Barnaba

Apostolul Pavel face un pas mai departe în apărarea Evangheliei şi în întărirea slujbei sale de apostol. Pleacă la Ierusalim. La finalul acestei călătorii slujba lui şi Evanghelia pe care o propovăduieşte sunt confirmate, sunt încuviinţate. De ce trebuie să plece la Ierusalim?

pentru că Evanghelia era ameninţată de ,,fraţi mincinoşi”;
pentru că unitatea Bisericii era ameninţată prin propovăduirea a 2 Evanghelii;
pentru că trebuiau făcute toate eforturile pt. ca unitatea să dăinuie.
v. 1– a trecut mult timp de când Pavel nu a mai fost la Ierusalim (14 ani).
Cu toate că în această perioadă a lucrat independent de Biserica din Ierusalim, Pavel nu este un singuratic. Barnaba şi Tit devin 2 colaboratori importanţi ai lui. Cine sunt aceştia?
a. Barnaba – levitul Iosif din Cipru care a venit la credinţă mai devreme decât Pavel şi care făcea parte din biserica de la Ierusalim.
-A primit porecla ,,fiul mângâierii” (F.A. 4:36).
-În prima călătorie a lui Pavel la Ierusalim, Barnaba a fost cel ce l-a prezentat bisericii (F.A. 9:27).
-Când a luat fiinţă Biserica din Antiohia, Barnaba a fost trimis de fraţii din Ierusalim s-o viziteze pt. că era considerat ,,un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă.”
–Barnaba recunoaşte şi întăreşte Biserica din Antiohia şi apoi pleacă ca misionar împreună cu Pavel (F.A. 9:25-26).
b. Tit – este luat de Pavel în această călătorie ca însoţitor. Era grec (v. 3). Pavel îl numeşte mai târziu ,,adevăratul meu fiu” (Tit 1:4)
-Pavel îi confirmă marea râvnă pt. Evanghelie şi îl numeşte ,,fratele” său (2 Cor. 8:16; 2 Cor. 2:13)
-Tit preia sarcini importante de la Pavel şi face ordine în biserica cu mari probleme din Corint (2 Cor. 7:6, 13-14).
v. 2 – această călătorie Pavel o face nu mânat de propriile sale sentimente sau planuri ci sub călăuzirea Domnului său, în urma unei descoperiri. De aici vedem dependenţa foarte clară a apostolului de Domnul Isus. La Ierusalim Pavel dă dovadă de smerenie, discută şi este dispus ca Evanghelia pe care el o propovăduieşte să fie supusă examinării. Ar fi putut să spună că el a primit această însărcinare direct din partea Domnului Isus sau a Duhului Sfânt dar Pavel îi preţuieşte în mod deosebit pe conducătorii bisericii din Ierusalim.El face acest pas şi de dragul celor slabi care ţineau cont de nume, ca să îndepărteze din calea lor orice pricină de poticnire pe calea credinţei. De ce ? Pt. că ţinta Evangheliei este strângerea laolaltă zidirea şi întărirea bisericii.
v. 3 – ne prezintă faptul că Evanghelia propovăduită la Ierusalim nu diferă de cea a lui Pavel. Deşi Tit se află pe teren iudaic, acesta nu este silit să fie tăiat împrejur. Asta ne arată că propovăduirea tăierii împrejur prin bisericile Galatiei nu provenea din biserica de la Ierusalim. Tit este acceptat ca frate. Aşadar Noul Legământ se recunoaşte după libertatea faţă de Lege şi dragostea prin care fraţii se acceptă reciproc indiferent de naţionalitate.
v. 4, 5 – ,,fraţilor mincinoşi” le lipsesc 2 lucruri: nu sunt născuţi din nou şi vor să abroge libertatea creştină şi să-i ducă pe credincioşi înapoi în robia legalismului. Ei cereau supunere şi ascultare faţă de Lege, ca adevărata cale spre mântuire. În Noul Legământ faptele şi realizările Legii nu mai pot să-l mântuie pe om. În locul Legii este Isus Cristos; în locul jertfei – iertarea prin moartea Sa; în locul faptelor – neprihănirea dată în dar prin credinţă.Dacă adevărul Evangheliei este umbrit, lucrul acesta poate influenţa negativ fundamentul credinţei şi înrobeşte apoi întreaga viaţă a creştinului şi a bisericii.

v. 6 – ne arată că Evanghelia lui Pavel este autentică. La fel ca şi aceea propovăduită de apostolii şi fraţii de la Ierusalim. Dumnezeu nu se uită la trecutul şi calitatea unui om, ci Se interesează de ascultarea omului la chemarea Sa şi de disponibilitatea lui de a sluji.

v. 7-9 – apostolii (Petru, Iacov, Ioan) recunosc harul pt. slujire care i-a fost oferit lui Pavel de către Isus. Prin aceasta şi funcţia de apostol al lui Pavel îi este recunoscută. Iacov, Chifa şi Ioan sunt consideraţi ,,stâlpi”– o metaforă care arată statornicia şi rezistenţa lor pe cale. ,,Stâlpul” era în iudaism un titlu de onoare pt. cei evlavioşi iar Pavel vede Biserica ca pe o casă sau un templu în care apostolii sunt temelia. Petru este chemat de Domnul să propovăduiască Evanghelia evreilor iar Pavel neamurilor. Evanghelia lor nu diferă. Slujba lor nu este exclusivă. Şi Petru va predica neamurilor în casa lui Corneliu. Şi Pavel va predica iudeilor în sinagogi în călătoriile sale misionare.
v.10 – singura indicaţie care i-au dat-o fraţii din Ierusalim ap. Pavel şi însoţitorilor săi a fost să-i aibă în atenţia lor pe cei săraci. Ap. Pavel va depune multă râvnă şi oboseală să facă acest lucru de-a lungul vieţii lui.

Texte: Fapte 2:6-12; 13:1-5; 15:36
Verset de aur: Fapte 13:2 – Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”
Ideea centrală: Chemarea la misiune

CONTEXTUL LECȚIEI

În sec. I d. Cr. orașul Antiohia era considerat al III-lea oraș ca mărime al Imperiului Roman. Datorită localizării sale și a clădirilor impunătoare, Antiohia era supranumită „Regina Răsăritului.” Urmărind relatările evaghelistului Luca, descoperim în acest oraș o altă „regină”: „Biserica din Antiohia!” Acestă biserică a fost întemeiată prin misiunea celor ce au plecat din Ierusalim în timpul prigoanelor (Fapte 11:19-21) „Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.”
La întemeierea acestei biserici și-au adus aportul Barnaba și Saul (Fapte 11:22-26) „Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul; şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”
Membrii acestei biserici au avut o viață model, primind pentru întîia dată numirea de „creștini” (urmași ai lui Cristos). Slujirea și misiunea acestora a făcut ca Biserica din Antiohia să fie angrenată în misiunea transculturală. Urmărind modelul Bisericii din Antiohia, putem descoperi câteva din trăsăturile unei biserici misionare:

1. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE ANTRENATĂ ÎN ÎNCHINARE

Închinarea a fost una din caracteristicile de bază a Bisericii din Antiohia. Acest fapt a fost constatat de trimisul Bisericii din Ierusalim: Cînd Barnaba a ajuns în Antiohia, a observat, ca primă impresie, căldura spirituală: „Cînd a ajuns el, și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să ramînă cu inima hotărîtă alipiți de Domnul” (Fapte 11:23).
– Membrii Bisericii din Antiohia erau plini de înflăcărare, de bucurie și de har. Harul nu era creat artificial, ci arăta o trăire și o experiență reală, ce avea ca bază închinarea.
– Membrii acestei biserici erau uniți în post și rugăciune, timp în care stînd împreună în prezența lui Dumnezeu, Duhul Sfînt vorbea fiecaruia: „Pe cînd slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfînt a zis: „Puneti-mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, dupa ce au postit si s-au rugat, si-au pus mîinile peste ei, si i-au lasat sa plece.” (v. 2-3).
Apl. – Urmărind această experiență trăită de membrii Bisericii din Antiohia, putem spune că înainte ca o biserică să se angajeze în misiune, ea trebuie să fie angajată în închinare.

2. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE DESCHISĂ PENTRU ALȚII

Dacă Biserica din Ierusalim a ajuns să aibă un accent ceremonial, fiind orientată mai mult spre nevoile celor din interior, Biserica din Antiohia este prezentată a fi o biserică ce împlinea o slujire practică fiind deschisă pentru oricine era gata să se pocăiască.
Această atitudine de acceptare a făcut ca cei din Antiohia să fie gata să primească Evanghelia de la niște oameni simpli veniți din Cipru și Cirena, să-l primească pe Barnaba, nu ca pe un spion al bisericii din Ierusalim ci ca pe fratele lor în Domnul; și mai ales, să-l accepte și să-l reabiliteze pe Saul, fostul prigonitor al creștinilor. (Fapte 11:19-26)
Apoi, observăm atitudinea membrilor bisericii din Antiohia de apropiere și acceptare. Astfel îi gasim:
– deschiși pentru Evanghelie;

– deschiși pentru musafiri (vizita lui Barnaba);

– deschiși pentru cei căzuți (Saul);

– deschiși pentru revelația lui Dumnezeu (proorocia lui Agab);

– deschiși pentru nevoile altora (colecta pentru frații din Ierusalim) (Fapte 11:19-30).
Această deschidere a membrilor Bisericii din Antiohia n-a condus la haos, sau anarhie, ci la o înaltă stare de părtășie. În ciuda faptului că erau așa de diferiți, starea de părtășie este întîlnită atât între membrii bisericii cât și între slujitori și misionari. (v. 1)
Apl. – În Biserica din Antiohia, putem spune că tipul relațiilor era cel de familie.

3. O BISERICĂ MISIONARĂ ARE UN ORIZONT LARG

Deși membrii Bisericii din Antiohia erau dedicați slujirii din biserica locală, viziunea lor cuprindea responsabilitatea misiunii pentru localitățile din jur și întreaga lume. Dacă Biserica din Ierusalim ajunsese să se concentreze pe nevoile celor dinăuntru, uitându-ne la exemplul Bisericii din Antiohia, putem spune că ei aveau ca prioritate pe cei dinafară.
Tot ceea ce se petrecea înăuntrul bisericii, era de fapt o pregătire pentru a-i sluji pe cei dinafară. Din mijlocul lor au plecat Pavel și Barnaba în I și a II-a călătorie misionară iar cînd au apărut probleme între misionari, n-au renunțat la misiune ci au format o nouă echipă misionară. (Fapte 15:36-41– Pavel cu Sila și Barnaba cu Ioan Marcu).
Pentru Biserica din Antiohia, misiunea nu era un program al celor ce conduceau d.p.d.v. spiritual biserica (cum ar fi azi păstorul sau comitetul), ci o convingere personală a fiecărui membru. De fapt, aveau o viziune pe care au primit-o fiecare în parte, prin descoperirea Duhului Sfînt (v. 2-3).
Apl. – Pentru a fi angajați în evanghelizare este nevoie sa dobîndim aceiași perspectivă cu privire la misiune, precum au primit creștinii din Antiohia.

4. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE IMPLICATĂ ÎN SLUJIRE

Dacă în Biserica din Ierusalim numele slujitorilor ne arată mari personalități ale credinței: Petru, Ștefan, Filip sau Iacov, în Biserica din Antiohia slujitorii erau persoane obișnuite. Cînd sunt menționați pentru prima dată, (în afara de Barnaba venit din Ierusalim), aceștia erau persoane complet necunoscute: Simon, numit Niger, Luciu din Cirena și Manaen (v. 1).
Mai mult decît atît, Saul, care a fost considerat nevrednic pentru slujire și primit cu suspiciune la Ierusalim, în Antiohia a ajuns un slujitor cu autoritate. Apoi, în Biserica din Antiohia nu au fost unii care să slujească iar alții, care să fie slujiți, ci slujirea era o responsabilitate pe care o purtau și o împlineau împreună.
Deși au fost multe lucruri ce puteau să-i diferențieze și să-i împartă, de exempu: Barnaba era evreu, Simon, se pare, era un om de culoare (negru), Luciu era un emigrant venit dintr-o alta localitate (Cirena), Manaen făcea parte din înalta societate (a fost crescut împreuna cu cîrmuitorul Irod), iar Saul, fostul mare prigonitor al creștinilor. Cu toate acestea, ei au depășit toate diferențele sociale și rasiale și au format împreună o echipă.
Apl. – Acest fapt ne arată o caracteristică aparte a unei bisericii misionare: slujirea în echipă.