înţelepciune

Toate articolele etichetate înţelepciune

Căutătorul de comori

Publicat de elpizein pe august 14, 2020
Publicat în: Meditatii. Etichetat: , , , , , , .

Text: Proverbe 2:1-9

„…dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu.” – Proverbe 2:4, 5

Mel Fisher a fost un căutător de comori care a căutat aur și a găsit. În primul rând, a localizat o anumită porțiune de pe fundul oceanului unde se credea că sunt monede de aur. Din acel moment, Mel a devenit ceea ce alții numesc „un adevărat visător.” Dar visele nu erau totul. După 16 ani de căutări a unei epave spaniole pe nume: Nuestra Senora de Atocha, a găsit-o în apele oceanului, la sud de Florida. Scafandrii lui au scos la lumină din nava scufundată monede de aur în valoare de milioane de dolari, dar n-a fost ușor. Echipați cu detectoare de metale, ei au identificat toate „țintele” metalice posibile, după care s-a pornit investigația. Visele și munca s-au meritat, și azi Fischer este un om bogat.
Succesul acestui căutător de comori îmi amintește de o altfel de comoară, despre care Biblia spune „că e mai de preț ca mărgăritarele” (Prov. 3:15). Este capacitatea de a putea spune care este diferența dintre bine și rău și să aplici această cunoștință la viața de toate zilele. Solomon, care a cerut de la Dumnezeu o inimă înțelegătoare și înțeleaptă, ne spune în Proverbe 2, că trebuie să căutăm înțelepciunea cu aceeași insistență și intensitate cu care un căutător de comori caută argintul (v. 4). Trebuie să cerem înțelegere și să strigăm după puterea de discernământ (v. 3), să ne aplecăm inima la pricepere (v. 2) și să primim comoara Cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre (v. 1).
Prețuim noi înțelepciunea?O căutăm cu stăruință ca și cum ar fi aur curat? Dacă este așa, atunci vom fi răsplătiți cu cea mai mare comoară a vieții – comoara cunoașterii lui Dumnezeu.

„De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti în ziua aceea că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!” – Isaia 52:6

La ce folos, când viața mi se gată
De toată-nțelepciunea lumii adunată,
De n-am știut, căutând în astă lume
Să am înțelepciunea Domnului, curată?
(P. L.)

„Poți aduna multă cunoștință prin efortul propriu, dar adevărata înțelepciune vine numai de la Dumnezeu.”

Mart De Haan

Credință și dovezi

Publicat de elpizein pe ianuarie 18, 2017
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , .

Epistola către Evrei definește credința drept “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie.” În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărții Evrei notează că lucrarea divină a creației este acceptată printr-un act de credință. Însă nu un act de credulitate. Mulți oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie și știință este de fapt un conflict între rațional și irațional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creației printr-o credință oarbă sau printr-o răstignire a intelectului… și ignorand tot ce ne poate învăța rațiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin și Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deși au făcut o distincție între credință și rațiune, au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credință nu e niciodată irațional. Este rațional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credința și rațiunea sunt distincte, ele nu se contrazic. Aș spune mai degrabă că ceea ce primim prin credință este “a-rațional” din cauză că n-a fost încă experimentat la nivelul simțurilor noastre.

Adevărul este … adevărat

Atât Augustin cât și Aquinas au crezut că tot adevarul este adevărul lui Dumnezeu. Și tot adevărul se întâlnește la vârf. Dumnezeu Își descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci și prin ceea ce noi numim revelația naturală. Citim în Psalmi nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creației, ci și că însăși “cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucrarea mâinilor Lui.” În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoștintă despre Dumnezeul invizibil care ni S-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creația ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înțelegem natura universului și felul în care înțelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.
Cu câțiva ani în urmă am purtat o corespondență cu Carl Sagan, pentru că o publicație ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie și cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang și despre alte lucruri pe care el le afirmă spunând că dispunem acum de aparatură științifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, și așa mai departe. Eu i-am replicat, “Hai atunci să ne întoarcem și mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii și a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găsește într-o stare de organizare și inerție pentru eternitate. Apoi, într-o marți după-masă la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărește să explodeze. Vreau să știu cine l-a mișcat. Vreau să știu ce forță exterioară a schimbat acest curs de inerție”. El mi-a răspuns, “Ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo”. Am spus, “Ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbești de magie, nu de știință. Însă problema e că nici un om de știință nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creație. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelația supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu și care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, așa cum îl cunoaștem noi.”
Desigur, eu cred că poți ajunge la aceeași concluzie, indiferent dacă deduci rațional originea din realitatea ce ne înconjoară și pe care o poți percepe acum, pentru că ea reclamă existența inerentă a unei Ființe veșnice pentru originea acestui univers, sau privești la revelația specială pe care o găsești în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Adevărul revelat

Dar aici citim, “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Mai citește o dată: “tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” E ca și cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale științifice, pe măsură ce raționalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poți vedea, te vei izbi de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile și ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creștină conceptul creației este numit creație “ex-nihilo” – din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o Ființă eternă și care există prin ea însăși, care este cauza suficientă și eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în ființă. Dar ideea creației ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o și a remodelat-o, așa cum un olar ia o bucată de lut și face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz și această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, și așa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.
Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credință care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu parcă spune: “Iată cum s-au desfășurat lucrurile: “Eu am poruncit universului să ia ființă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi și sunt etern. Eu sunt Autorul existenței ne-eterne a universului finit. Acesta a luat ființă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, și ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, și a fost lumină.”
Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înțelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată și a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poți analiza de acum până în veacul de apoi, și tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existența. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit și mai dependent se dovedește a fi.

Adevărul aplicat

Totuși, haideți să continuăm și să vedem ce se mai spune despre credință în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: “Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, cu toate că este mort.” Aici credința nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noștri nu le pot vedea, chiar și despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creației.
Credința înseamnă și mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credință, vă amintiți că, “cel neprihănit va trăi prin credință”, este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât și Abel au venit cu jertfele lor și le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuși, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale și așa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată, iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că și-a adus jertfa. Cum? Prin credință. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, așa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii își aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriți. Dumnezeu le spune: “Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre, și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credință a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii. Iar asta se întâmplă în fiecare generație. Oamenii merg la biserică, în fiecare duminică, în această țară, și în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca niște actori care își interpretează rolurile fără credință, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel își aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător și să-și exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, și toate celelalte. A fost un act autentic de închinare. Evident, Cain și-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie și gelozie și îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, așa cum s-a și demonstrat de altfel. De aceea, viața lui Abel și jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinței.
În versetul 5, “Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Avem aici o continuare a discuției anterioare despre Cain și Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărții Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. “Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Nu poți veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i așa? Nu poți căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că Îi poți fi plăcut lui Dumnezeu și că El răsplătește pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credință deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Așa fac oamenii credincioși. Credința este definită aici nu ca un substitut pentru rațiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un așa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu.
Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlnește cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credința lor. Pentru că nu te mai obosești să onorezi o ființă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi. Sondajele arată că un procent de peste 95% din populația Statelor Unite crede în existența lui Dumnezeu. Dar sunt niște sondaje lipsite de semnificație, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma “Credeți într-o ființă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?” Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm și întrebăm: “Câți dintre voi căutați cu adevărat să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu, să trăiți pentru Dumnezeu?”, numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teiști teoretici dar viețile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenția noastră.
Cineva spunea odată: “Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri.” Poți spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: “Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”, și viceversa. Deci, dacă vrei să știi unde este inima ta, verifică-ți comoara. Investim în Împărăția lui Dumnezeu sau investim în împărățiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăiește prin credință trăiește ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidență în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieții sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Așa face un om al credinței.
Iar apoi, la final, citim: “Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau…” Probabil că Dumnezeu i-a spus cam așa: “Noe, vine ploaia! Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile și 40 de nopți, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul și acesta va înghiți întreaga lume! Vreau să construiești o arcă, să-ți iei toată familia și tot ce-ți voi mai spune, ca să supraviețuiți acestui potop.” Vi-l puteți imagina pe Noe construindu-și corabia în mijlocul deșertului și pe prietenii lui apropiindu-se de el. “Noe, ce faci?” “Construiesc o corabie.” “De ce?” “Păi, vine potopul?” Și toți spun: “Ai înebunit”.
Prin ce trebuie să fi trecut Noe… Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numește “un nebun pentru Christos”. Și-a pus încrederea nu în înțelepciunea acestei lumi, ci în înțelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supraviețuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credință, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverență pentru Dumnezeu. “Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea….” Credința lui a demonstrat necredința întregii lumi. Prin această credință el “a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. Această neprihănire este neprihănirea lui Christos.

Adevărul despre … tine

În ce măsură este definită viața ta de “credință”? Credința nu este doar o problemă epistemologică. Într-o analiză finală, ea se dovedește prin felul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm și ea ilustrează relația noastră cu Dumnezeu. Nu uita că: “Cel neprihănit va trăi prin credință.”

R. C. Sproul (traducere de Florin Vidu)

Locul copiilor în familie

Publicat de elpizein pe februarie 8, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .


În abordarea acestui subiect, trebuie să încep cu o precizare, că sunt familii pe care Dumnezeu nu le-a binecuvântat deocamdată cu copii. Noi venim şi spunem: ,,Dumnezeu m-a binecuvântat cu o soţie bună.” Ce credeţi că se întreabă un tânăr, care de ani de zile se roagă pentru o soţie: „De ce nu mă binecuvintează Domnul şi pe mine?” Dar întrebarea nu-i bună. În timp ce unul spune că Dumnezeu l-a binecuvântat cu o soţie bună, celălalt trebuie să spună că Dumnezeu l-a binecuvântat deocamdată să nu aibă soţie. Pentru că, dacă sunt serios în relaţia cu Domnul şi Dumnezeu încă nu mi-a dăruit ceva, nu înseamnă blestem, ci binecuvântare.

Sunt familii pe care Dumnezeu le binecuvintează cu copii şi sunt altele pe care Dumnezeu deocamdată le-a binecuvântat să nu aibă copii. Înţeleg din Scriptură, că familia este familie, cu sau fără copii. Când Adam şi Eva au fost căsătoriţi, ei au devenit familie, nu au trebuit să aştepte primul copil şi apoi Dumnezeu să spună: „În sfârşit sunteţi binecuvântaţi!” Dacă unii vă doriţi copii şi încă nu îi aveţi, să nu vă consideraţi o familie de mâna a doua, ci să rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu.

Am ajuns într-o biserică, la un serviciu de binecuvântare, unde mama s-a rugat: „Doamne, 13 ani m-am rugat pentru copilul acesta, şi îţi multumesc că mi l-ai dăruit.” Anul trecut, discutam cu o femeie cu teamă de Dumnezeu care spunea: „Domnule Iuga, eu am plecat în Germania, mi-am permis financiar să merg pe la cei mai buni medici, şi peste tot mi-au spus deschis: <<Doamnă, nu are rost sa vă luăm banii, nu se poate! Nu veţi avea copii niciodată.>>” Şi dânsa spunea: „Când am fost odată la un medic, aşa m-a umplut o ruşine şi am zis: <<Doamne, eu parcă am uitat de Tine şi m-am rugat acolo în cabinet în sufletul meu: ,,Doamne, mă încred în Tine, Tu ai putere!>>” Peste un an, m-am dus cu fetiţa în braţe şi am arătat-o medicului. El a spus: „Doamnă, aici noi nu ne pricepem, noi vorbim omeneşte.” Mare putere are rugăciunea!
Iar, dacă avem copii, trebuie să îi creştem. Acesta este cuvântul des folosit în Scriptură, în dreptul părinţilor: să ne creştem copiii. Cei care au copii trebuie să-i crească din toate punctele de vedere. O problemă mare în viaţă este să păstrezi echilibrul sau să acoperi toate domeniile.E o diferenţă aici în a creşte şi a lăsa să crească! Una este să creşti un pom şi alta e să laşi un pom să crească.

În Luca 2:52 este un verset pe care ar trebui să-l memorăm toţi: ,,Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. Aici este prezentarea generală a modului cum a crescut Isus. Isus creştea şi sunt amintite patru domenii, într-o anumită ordine. Dacă noi, românii, am fi scris, ştiţi cum scriam? Isus creştea în statură; primul lucru de care ne ocupăm noi romanii. Uitaţi-vă la toţi micuţii! Unde mă duc, în biserici sau în case tot subnutriţi văd, „puşcă pe ei”.

Eu am crescut într-o biserică de modă veche, tata şi mama ştiau, că înainte de ora 9 dimineaţa, noi trebuie să intrăm pe uşa bisericii. La biserică nu era nici măcar galeată cu apă. Ideea era: Te duci la Casa Domnului pentru închinare: nu ţi-e foame, nu ţi-e sete, nu ţi-e dor de codrul verde. Nu mişcai în front. Începea la ora nouă şi se termina când dădea Domnul. Când am intrat în slujire, i-am văzut cum veneau dimineaţă la biserică. Nu intrau bine în biserică şi aveau câte o pungă de aia ce foşnea. „Să îţi dea bunica pişcoturi? Mhh. Ţi-e sete? Mhh. Da grisine?” Şi pompau în ei, de dimineaţă până seara, nu cumva domnul Goe să sufere două ceasuri în biserică şi să iasă slăbuţ afară din Casa Domnului. Şi creşte copilul cu ideea că la biserică se manancă cel mai bine. Şi hai să mai mergem la bucătărie! N-o să spună la biserică. Hai să mergem la restaurant, acolo unde mâncăm bine: ăla vorbeşte şi eu mănânc.

În Scriptură, scrie că noi nu trebuie să neglijăm trupul, că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt. Dar e importantă ordinea şi cum avem grijă. Uitaţi-vă la ordinea în care se investeşte în Isus Hristos: Isus creştea în înţelepciune. Eu, ca părinte, trebuie să spun: copilul meu trebuie să crească în înţelepciune. Dar cum pot să-l învăţ eu pe copilul meu să fie înţelept? Va trebui poate să mă gândesc să fiu eu înţelept, ca să îi fiu model de înţelepciune. Şi poate, va trebui să fac un studiu biblic despre înţelepciune şi poate că, voi ajunge la versetul acela care îl voi sublinia ,, Cine umblă cu înţelepţii, ajunge înţelept!” Dar cine umblă cu proştii? Păi, tot aşa ajunge, nu? Că regula Scripturii este: prietenii răi strică obiceiurile bune.

Isus creştea în înţelepciune, era primul lucru. Isus creştea şi în statură şi aici nu am numai aspecte negative, am şi pozitive. Unul din scandalurile, care îl aveam la un moment dat în casă, ştiţi care era? Cum să plece copiii mei cu sandwich făcut de mama la şcoală. Că nevasta mea, a avut ea nişte fixuri şi unul din ele a fost: „Câtă vreme staţi în casă la mine, vă dau mâncare sănătoasă, că nu ştiu pe mâna cui veţi pica şi veţi mânca E-uri destule.” Dar vă daţi seama, ce problemă e pentru un copil, ca el să meargă la şcoală cu sandwich, când ar putea mânca tot felul de „corcofenţe” din alea expirate de la butic. Era tragedie şi lacrimi. Dar să ştiţi că sunt unii parinţi, care n-au problemă cu asta. Doar e mult mai uşor: îi dai 3 lei să îşi cumpere dintr-o pungă din aia ce foşneşte, tot felul de chimicale ce colorează în acelaşi timp şi îngraşă liniştit. Şi după aceea, dai compania în judecată, că ei nu ţi-au spus că te îngraşi, dacă mănânci opt hamburgeri pe zi.

Trebuie să existe o creştere echilibrată în toate domeniile, în înţelepciune şi în statură ,,şi era tot mai plăcut”, cum? „înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Vă interesează ce imagine au copiii voştri înaintea oamenilor? Sigur că da, categoric! Dar întrebarea este: în ce grup vreau să fie copilul meu respectat? În toate grupurile nu cred că poate fi respectat. Mă interesează să aibă un nume mare între vagabonzi, între hoţi, între aurolaci sau între cei care sunt oameni morali, muncitori, harnici. Trebuie să selectezi grupul!

Ne dorim să fie mari în ochii oamenilor, dar este o ordine: Isus creştea în ochii lui Dumnezeu. Că poţi să nu valorezi nimic în ochii oamenilor, dar dacă eşti mare în ochii lui Dumnezeu, care e problema? Important este, dacă eşti mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că eu trebuie să cresc copilul şi va trebui să vin cu argumente: „Copile drag, tu nu ai voie sa faci asta! De ce? Pentru că asta te umileşte în ochii lui Dumnezeu. Şi când e vorba de pacat, o să spun: „Copile, păcatul e ruşinea popoarelor!”Dacă o să constat că neprihănirea înalţă o naţiune, asta înseamnă că înalţă un băiat sau o fată şi o să spun: ,,Preţuieşte neprihănirea, caut-o, urmăreşte-o pentru că asta te va face mare în ochii lui Dumnezeu!”

Apostolul Pavel spune: ,,Întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii, dacă este cu putinţă astupaţi-le gura celor ce vă vorbesc de rău, celor neştiutori şi proşti” dar cum? „trăind în neprihănire.” Când Dumnezeu are planuri, poţi fi mare ca Iosif în ochii lui Dumnezeu şi mare în ochii lui Faraon. Când Dumnezeu te are în vedere, poţi fi mare în ochii lui Dumnezeu ca Daniel şi poţi fi mare şi în ochii împăratului. Dar dacă trebuie să alegi între cele două, atunci alege să fii mare în ochii lui Dumnezeu.

Societatea ne spune cum să ne creştem copiii. Când s-a dat în România legea pentru protecţia copilului, am citit-o şi am fost invitat la o emisiune radio s-o comentez. Eu am crezut că e una micuţă, dar când mi-au scos-o din Monitorul oficial, era cam… Ştiţi care a fost concluzia mea după ce am citit legea aceea? Că cel mai mult, încearcă statul român, să protejeze copiii de părinţi, noi putem fi cei mai mari duşmani ai copiilor. Acum, vă mărturisesc, că un tată democratic, le-am adus copiilor legea acasă s-o citească, să ştie ce drepturi au, numai că am scris eu articolul I: ,,Legea este interpretată de tata” şi apoi le-am dat-o lor.

Se schimbă lumea asta, dar deocamdată se schimbă în rău. Şi vor veni tot mai multe legi, care ne vor cere, să abandonăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să umblăm după legile unei societăţi imorale. Biblia nu se schimbă! Hotărârile lui Dumnezeu pentru creşterea copiilor rămân da şi Amin pentru totdeauna.

Odată, un înger al lui Dumnezeu vizitează o femeie, ca să ne dea un exemplu bun. Când o vizitează pe femeie, ştiţi ce face femeia? Merge şi discută repede cu bărbatul, dar nu zice: „Hei bărbate, ia zi tu, dacă ne-ar vizita Domnul pe noi, care crezi că e mai spiritual în casa asta, la cine ar veni?” Şi apoi să spună: „Haha… la subsemnata, că doar a venit, eşti zero, dispari!” Ea merge ca soţie supusă şi spune omului: „Uite m-a vizitat un om al lui Dumnezeu, mi-a dat o veste, că voi avea un copil, mi-a spus în ce condiţii. ” Şi ştiti ce face un bărbat înţelept? Foarte interesant, îngenunchează, şi nu spune: „Doamne, dar cum de te-ai dus la a mea în loc să vii la mine? Tu nu ştii cine îi capul familiei?” El spune: „Doamne, eu cred ce ai spus Tu, nu am nici o problemă că i-ai vorbit ei. Am o singură rugăminte, să mai vină o dată la noi îngerul şi să ne spună, ce să facem cu copilul.”

Păi, m-am gandit eu, n-o ştiut că un copil mic trebuie schimbat, trebuie să mănânce, trebuie îmbăiat, trebuie să îl pui să doarmă. Credeţi că la asta s-a referit? Doar erau atâtea femei în Israel, care ar fi spus: ,,dragă, dar te învaţ eu ce să faci cu copilul.” Ne spunea cineva că o să moară copilul, când i-am făcut prima baie. Că amândoi, şi eu şi soţia, când eu ziceam că apa e cam rece, ea turna să fie mai fierbinte. S-o uitat o vecină la noi, a venit şi a zis: ”Lăsaţi-l şi daţi copilul, îi fac eu prima baie!”. Copilul era dezbrăcat acolo, murea de frig. Şi până la urmă se găseşte cineva să îi ajute, nu asta e ideea. Ştiţi ce-a gândit omul acela? Dumnezeu ne dă un copil. El are un plan cu copilul acesta. Şi noi nu vrem să fim, pe lângă planul lui Dumnezeu.

Te-ai gândit vreodată, ca părinte, că Dumnezeu vrea să-ţi crescă copilul într-o direcţie şi tu te duci în alta. În zona noastră, am stabilit ca la programele de binecuvântare, să mă rog pentru orice copil, dacă vin părinţii în biserică. Eu vreau să-l întreb pe părintele acela: „Tu vrei să lupţi împotriva rugăciunilor mele toată viaţa? Eu mă voi ruga pentru copilul acesta ca să fie în voia lui Dumnezeu, să ajungă mântuit, să fie un slujitor a lui Dumnezeu. Tu ca părinte, vrei ca rugăciunea mea să fie împotriva ta toată viaţa? Dacă tu ai alte planuri pentru copil?” Şi asta începe să le deschidă mintea la oameni.

Copiii sunt ai noştri, dar nu sunt ai noştri. Noi putem fi ca fiica lui Faraon, care îi spune mamei lui Moise: ,,Ia copilul acesta, creşte-mi-l şi îţi voi plăti”. Cam acestea sunt cuvintele care trebuie să le audă din partea lui Dumnezeu, fiecare mamă şi fiecare tată. ,,Ia copilul acesta, creşte-mi-l Mie, pentru Împărăţia Mea, şi îţi voi plăti!” Într-o sală de copii la noi în biserică, am găsit un lucru care mi-a plăcut mult. Învăţătorii de la copii, de la o grupă au scris mare pe perete, pe un panou: ,,Ai noştri pentru o vreme, ai Domnului pentru totdeauna!” Pentru că aşa e, copiii se perindă, trec anii şi copii trec. Poate că aşa ar trebui să scriem noi în cameră la fiecare copil. E foarte important să îi creştem pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Lui. Să îi creştem cu resursele pe care le avem. Dacă nu facem echilibrul dinainte, unii părinţi vor ajunge robii copiilor din punct de vedere material. „Copilul meu trebuie să aibă cei mai buni adidaşi, copilul meu trebuie să schimbe blugii. Vai! zice, de trei săptămâni nu i-am mai cumpărat calculator la copil, e vechi.” Oricum copiii nu sunt mulţumiţi, cum le-ai cumpărat, vor altceva şi altceva…

Ar trebui să învăţăm ceva de la Isus în relaţia cu ucenicii. Într-o zi, vine un ucenic şi zice: „Doamne Isuse, dă-le drumul, că dacă îi mai ţii aici, leşină de foame! Şi ei au ştiut un lucru: leşină, numai aici să nu leşine! Să nu vină ăştia de la ziar să zică: bă la adunare o leşinat ăştia, că au stat şi au ascultat Cuvântul. Interesul era imaginea lor, nu cumva să… Şi Domnul foarte simplu zice: ,,Daţi-le voi să mănânce!” Păi, zice: ,,Da de unde? Citesc în Biblie, în atâtea ocazii, cum Domnul are grijă.” Zice, mai un pic de untdelemn şi mai un pic de făină şi murim. Încrede-te în Domnul şi toarnă, nu e nici o problemă. Când pui ce ai la îndemâna lui Dumnezeu, întodeauna se produc miracole.

La un moment dat, poporul merge prin pustie. Apele erau amare. Noi criticăm uşor pe evrei, citim acolo simpu în Biblie că după trei zile nu au găsit apă şi au început să murmure. Dar acolo, erau femei gravide, copii mici, bătrâni, care nu mai puteau. Cred că au răbdat cam mult faţă de noi. Păi, unii nu puteau răbda două ceasuri în Biserică. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Dar care îi problema? Ia băţul acela şi aruncă-l în apă.” Eu m-am gândit, oare câţi s-or fi împiedicat de băţul acela? Poate unul însetat, mai nervos i-o fi dat un şut cand o văzut că tot se împiedică de el. „Cine te-o mai pus şi pe tine aici?” Şi parcă aşa într-un mod ironic, Dumnezeu spune: „Moise ia bucata aia de lemn, băţul ăla de acolo uscat, aruncă-l în apă!” Şi Moise îl ia, îl aruncă în apă şi zice: „Beţi apă!” Apele s-au făcut dulci. Ce a avut băţul acela în el? Nimic! A fost pus la îndemâna lui Dumnezeu.

În condiţiile pe care le aveţi creşteţi copiii, aşa cum ne învaţă Cuvântul. Trebuie să îi creştem permanent, poate că asta e o problemă la părinţi, că nu putem lua pauză. Dar nu înseamnă să îi cicălim permanent, să le ţinem predici permanent. Există un proces de creştere şi, aş preciza şi lucrul acesta: creşterea unui copil cere efort. Pe copii trebuie să-i învăţăm totul, nu numai anumite lucruri. Noi, parinţii, trebuie să îi învăţăm să îl iubească pe Dumnezeu. Dar cine trebuie să îi înveţe să muncească? Păi, îmi zice unul, frate m-am căsătorit şi a facut nevasta mea prima ciorbă. Când am luat prima lingură, m-am gândit cât de mult o iubesc şi am înghiţit-o. Când am luat a doua lingură, m-am gândit la Golgota, cât o suferit Hristos pentru noi şi la a treia lingură m-am oprit şi am spus: „Iubire, te iubesc mult de tot, dar nu, nu se poate! Ai vrea să înveţi?” Dar nu ea era de vină, ştiţi cine era de vină, mama sa. Orice fetiţă mică la o anumită vârstă, vrea să îşi bage şi ea mâinile pe acolo, dar atunci o încurcă. „Nu, nu, nu! Lasă draga mamei, du-te tu, nu te murdări, că trebuie hainele spălate.” „Draga mamei, tu nu te ocupa de asta, că mama te face avocată la ONU.” Peste 15 ani, nu-i nici avocată la ONU, dar nici mâna pe lingură nu mai pune. Am auzit pe unul, că se şi lăuda cu: „fraţilor nu ştiu să bat un cui, credeţi-mă!” Ferească Domnul! Una e să nu poţi şi alta e să şi spui. Cine trebuie să îi înveţe munca pe copii? Nu să fie robul muncii, dar să îi înveţi măcar lucrurile elementare.

O rugăciune care trebuie să o facă părintele, în afară de sănăntate şi înţelepciune, este să îi prindeţi când vă ascund lucruri. Spuneţi Domnului deschis: „Doamne, eu nu pot fi cu ei peste tot. Când fac câte o şmecherie, fă cumva să aflu şi eu.” Funcţionează! Dacă te rogi sincer, o să rămână copiii blocaţi şi o să spună: „măi ăsta e ghicitor sau ce are?” Pentru că Dumnezeu într-un mod miraculos sau cum e nevoie, o să îţi facă ţie, parintelui de cunoscut. Ori dai o dată unde nu trebuie, ori greşeşti strada cu maşina. Mie mi se întamplă şi cu tinerii din biserică. Mă trezesc câte o dată că plec în oraş într-o direcţie şi ajung în alta. „Bă, ce caut eu pe strada asta?” Şi nu eram beat! Pe când să întorc maşina, văd doi porumbei din biserică pe stradă. „Hei! zic, acuma ştiu eu de ce am greşit.” Mă duc până în dreptul lor, las geamul în jos, mă uit la ei, să vadă că i-am văzut şi plec mai departe. Imediat sună telefonul: „Frate păstor, tot am vrut sa vă căutăm.” Dar… hm..de nu greşeam eu strada.. Aşa se întâmplă şi cu copiii!

Copiii trebuie disciplinaţi. Sunt lucruri care le plac copiilor noştri. Aşa-i? Şi atunci, de acolo să îl tai. Păi, vă spun, sunt copii care decât să îl tai de la calculator, mai bine zice „dă-mi o mamă de bătaie, urc pe pereţi şi apoi lasă-mă la calculator.” Şi spui: nu iubire, dar de ce să te bat eu, că eu te iubesc, îl şi mângâi dacă trebuie, zicând: „o săptămână nu vezi calculatorul” Îi în stare să turbe. Disciplina înseamnă acolo unde îl doare. Dar parinţii trebuie să încurajeze pe copiii. Au avut dreptate când mi-au spus într-o zi:”Tată, nu mi se pare că e treabă cinstită.” „Cum măi, nu e cinstită?” „Venim acasă şi spun, am luat 10 la fizică. Bine. Am luat 10 la… bine… bine…Vin mâine acasă, mi-o dat 9 la română, băăăăăă….şi de ce nu te bucuri de 10 cât te superi de 9?” Am venit eu cu argumentul: „Dacă Domnul ţi-a dat minte de 10 îi normal să iei 10, nu?” Dar totuşi ei aveau dreptate. Adică dacă fac bine, bucură-te că fac bine şi spune ,,Felicitări, ai făcut bine!” Să ştiţi că sunt copii care pe toată încurajarea lumii, nu dau cât dau pe un cuvânt de la tata. Când tata spune: „Bravo băiete! Îmi place de tine, sunt mândru de tine!” Când mama îi spune fetei: „Îmi place! Se vede că semeni cu mine. Adica nu… Ce îmi place de tine.” Cred că este important să încurajăm!

Noi trebuie sa îi sfătuim pe copii, vis-a-vis de însurătoare sau de măritiş, dar nu atunci când nu mai judecă pentru că sunt îndrăgostiţi, ci de mici trebuie să-i învăţăm în fiecare zi, ca atunci când vor fi mari, să facă alegerea în voia lui Dumnezeu. Atunci când baiatul vine şi spune „tată am găsit o fată” şi zici „băi arată-mi-o şi mie”. Te uiţi la fată şi spui: „băi eşti mai deştept ca taică-tu. Numai tu ai putut face alegerea asta, copilul meu.” De ce? Pentru că te-am învăţat eu. Da, te-am învăţat 20 de ani, nu acum când hormonii lucrau în tine.

Vine ziua în care îi încredinţăm în mâna celuluilalt, dar să îi pregătim pentru aceasta. Şi când îi încredinţăm, prin călăuzire divină, să-i încredinţăm. Să-i lăsăm în mâna lui Dumnezeu şi împreună cu celălalt să urmeze voia Domnului. Dumnezeu are binecuvântări pentru cei mici şi pentru cei mari şi aşteaptă ca toţi să fim copiii Lui. Şi mă rog lui Dumnezeu, ca toţi copiii Lui, să creştem frumos în toate privinţele. Acolo unde ne iese bine să spunem: ,,a Domnului este slava, gloria şi meritul!” Unde am greşit, să avem puterea să recunoaştem, să ne pocăim şi să îndrăznim. Dumnezeu încă mai are milă pentru noi şi casele nostre.

pastor Viorel Iuga