BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS

Text biblic: Geneza 4:1-12

Istoria lui Cain şi a lui Abel este una dintre cele mai triste istorii ale Bibliei din cauză că aici este prima dată când ne este descoperit în Biblie cum avea să se manifeste păcatul în viaţa omului şi cât de dezastruoase aveau să fie consecinţele sale. Poate că ce mai groaznică perioadă din viaţa familiei lui Adam şi a  Evei, după păcătuirea lor şi izgonirea din grădina Edenului, a fost aşteptarea urmărilor păcatului. Câte nopţi nu vor fi dormit cei doi soţi gândindu-se cu înfrigurare la ceea ce au făcut, la ceea ce au auzit din gura lui Dumnezeu şi la felul în care aveau să se desfăşoare evenimentele din viaţa lor din momentul în care au fost izgoniţi din Eden. Frica de necunoscut, gândul la viitorul lor şi al copiilor ce se vor naşte din ei, natura din jurul lor care, din pricina blestemului păcatului, începea să le devină tot mai neprietenoasă, nesiguranţa ce o simţeau în mijlocul unor situaţii inedite cu care se confruntau, toate acestea îi făceau pe cei doi să regrete amarnic neascultarea lor de cuvântul lui Dumnezeu.

Între timp, anii au trecut şi Scriptura ne spune că din relaţia celor doi soţi s-au născut copii.

Geneza 4:1: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”

2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.”

Deşi Biblia ne prezintă în acest pasaj doar pe Cain şi pe Abel, nu este greşit să credem că imediat după ei, Adam şi Eva au avut mai mulţi copii, printre care fii şi fiice, conform Geneza 5:4. Însă, relatarea acestei întâmplări este scoasă în evidenţă în acest loc deoarece ea ne arată cum s-a manifestat păcatul în viaţa omului şi cât de profunde şi de grave sunt consecinţele sale.

Când citeşti începutul cărţii Geneza şi ajungi în acest loc nu se poate să nu te opreşti şi să te întrebi: De unde i-a venit lui Cain această idee de a-l omorî pe Abel? Cum a fost posibil un asemenea gest oribil? Are oare păcatul un efect atât de devastator asupra vieţii unui om încât să-l împingă la gesturi atât de oribile?

Ce demonstrează oare fapta lui Cain atunci când ne referim la răzvrătirea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul Său? Ne vom uita la faptele lui Cain şi vom căuta să înţelegem cum este posibil pentru un om să apuce pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Să vedem aşadar, care sunt:

SEMNELE RĂZVRĂTIRII

 

1. Nesocotirea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat

Geneza 4:3-5: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.  Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.”

Deşi textul nu ne pune în mod explicit, putem să deducem din reproşul lui Dumnezeu la adresa jertfei lui Cain că, într-un anume mod, familiei lui Adam i-a fost descoperit planul de răscumpărare a omului din păcatele sale, faptul că iertarea păcatelor este posibilă doar în urma pocăinţei şi a curăţirii prin sânge nevinovat, ceea ce presupunea bineînţeles jertfa unui animal nevinovat, după cum avea să ne relateze mai târziu Scriptura.

Dar oare de ce era jertfa lui Abel mai bună decât cea a lui Cain? Fiindcă „fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22) Chiar dacă nu ni se spune aici, cu siguranţă Cain cunoştea porunca lui Dumnezeu cu privire la ispăşirea păcatelor prin vărsare de sânge, însă se pare că acesta a ignorat-o în mod intenţionat şi sfidător. Este, de altfel primul indiciu despre Cain că acesta o apucase pe drumul fără întoarcere al răzvrătirii, al necredinţei făţişe şi al apostaziei.

Apostazia este esenţa necredinţei şi a răzvrătirii omului faţă de dreptul lui Dumnezeu de a domni peste viaţa noastră.        Există oameni care sub pretextul modernităţii şi al emancipării umane consideră că învăţătura creştină despre necesitatea jertfei lui Isus Cristos şi a vindecării omului de boala păcatului prin spălarea în sângele lui Cristos, este o învăţătură inacceptabilă şi total nepotrivită cu ideea de umanism şi de civilizaţie.

Cu alte cuvinte, spun ei, a considera că Dumnezeu a avut nevoie ca un Om să moară în chinuri groaznice, răstignit pe o cruce, pentru ca sângele rănilor Sale să facă ispăşire pentru păcatele neamului omenesc, este o idee nebunească şi nu poate fi acceptată de raţiunea omului modern şi emancipat.

Prin această respingere, aceşti oameni pretind că vor să elimine din gândirea omului setea de vărsare de sânge şi înclinaţia firească a acestuia spre a atenta la viaţa semenului său. Ceea ce nu înţelege de fapt omul modern şi ateu, este adevărul că respingerea ideii de jertfă a lui Cristos este tocmai motivul principal pentru care oamenii aşa zişi moderni, ajung să fie tot mai violenţi, tot mai agresivi şi tot mai plini de ură faţă de semeni şi dispreţuitori la adresa vieţii.

Şi aici exemplul lui Cain este cât se poate de elocvent în această privinţă. Nu putem să ştim precis adevăratul motiv pentru care Cain a respins porunca lui Dumnezeu privind jertfa de ispăşire, dar este posibil ca ideea de a vărsa sângele unui animal nevinovat să-i fi provocat o oarecare repulsie şi de aceea a ales să aducă jertfe din roadele pământului. Astfel, am putea să spunem că respingerea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat, de către omul din zilele noastre nu este deloc o idee nouă ci, dimpotrivă, este veche de când lumea, de pe vremea lui Cain.

Ceea ce a făcut atunci Cain şi ceea ce fac şi astăzi oamenii, poartă din nenorocire pentru el, şi pentru toţi cei ca el, un singur nume: NECREDINŢĂ. Pur şi simplu Cain nu l-a crezut pe Dumnezeu şi acesta a fost primul său pas pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Evrei 11:4  „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, cu toate că este mort.”

Evrei 11:6  „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”

Cain voia să intre în graţiile lui Dumnezeu într-un mod greşit, sfidându-I poruncile, şi nesocotind unica soluţie pentru iertarea păcatului, iar Dumnezeu a spus: NU! Cine vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie să o facă, nu după cum consideră el de cuviinţă, nu după imaginaţia lui, ci după cum spune Dumnezeu. Soluţia lui Dumnezeu pentru păcatul omului este Isus Cristos pe cruce. Respingi pe Cristos şi moartea Sa pe cruce, respingi unica soluţie oferită de Dumnezeu pentru iertare de păcat. Acesta este motivul pentru care religia creştină nu poate fi comparată şi adusă la acelaşi numitor comun cu alte religii, oricare ar fi acestea.

Credinţa creştină adevărată este atât de hulită şi de urâtă în ochii celorlalte religii deoarece, în esenţa ei, credinţa creştinului gravitează în jurul afirmaţiei foarte categorice a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) Cu alte cuvinte, Isus le spune ucenicilor ceea ce n-a înţeles Cain: că nu există decât o singură soluţie pentru iertare de păcate: vărsarea de sânge. Jertfa lui Abel nu făcea decât să le îndrepte privirile către jertfa înlocuitoare şi ispăşitoare de peste veacuri a Fiului lui Dumnezeu.

Când Cain a respins această jertfă el a păşit primul pas pe drumul apostaziei şi al răzvrătirii.  Era primul semn al răzvrătirii.  Din nenorocire pentru el, Cain nu s-a pocăit de necredinţa sa ci, mânat de mânie a lăsat ca în mintea şi în inima lui să se cuibărească gânduri de răzbunare şi criminale.

Făcând astfel, Cain a  păşit mai departe pe drumul răzvrătirii sale, în al doilea rând prin:

2. Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu

Geneza 4:6-8: „Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?  Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”   Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.”

            Este interesant că imediat după incidentul cu jertfa nepotrivită a lui Cain, Dumnezeu intervine şi chiar îi vorbeşte în mod direct necredinciosului şi Cain. Dumnezeu a privit dincolo de supărarea lui Cain, în adâncul inimii sale şi a văzut un real pericol cauzat de mânia sa păcătoasă. Mânia invidioasă împletită cu necredinţa şi nepocăinţa l-au transformat pe Cain într-un criminal cu sânge rece.

De aceea Scriptura avertizează la modul cel mai serios şi mai clar cu privire la pericolul lăsării mâniei să locuiască în inima unui om. Domnul Isus Cristos avertiza astfel:

Matei 5:21, 22  „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.”   Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii;”

Apostolul Ioan este şi mai categoric cu privire la resentimentele lăsate să se cuibărească în inima omului:

1 Ioan 3:15  „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

Avertismentul plin de dragoste a lui Dumnezeu cu privire la păcatul din inima lui Cain era modul prin care Dumnezeu a căutat să-l ferească pe Cain să săvârşească cea mai oribilă faptă din viaţa sa de om: uciderea fratelui său, Abel. Cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă faci bine, vei fi bine primit” erau de fapt îndemnul Său către Cain de a se aşeza în voia lui Dumnezeu ascultând de porunca Sa şi de a crede în soluţia lui Dumnezeu pentru păcat. Dacă în urma acestei discuţii cu Dumnezeu, Cain s-ar fi pocăit de necredinţa sa şi ar fi ales să asculte de porunca Domnului Dumnezeu l-ar fi primit şi l-ar fi iertat cu siguranţă.

Ezechiel 18:23  „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?”

Ezechiel 18:32  „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi.”

Ezechiel 33:11  „Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea!”

Toate aceste strigăte ale lui Dumnezeu nu fac altceva decât să ne descopere inima plină de milă şi de dragoste a unui Dumnezeu care este dispus să ierte şi să-l reabiliteze pe cel ce-şi recunoaşte starea păcătoşeniei sale.

În loc să ia în considerarea răbdarea şi îndurarea lui Dumnezeu, Cain dă frâu liber pornirilor sale pline de invidie şi de ură la adresa fratelui său Abel şi-l ucide cu sânge rece în chip mişelesc. Nu s-a gândit deloc deloc la consecinţe, nu s-a gândit deloc la inimile ce vor fi fost zdrobite ale părinţilor săi, ci mânat de nebunia urii şi a invidiei a ales să-l ucidă pe Abel pe care-l considera probabil vinovat de respingerea sa de către Dumnezeu.

Este atitudinea tipică a omului care, în nebunia păcatului său, este în stare să dea vina pe oricine şi pe orice pentru viaţa sa mizerabilă, dar nu poate accepta nici în ruptul capului că vina păcatelor sale îi aparţine în exclusivitate numai lui. Este dovada din ce în ce mai clară că drumul pe care a apucat Cain este un drum de pe care nu se va mai întoarce în pofida chemării pline de dragoste a lui Dumnezeu. Nici Cain şi nimeni altcineva nu va putea să stea în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu şi să obiecteze că faţă de el Dumnezeu a fost prea aspru şi prea neîndurător.

Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu este aşadar un alt pas greşit făcut de omul necredincios pe calea răzvrătirii sale. Un alt pas uriaş pe drumul răzvrătirii este şi:

3. Nesocotirea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu

Geneza 4:9-12: „Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”  Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.  Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Din nenorocire pentru el, drumul pe care apucase Cain, era un drum fără întoarcere. După punerea în practică a planului uciderii fratelui său Cain a avut îndrăzneala să-L mintă pe Dumnezeu şi să-I răspundă în cel mai obraznic mod la întrebarea plină de dragoste a lui Dumnezeu despre fratele său. De fapt, lipsa aceasta de responsabilitate cu privire la faptele sale dovedeşte o laşitate uriaşă a omului păcătos.

Este unul din motivele principale pentru care o mulţime de oameni nu vor să-şi mărturisească vina păcatelor lor înaintea lui Dumnezeu. Cine nu-şi recunoaşte păcătoşenia sa înaintea lui Dumnezeu este pur şi simplu lipsit de înţelegere cu privire la natura lui Dumnezeu. Un asemenea om nu înţelege cu cine are de-a face, după cum nu a înţeles nici Cain de prima dată şi, probabil, până la sfârşitul vieţii sale trăită departe de faţa lui Dumnezeu. Pentru astfel de oameni Dumnezeu nu are decât o singură sentinţă: v. 11:  „ Acum blestemat eşti tu…”

Izgonirea lui Cain din locul în care trăia prefigurează traiul omului despărţit şi răzvrătit faţă de Dumnezeu. O viaţă blestemată, o viaţă de fugar, de om veşnic nefericit , nemulţumit şi neîmplinit ne nimic din toată lumea aceasta.

Este povestea milioanelor de oameni ce trăiesc pe acest pământ fugind de faţa lui Dumnezeu şi blestemaţi să muncească de dimineaţa până seara, dacă ar putea şapte zile din şapte, încercând să adune în pumnii mâinilor lor bogăţiile pământului. Din nefericire ele nu le mai oferă nici o satisfacţie şi nici o bucurie, ci doar chin şi durere până când îşi vor da ultima suflare şi închizându-şi ochii pe acest pământ îi vor deschide în următoarea clipă când vor constata cu groază că tot ceea ce au auzit despre chinurile iadului este valabil şi în ceea ce-i priveşte pe ei, care au ajuns chiar acolo.

Omul care a nesocotit responsabilitatea faţă de Dumnezeu va ajunge să constate că toţi oamenii vor da socoteală de felul în care au ales să-şi trăiască viaţa şi că la final orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu:

            Romani 14:11, 12  „Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”  Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.”

Din păcate trebuie să recunoaştem că fiul lui Adam, Cain, îl reprezintă foarte clar aici pe omul răzvrătit faţă de Dumnezeu, omul care în încăpăţânarea lui a respins sistematic, întreaga sa viaţă, toată îndurarea lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei răscumpăraţi, copiii lui Dumnezeu, privind la istoria lui Cain gândurile noastre ar trebui să se îndrepte în două direcţii.

Mai înainte de orice trebuie să mulţumim şi să dăm slavă Numelui lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa faţă de noi cei care suntem copiii Săi, mântuiţi din păcatele noastre, din răzvrătirea noastră şi care am căpătat moştenirea vieţii veşnice prin harul lui Dumnezeu. În al doilea rând trebuie să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru cei din familiile noastre, şi pentru toţi cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu, care au apucat pe drumul răzvrătirii, pentru ca Dumnezeu să se îndure de sufletele lor, să-i cerceteze şi să-i întoarcă la El de pe drumul pierzării. Atâta vreme cât un om mai trăieşte pe acest pământ indiferent de starea păcătoşeniei sale, îndurarea şi puterea dragostei lui Dumnezeu îl pot ridica din groapa pieirii sale şi-l pot aduce în harul lui Dumnezeu.

Datoria noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de ucenici ai lui Cristos este să mijlocim pentru ei înaintea scaunului harului lui Dumnezeu şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i confruntăm cu Cuvântul Evangheliei Domnului Isus Cristos. Lucrarea de convingere şi de naştere din Duhul nu este atributul şi lucrarea noastră, ci a Duhului Sfânt, singurul care are puterea şi mijloacele prin care poate să-i atingă inima omului şi s-o schimbe pentru vecie în una care să fie şi să rămână în întregime dăruită lui Dumnezeu.

de Claudiu Lupu