Abel

Toate articolele etichetate Abel

Credință și dovezi

Publicat de elpizein pe ianuarie 18, 2017
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , .

Epistola către Evrei definește credința drept “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie.” În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărții Evrei notează că lucrarea divină a creației este acceptată printr-un act de credință. Însă nu un act de credulitate. Mulți oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie și știință este de fapt un conflict între rațional și irațional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creației printr-o credință oarbă sau printr-o răstignire a intelectului… și ignorand tot ce ne poate învăța rațiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin și Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deși au făcut o distincție între credință și rațiune, au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credință nu e niciodată irațional. Este rațional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credința și rațiunea sunt distincte, ele nu se contrazic. Aș spune mai degrabă că ceea ce primim prin credință este “a-rațional” din cauză că n-a fost încă experimentat la nivelul simțurilor noastre.

Adevărul este … adevărat

Atât Augustin cât și Aquinas au crezut că tot adevarul este adevărul lui Dumnezeu. Și tot adevărul se întâlnește la vârf. Dumnezeu Își descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci și prin ceea ce noi numim revelația naturală. Citim în Psalmi nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creației, ci și că însăși “cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucrarea mâinilor Lui.” În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoștintă despre Dumnezeul invizibil care ni S-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creația ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înțelegem natura universului și felul în care înțelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.
Cu câțiva ani în urmă am purtat o corespondență cu Carl Sagan, pentru că o publicație ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie și cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang și despre alte lucruri pe care el le afirmă spunând că dispunem acum de aparatură științifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, și așa mai departe. Eu i-am replicat, “Hai atunci să ne întoarcem și mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii și a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găsește într-o stare de organizare și inerție pentru eternitate. Apoi, într-o marți după-masă la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărește să explodeze. Vreau să știu cine l-a mișcat. Vreau să știu ce forță exterioară a schimbat acest curs de inerție”. El mi-a răspuns, “Ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo”. Am spus, “Ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbești de magie, nu de știință. Însă problema e că nici un om de știință nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creație. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelația supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu și care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, așa cum îl cunoaștem noi.”
Desigur, eu cred că poți ajunge la aceeași concluzie, indiferent dacă deduci rațional originea din realitatea ce ne înconjoară și pe care o poți percepe acum, pentru că ea reclamă existența inerentă a unei Ființe veșnice pentru originea acestui univers, sau privești la revelația specială pe care o găsești în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Adevărul revelat

Dar aici citim, “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Mai citește o dată: “tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” E ca și cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale științifice, pe măsură ce raționalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poți vedea, te vei izbi de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile și ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creștină conceptul creației este numit creație “ex-nihilo” – din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o Ființă eternă și care există prin ea însăși, care este cauza suficientă și eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în ființă. Dar ideea creației ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o și a remodelat-o, așa cum un olar ia o bucată de lut și face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz și această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, și așa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.
Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credință care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu parcă spune: “Iată cum s-au desfășurat lucrurile: “Eu am poruncit universului să ia ființă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi și sunt etern. Eu sunt Autorul existenței ne-eterne a universului finit. Acesta a luat ființă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, și ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, și a fost lumină.”
Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înțelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată și a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poți analiza de acum până în veacul de apoi, și tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existența. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit și mai dependent se dovedește a fi.

Adevărul aplicat

Totuși, haideți să continuăm și să vedem ce se mai spune despre credință în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: “Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, cu toate că este mort.” Aici credința nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noștri nu le pot vedea, chiar și despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creației.
Credința înseamnă și mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credință, vă amintiți că, “cel neprihănit va trăi prin credință”, este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât și Abel au venit cu jertfele lor și le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuși, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale și așa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată, iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că și-a adus jertfa. Cum? Prin credință. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, așa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii își aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriți. Dumnezeu le spune: “Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre, și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!” Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credință a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii. Iar asta se întâmplă în fiecare generație. Oamenii merg la biserică, în fiecare duminică, în această țară, și în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca niște actori care își interpretează rolurile fără credință, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel își aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător și să-și exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, și toate celelalte. A fost un act autentic de închinare. Evident, Cain și-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie și gelozie și îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, așa cum s-a și demonstrat de altfel. De aceea, viața lui Abel și jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinței.
În versetul 5, “Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Avem aici o continuare a discuției anterioare despre Cain și Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărții Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. “Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Nu poți veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i așa? Nu poți căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că Îi poți fi plăcut lui Dumnezeu și că El răsplătește pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credință deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Așa fac oamenii credincioși. Credința este definită aici nu ca un substitut pentru rațiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un așa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu.
Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlnește cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credința lor. Pentru că nu te mai obosești să onorezi o ființă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi. Sondajele arată că un procent de peste 95% din populația Statelor Unite crede în existența lui Dumnezeu. Dar sunt niște sondaje lipsite de semnificație, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma “Credeți într-o ființă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?” Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm și întrebăm: “Câți dintre voi căutați cu adevărat să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu, să trăiți pentru Dumnezeu?”, numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teiști teoretici dar viețile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuți lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenția noastră.
Cineva spunea odată: “Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri.” Poți spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: “Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”, și viceversa. Deci, dacă vrei să știi unde este inima ta, verifică-ți comoara. Investim în Împărăția lui Dumnezeu sau investim în împărățiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăiește prin credință trăiește ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidență în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieții sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Așa face un om al credinței.
Iar apoi, la final, citim: “Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau…” Probabil că Dumnezeu i-a spus cam așa: “Noe, vine ploaia! Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile și 40 de nopți, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul și acesta va înghiți întreaga lume! Vreau să construiești o arcă, să-ți iei toată familia și tot ce-ți voi mai spune, ca să supraviețuiți acestui potop.” Vi-l puteți imagina pe Noe construindu-și corabia în mijlocul deșertului și pe prietenii lui apropiindu-se de el. “Noe, ce faci?” “Construiesc o corabie.” “De ce?” “Păi, vine potopul?” Și toți spun: “Ai înebunit”.
Prin ce trebuie să fi trecut Noe… Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numește “un nebun pentru Christos”. Și-a pus încrederea nu în înțelepciunea acestei lumi, ci în înțelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supraviețuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credință, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverență pentru Dumnezeu. “Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea….” Credința lui a demonstrat necredința întregii lumi. Prin această credință el “a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. Această neprihănire este neprihănirea lui Christos.

Adevărul despre … tine

În ce măsură este definită viața ta de “credință”? Credința nu este doar o problemă epistemologică. Într-o analiză finală, ea se dovedește prin felul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm și ea ilustrează relația noastră cu Dumnezeu. Nu uita că: “Cel neprihănit va trăi prin credință.”

R. C. Sproul (traducere de Florin Vidu)

Semnele răzvrătirii

Publicat de elpizein pe februarie 27, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Text biblic: Geneza 4:1-12

Istoria lui Cain şi a lui Abel este una dintre cele mai triste istorii ale Bibliei din cauză că aici este prima dată când ne este descoperit în Biblie cum avea să se manifeste păcatul în viaţa omului şi cât de dezastruoase aveau să fie consecinţele sale. Poate că ce mai groaznică perioadă din viaţa familiei lui Adam şi a  Evei, după păcătuirea lor şi izgonirea din grădina Edenului, a fost aşteptarea urmărilor păcatului. Câte nopţi nu vor fi dormit cei doi soţi gândindu-se cu înfrigurare la ceea ce au făcut, la ceea ce au auzit din gura lui Dumnezeu şi la felul în care aveau să se desfăşoare evenimentele din viaţa lor din momentul în care au fost izgoniţi din Eden. Frica de necunoscut, gândul la viitorul lor şi al copiilor ce se vor naşte din ei, natura din jurul lor care, din pricina blestemului păcatului, începea să le devină tot mai neprietenoasă, nesiguranţa ce o simţeau în mijlocul unor situaţii inedite cu care se confruntau, toate acestea îi făceau pe cei doi să regrete amarnic neascultarea lor de cuvântul lui Dumnezeu.

Între timp, anii au trecut şi Scriptura ne spune că din relaţia celor doi soţi s-au născut copii.

Geneza 4:1: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”

2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.”

Deşi Biblia ne prezintă în acest pasaj doar pe Cain şi pe Abel, nu este greşit să credem că imediat după ei, Adam şi Eva au avut mai mulţi copii, printre care fii şi fiice, conform Geneza 5:4. Însă, relatarea acestei întâmplări este scoasă în evidenţă în acest loc deoarece ea ne arată cum s-a manifestat păcatul în viaţa omului şi cât de profunde şi de grave sunt consecinţele sale.

Când citeşti începutul cărţii Geneza şi ajungi în acest loc nu se poate să nu te opreşti şi să te întrebi: De unde i-a venit lui Cain această idee de a-l omorî pe Abel? Cum a fost posibil un asemenea gest oribil? Are oare păcatul un efect atât de devastator asupra vieţii unui om încât să-l împingă la gesturi atât de oribile?

Ce demonstrează oare fapta lui Cain atunci când ne referim la răzvrătirea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul Său? Ne vom uita la faptele lui Cain şi vom căuta să înţelegem cum este posibil pentru un om să apuce pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Să vedem aşadar, care sunt:

SEMNELE RĂZVRĂTIRII

 

  1. Nesocotirea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat

Geneza 4:3-5: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.  Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.”

Deşi textul nu ne pune în mod explicit, putem să deducem din reproşul lui Dumnezeu la adresa jertfei lui Cain că, într-un anume mod, familiei lui Adam i-a fost descoperit planul de răscumpărare a omului din păcatele sale, faptul că iertarea păcatelor este posibilă doar în urma pocăinţei şi a curăţirii prin sânge nevinovat, ceea ce presupunea bineînţeles jertfa unui animal nevinovat, după cum avea să ne relateze mai târziu Scriptura.

Dar oare de ce era jertfa lui Abel mai bună decât cea a lui Cain? Fiindcă „fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22) Chiar dacă nu ni se spune aici, cu siguranţă Cain cunoştea porunca lui Dumnezeu cu privire la ispăşirea păcatelor prin vărsare de sânge, însă se pare că acesta a ignorat-o în mod intenţionat şi sfidător. Este, de altfel primul indiciu despre Cain că acesta o apucase pe drumul fără întoarcere al răzvrătirii, al necredinţei făţişe şi al apostaziei.

Apostazia este esenţa necredinţei şi a răzvrătirii omului faţă de dreptul lui Dumnezeu de a domni peste viaţa noastră.        Există oameni care sub pretextul modernităţii şi al emancipării umane consideră că învăţătura creştină despre necesitatea jertfei lui Isus Cristos şi a vindecării omului de boala păcatului prin spălarea în sângele lui Cristos, este o învăţătură inacceptabilă şi total nepotrivită cu ideea de umanism şi de civilizaţie.

Cu alte cuvinte, spun ei, a considera că Dumnezeu a avut nevoie ca un Om să moară în chinuri groaznice, răstignit pe o cruce, pentru ca sângele rănilor Sale să facă ispăşire pentru păcatele neamului omenesc, este o idee nebunească şi nu poate fi acceptată de raţiunea omului modern şi emancipat.

Prin această respingere, aceşti oameni pretind că vor să elimine din gândirea omului setea de vărsare de sânge şi înclinaţia firească a acestuia spre a atenta la viaţa semenului său. Ceea ce nu înţelege de fapt omul modern şi ateu, este adevărul că respingerea ideii de jertfă a lui Cristos este tocmai motivul principal pentru care oamenii aşa zişi moderni, ajung să fie tot mai violenţi, tot mai agresivi şi tot mai plini de ură faţă de semeni şi dispreţuitori la adresa vieţii.

Şi aici exemplul lui Cain este cât se poate de elocvent în această privinţă. Nu putem să ştim precis adevăratul motiv pentru care Cain a respins porunca lui Dumnezeu privind jertfa de ispăşire, dar este posibil ca ideea de a vărsa sângele unui animal nevinovat să-i fi provocat o oarecare repulsie şi de aceea a ales să aducă jertfe din roadele pământului. Astfel, am putea să spunem că respingerea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat, de către omul din zilele noastre nu este deloc o idee nouă ci, dimpotrivă, este veche de când lumea, de pe vremea lui Cain.

Ceea ce a făcut atunci Cain şi ceea ce fac şi astăzi oamenii, poartă din nenorocire pentru el, şi pentru toţi cei ca el, un singur nume: NECREDINŢĂ. Pur şi simplu Cain nu l-a crezut pe Dumnezeu şi acesta a fost primul său pas pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Evrei 11:4  „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, cu toate că este mort.”

Evrei 11:6  „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”

Cain voia să intre în graţiile lui Dumnezeu într-un mod greşit, sfidându-I poruncile, şi nesocotind unica soluţie pentru iertarea păcatului, iar Dumnezeu a spus: NU! Cine vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie să o facă, nu după cum consideră el de cuviinţă, nu după imaginaţia lui, ci după cum spune Dumnezeu. Soluţia lui Dumnezeu pentru păcatul omului este Isus Cristos pe cruce. Respingi pe Cristos şi moartea Sa pe cruce, respingi unica soluţie oferită de Dumnezeu pentru iertare de păcat. Acesta este motivul pentru care religia creştină nu poate fi comparată şi adusă la acelaşi numitor comun cu alte religii, oricare ar fi acestea.

Credinţa creştină adevărată este atât de hulită şi de urâtă în ochii celorlalte religii deoarece, în esenţa ei, credinţa creştinului gravitează în jurul afirmaţiei foarte categorice a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) Cu alte cuvinte, Isus le spune ucenicilor ceea ce n-a înţeles Cain: că nu există decât o singură soluţie pentru iertare de păcate: vărsarea de sânge. Jertfa lui Abel nu făcea decât să le îndrepte privirile către jertfa înlocuitoare şi ispăşitoare de peste veacuri a Fiului lui Dumnezeu.

Când Cain a respins această jertfă el a păşit primul pas pe drumul apostaziei şi al răzvrătirii.  Era primul semn al răzvrătirii.  Din nenorocire pentru el, Cain nu s-a pocăit de necredinţa sa ci, mânat de mânie a lăsat ca în mintea şi în inima lui să se cuibărească gânduri de răzbunare şi criminale.

Făcând astfel, Cain a  păşit mai departe pe drumul răzvrătirii sale, în al doilea rând prin:

  1. Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu

Geneza 4:6-8: „Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?  Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”   Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.”

            Este interesant că imediat după incidentul cu jertfa nepotrivită a lui Cain, Dumnezeu intervine şi chiar îi vorbeşte în mod direct necredinciosului şi Cain. Dumnezeu a privit dincolo de supărarea lui Cain, în adâncul inimii sale şi a văzut un real pericol cauzat de mânia sa păcătoasă. Mânia invidioasă împletită cu necredinţa şi nepocăinţa l-au transformat pe Cain într-un criminal cu sânge rece.

De aceea Scriptura avertizează la modul cel mai serios şi mai clar cu privire la pericolul lăsării mâniei să locuiască în inima unui om. Domnul Isus Cristos avertiza astfel:

Matei 5:21, 22  „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.”   Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii;”

Apostolul Ioan este şi mai categoric cu privire la resentimentele lăsate să se cuibărească în inima omului:

1 Ioan 3:15  „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

Avertismentul plin de dragoste a lui Dumnezeu cu privire la păcatul din inima lui Cain era modul prin care Dumnezeu a căutat să-l ferească pe Cain să săvârşească cea mai oribilă faptă din viaţa sa de om: uciderea fratelui său, Abel. Cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă faci bine, vei fi bine primit” erau de fapt îndemnul Său către Cain de a se aşeza în voia lui Dumnezeu ascultând de porunca Sa şi de a crede în soluţia lui Dumnezeu pentru păcat. Dacă în urma acestei discuţii cu Dumnezeu, Cain s-ar fi pocăit de necredinţa sa şi ar fi ales să asculte de porunca Domnului Dumnezeu l-ar fi primit şi l-ar fi iertat cu siguranţă.

Ezechiel 18:23  „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?”

Ezechiel 18:32  „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi.”

Ezechiel 33:11  „Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea!”

Toate aceste strigăte ale lui Dumnezeu nu fac altceva decât să ne descopere inima plină de milă şi de dragoste a unui Dumnezeu care este dispus să ierte şi să-l reabiliteze pe cel ce-şi recunoaşte starea păcătoşeniei sale.

În loc să ia în considerarea răbdarea şi îndurarea lui Dumnezeu, Cain dă frâu liber pornirilor sale pline de invidie şi de ură la adresa fratelui său Abel şi-l ucide cu sânge rece în chip mişelesc. Nu s-a gândit deloc deloc la consecinţe, nu s-a gândit deloc la inimile ce vor fi fost zdrobite ale părinţilor săi, ci mânat de nebunia urii şi a invidiei a ales să-l ucidă pe Abel pe care-l considera probabil vinovat de respingerea sa de către Dumnezeu.

Este atitudinea tipică a omului care, în nebunia păcatului său, este în stare să dea vina pe oricine şi pe orice pentru viaţa sa mizerabilă, dar nu poate accepta nici în ruptul capului că vina păcatelor sale îi aparţine în exclusivitate numai lui. Este dovada din ce în ce mai clară că drumul pe care a apucat Cain este un drum de pe care nu se va mai întoarce în pofida chemării pline de dragoste a lui Dumnezeu. Nici Cain şi nimeni altcineva nu va putea să stea în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu şi să obiecteze că faţă de el Dumnezeu a fost prea aspru şi prea neîndurător.

Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu este aşadar un alt pas greşit făcut de omul necredincios pe calea răzvrătirii sale. Un alt pas uriaş pe drumul răzvrătirii este şi:

  1. Nesocotirea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu

Geneza 4:9-12: „Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”  Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.  Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Din nenorocire pentru el, drumul pe care apucase Cain, era un drum fără întoarcere. După punerea în practică a planului uciderii fratelui său Cain a avut îndrăzneala să-L mintă pe Dumnezeu şi să-I răspundă în cel mai obraznic mod la întrebarea plină de dragoste a lui Dumnezeu despre fratele său. De fapt, lipsa aceasta de responsabilitate cu privire la faptele sale dovedeşte o laşitate uriaşă a omului păcătos.

Este unul din motivele principale pentru care o mulţime de oameni nu vor să-şi mărturisească vina păcatelor lor înaintea lui Dumnezeu. Cine nu-şi recunoaşte păcătoşenia sa înaintea lui Dumnezeu este pur şi simplu lipsit de înţelegere cu privire la natura lui Dumnezeu. Un asemenea om nu înţelege cu cine are de-a face, după cum nu a înţeles nici Cain de prima dată şi, probabil, până la sfârşitul vieţii sale trăită departe de faţa lui Dumnezeu. Pentru astfel de oameni Dumnezeu nu are decât o singură sentinţă: v. 11:  „ Acum blestemat eşti tu…”

Izgonirea lui Cain din locul în care trăia prefigurează traiul omului despărţit şi răzvrătit faţă de Dumnezeu. O viaţă blestemată, o viaţă de fugar, de om veşnic nefericit , nemulţumit şi neîmplinit ne nimic din toată lumea aceasta.

Este povestea milioanelor de oameni ce trăiesc pe acest pământ fugind de faţa lui Dumnezeu şi blestemaţi să muncească de dimineaţa până seara, dacă ar putea şapte zile din şapte, încercând să adune în pumnii mâinilor lor bogăţiile pământului. Din nefericire ele nu le mai oferă nici o satisfacţie şi nici o bucurie, ci doar chin şi durere până când îşi vor da ultima suflare şi închizându-şi ochii pe acest pământ îi vor deschide în următoarea clipă când vor constata cu groază că tot ceea ce au auzit despre chinurile iadului este valabil şi în ceea ce-i priveşte pe ei, care au ajuns chiar acolo.

Omul care a nesocotit responsabilitatea faţă de Dumnezeu va ajunge să constate că toţi oamenii vor da socoteală de felul în care au ales să-şi trăiască viaţa şi că la final orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu:

            Romani 14:11, 12  „Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”  Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.”

Din păcate trebuie să recunoaştem că fiul lui Adam, Cain, îl reprezintă foarte clar aici pe omul răzvrătit faţă de Dumnezeu, omul care în încăpăţânarea lui a respins sistematic, întreaga sa viaţă, toată îndurarea lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei răscumpăraţi, copiii lui Dumnezeu, privind la istoria lui Cain gândurile noastre ar trebui să se îndrepte în două direcţii.

Mai înainte de orice trebuie să mulţumim şi să dăm slavă Numelui lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa faţă de noi cei care suntem copiii Săi, mântuiţi din păcatele noastre, din răzvrătirea noastră şi care am căpătat moştenirea vieţii veşnice prin harul lui Dumnezeu. În al doilea rând trebuie să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru cei din familiile noastre, şi pentru toţi cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu, care au apucat pe drumul răzvrătirii, pentru ca Dumnezeu să se îndure de sufletele lor, să-i cerceteze şi să-i întoarcă la El de pe drumul pierzării. Atâta vreme cât un om mai trăieşte pe acest pământ indiferent de starea păcătoşeniei sale, îndurarea şi puterea dragostei lui Dumnezeu îl pot ridica din groapa pieirii sale şi-l pot aduce în harul lui Dumnezeu.

Datoria noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de ucenici ai lui Cristos este să mijlocim pentru ei înaintea scaunului harului lui Dumnezeu şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i confruntăm cu Cuvântul Evangheliei Domnului Isus Cristos. Lucrarea de convingere şi de naştere din Duhul nu este atributul şi lucrarea noastră, ci a Duhului Sfânt, singurul care are puterea şi mijloacele prin care poate să-i atingă inima omului şi s-o schimbe pentru vecie în una care să fie şi să rămână în întregime dăruită lui Dumnezeu.

de Claudiu Lupu