Credință și dovezi

Epistola către Evrei definește credința drept “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie.” În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărții Evrei notează că lucrarea divină a creației este acceptată printr-un act de credință. Însă nu un act de credulitate. Mulți oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie și știință este de fapt un conflict între rațional și irațional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creației printr-o credință oarbă sau printr-o răstignire a intelectului… și ignorand tot ce ne poate învăța rațiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin și Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deși au făcut o distincție între credință și rațiune, au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credință nu e niciodată irațional. Este rațional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credința și rațiunea sunt distincte, ele nu se contrazic. Aș spune mai degrabă că ceea ce primim prin credință este “a-rațional” din cauză că n-a fost încă experimentat la nivelul simțurilor noastre.

Adevărul este … adevărat

Atât Augustin cât și Aquinas au crezut că tot adevarul este adevărul lui Dumnezeu. Și tot adevărul se întâlnește la vârf. Dumnezeu Își descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci și prin ceea ce noi numim revelația naturală. Citim în Psalmi nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creației, ci și că însăși “cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucrarea mâinilor Lui.” În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoștintă despre Dumnezeul invizibil care ni S-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creația ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înțelegem natura universului și felul în care înțelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.
Cu câțiva ani în urmă am purtat o corespondență cu Carl Sagan, pentru că o publicație ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie și cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang și despre alte lucruri pe care el le afirmă spunând că dispunem acum de aparatură științifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, și așa mai departe. Eu i-am replicat, “Hai atunci să ne întoarcem și mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii și a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găsește într-o stare de organizare și inerție pentru eternitate. Apoi, într-o marți după-masă la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărește să explodeze. Vreau să știu cine l-a mișcat. Vreau să știu ce forță exterioară a schimbat acest curs de inerție”. El mi-a răspuns, “Ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo”. Am spus, “Ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbești de magie, nu de știință. Însă problema e că nici un om de știință nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creație. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelația supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu și care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, așa cum îl cunoaștem noi.”
Desigur, eu cred că poți ajunge la aceeași concluzie, indiferent dacă deduci rațional originea din realitatea ce ne înconjoară și pe care o poți percepe acum, pentru că ea reclamă existența inerentă a unei Ființe veșnice pentru originea acestui univers, sau privești la revelația specială pe care o găsești în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Adevărul revelat

Dar aici citim, “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Mai citește o dată: “tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” E ca și cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale științifice, pe măsură ce raționalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poți vedea, te vei izbi de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile și ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creștină conceptul creației este numit creație “ex-nihilo” – din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o Ființă eternă și care există prin ea însăși, care este cauza suficientă și eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în ființă. Dar ideea creației ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o și a remodelat-o, așa cum un olar ia o bucată de lut și face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz și această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, și așa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.
Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credință care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu parcă spune: “Iată cum s-au desfășurat lucrurile: “Eu am poruncit universului să ia ființă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi și sunt etern. Eu sunt Autorul existenței ne-eterne a universului finit. Acesta a luat ființă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, și ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, și a fost lumină.”
Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înțelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată și a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poți analiza de acum până în veacul de apoi, și tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existența. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit și mai dependent se dovedește a fi.

Adevărul aplicat

Totuși, haideți să continuăm și să vedem ce se mai spune despre credință în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: “Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, cu toate că este mort.” Aici credința nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noștri nu le pot vedea, chiar și despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creației.
Credința înseamnă și mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credință, vă amintiți că, “cel neprihănit va trăi prin credință”, este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât și Abel au venit cu jertfele lor și le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuși, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale și așa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată, iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că și-a adus jertfa. Cum? Prin credință. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, așa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii își aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriți. Dumnezeu le spune: “Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre, și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credință a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii. Iar asta se întâmplă în fiecare generație. Oamenii merg la biserică, în fiecare duminică, în această țară, și în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca niște actori care își interpretează rolurile fără credință, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel își aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător și să-și exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, și toate celelalte. A fost un act autentic de închinare. Evident, Cain și-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie și gelozie și îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, așa cum s-a și demonstrat de altfel. De aceea, viața lui Abel și jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinței.
În versetul 5, “Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Avem aici o continuare a discuției anterioare despre Cain și Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărții Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. “Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Nu poți veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i așa? Nu poți căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că Îi poți fi plăcut lui Dumnezeu și că El răsplătește pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credință deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Așa fac oamenii credincioși. Credința este definită aici nu ca un substitut pentru rațiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un așa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu.
Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlnește cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credința lor. Pentru că nu te mai obosești să onorezi o ființă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi. Sondajele arată că un procent de peste 95% din populația Statelor Unite crede în existența lui Dumnezeu. Dar sunt niște sondaje lipsite de semnificație, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma “Credeți într-o ființă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?” Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm și întrebăm: “Câți dintre voi căutați cu adevărat să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu, să trăiți pentru Dumnezeu?”, numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teiști teoretici dar viețile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenția noastră.
Cineva spunea odată: “Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri.” Poți spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: “Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”, și viceversa. Deci, dacă vrei să știi unde este inima ta, verifică-ți comoara. Investim în Împărăția lui Dumnezeu sau investim în împărățiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăiește prin credință trăiește ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidență în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieții sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Așa face un om al credinței.
Iar apoi, la final, citim: “Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau…” Probabil că Dumnezeu i-a spus cam așa: “Noe, vine ploaia! Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile și 40 de nopți, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul și acesta va înghiți întreaga lume! Vreau să construiești o arcă, să-ți iei toată familia și tot ce-ți voi mai spune, ca să supraviețuiți acestui potop.” Vi-l puteți imagina pe Noe construindu-și corabia în mijlocul deșertului și pe prietenii lui apropiindu-se de el. “Noe, ce faci?” “Construiesc o corabie.” “De ce?” “Păi, vine potopul?” Și toți spun: “Ai înebunit”.
Prin ce trebuie să fi trecut Noe… Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numește “un nebun pentru Christos”. Și-a pus încrederea nu în înțelepciunea acestei lumi, ci în înțelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supraviețuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credință, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverență pentru Dumnezeu. “Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea….” Credința lui a demonstrat necredința întregii lumi. Prin această credință el “a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. Această neprihănire este neprihănirea lui Christos.

Adevărul despre … tine

În ce măsură este definită viața ta de “credință”? Credința nu este doar o problemă epistemologică. Într-o analiză finală, ea se dovedește prin felul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm și ea ilustrează relația noastră cu Dumnezeu. Nu uita că: “Cel neprihănit va trăi prin credință.”

R. C. Sproul (traducere de Florin Vidu)