserici misionare:

1. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE ANTRENATĂ ÎN ÎNCHINARE

Închinarea a fost una din caracteristicile de bază a Bisericii din Antiohia. Acest fapt a fost constatat de trimisul Bisericii din Ierusalim: Cînd Barnaba a ajuns în Antiohia, a observat, ca primă impresie, căldura spirituală: „Cînd a ajuns el, și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să ramînă cu inima hotărîtă alipiți de Domnul” (Fapte 11:23).
– Membrii Bisericii din Antiohia erau plini de înflăcărare, de bucurie și de har. Harul nu era creat artificial, ci arăta o trăire și o experiență reală, ce avea ca bază închinarea.
– Membrii acestei biserici erau uniți în post și rugăciune, timp în care stînd împreună în prezența lui Dumnezeu, Duhul Sfînt vorbea fiecaruia: „Pe cînd slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfînt a zis: „Puneti-mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, dupa ce au postit si s-au rugat, si-au pus mîinile peste ei, si i-au lasat sa plece.” (v. 2-3).
Apl. – Urmărind această experiență trăită de membrii Bisericii din Antiohia, putem spune că înainte ca o biserică să se angajeze în misiune, ea trebuie să fie angajată în închinare.

2. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE DESCHISĂ PENTRU ALȚII

Dacă Biserica din Ierusalim a ajuns să aibă un accent ceremonial, fiind orientată mai mult spre nevoile celor din interior, Biserica din Antiohia este prezentată a fi o biserică ce împlinea o slujire practică fiind deschisă pentru oricine era gata să se pocăiască.
Această atitudine de acceptare a făcut ca cei din Antiohia să fie gata să primească Evanghelia de la niște oameni simpli veniți din Cipru și Cirena, să-l primească pe Barnaba, nu ca pe un spion al bisericii din Ierusalim ci ca pe fratele lor în Domnul; și mai ales, să-l accepte și să-l reabiliteze pe Saul, fostul prigonitor al creștinilor. (Fapte 11:19-26)
Apoi, observăm atitudinea membrilor bisericii din Antiohia de apropiere și acceptare. Astfel îi gasim:
– deschiși pentru Evanghelie;

– deschiși pentru musafiri (vizita lui Barnaba);

– deschiși pentru cei căzuți (Saul);

– deschiși pentru revelația lui Dumnezeu (proorocia lui Agab);

– deschiși pentru nevoile altora (colecta pentru frații din Ierusalim) (Fapte 11:19-30).
Această deschidere a membrilor Bisericii din Antiohia n-a condus la haos, sau anarhie, ci la o înaltă stare de părtășie. În ciuda faptului că erau așa de diferiți, starea de părtășie este întîlnită atât între membrii bisericii cât și între slujitori și misionari. (v. 1)
Apl. – În Biserica din Antiohia, putem spune că tipul relațiilor era cel de familie.

3. O BISERICĂ MISIONARĂ ARE UN ORIZONT LARG

Deși membrii Bisericii din Antiohia erau dedicați slujirii din biserica locală, viziunea lor cuprindea responsabilitatea misiunii pentru localitățile din jur și întreaga lume. Dacă Biserica din Ierusalim ajunsese să se concentreze pe nevoile celor dinăuntru, uitându-ne la exemplul Bisericii din Antiohia, putem spune că ei aveau ca prioritate pe cei dinafară.
Tot ceea ce se petrecea înăuntrul bisericii, era de fapt o pregătire pentru a-i sluji pe cei dinafară. Din mijlocul lor au plecat Pavel și Barnaba în I și a II-a călătorie misionară iar cînd au apărut probleme între misionari, n-au renunțat la misiune ci au format o nouă echipă misionară. (Fapte 15:36-41– Pavel cu Sila și Barnaba cu Ioan Marcu).
Pentru Biserica din Antiohia, misiunea nu era un program al celor ce conduceau d.p.d.v. spiritual biserica (cum ar fi azi păstorul sau comitetul), ci o convingere personală a fiecărui membru. De fapt, aveau o viziune pe care au primit-o fiecare în parte, prin descoperirea Duhului Sfînt (v. 2-3).
Apl. – Pentru a fi angajați în evanghelizare este nevoie sa dobîndim aceiași perspectivă cu privire la misiune, precum au primit creștinii din Antiohia.

4. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE IMPLICATĂ ÎN SLUJIRE

Dacă în Biserica din Ierusalim numele slujitorilor ne arată mari personalități ale credinței: Petru, Ștefan, Filip sau Iacov, în Biserica din Antiohia slujitorii erau persoane obișnuite. Cînd sunt menționați pentru prima dată, (în afara de Barnaba venit din Ierusalim), aceștia erau persoane complet necunoscute: Simon, numit Niger, Luciu din Cirena și Manaen (v. 1).
Mai mult decît atît, Saul, care a fost considerat nevrednic pentru slujire și primit cu suspiciune la Ierusalim, în Antiohia a ajuns un slujitor cu autoritate. Apoi, în Biserica din Antiohia nu au fost unii care să slujească iar alții, care să fie slujiți, ci slujirea era o responsabilitate pe care o purtau și o împlineau împreună.
Deși au fost multe lucruri ce puteau să-i diferențieze și să-i împartă, de exempu: Barnaba era evreu, Simon, se pare, era un om de culoare (negru), Luciu era un emigrant venit dintr-o alta localitate (Cirena), Manaen făcea parte din înalta societate (a fost crescut împreuna cu cîrmuitorul Irod), iar Saul, fostul mare prigonitor al creștinilor. Cu toate acestea, ei au depășit toate diferențele sociale și rasiale și au format împreună o echipă.
Apl. – Acest fapt ne arată o caracteristică aparte a unei bisericii misionare: slujirea în echipă.