Dimineaţa în care am auzit vocea lui Dumnezeu

Publicat de elpizein pe aprilie 3, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Permiteţi-mi să vă spun una dintre cele mai minunate experienţe pe care am avut-o luni, dis-de-dimineaţă, 19 martie 2007, puţin după ora şase. Dumnezeu într-adevăr mi-a vorbit. Nu este nicio îndoială că a fost Dumnezeu. Am auzit cuvintele în mintea mea la fel de clar ca şi atunci când amintirea a unei conversaţii trece prin gând. Cuvintele erau în engleză, dar se autentificau pe ele însele într-un mod absolut. Cunosc dincolo de orice umbră a îndoielii că Dumnezeu continuă să vorbească şi astăzi.
Nu am putut să dorm din anumite motive. Eram la Shalom House în nordul Minnesotei cu prilejul unei ieşiri cu familiile din comitet. Era aproximativ cinci şi jumătate dimineaţa. Stăteam întins şi mă întrebam dacă să mă scol sau să aştept până când adorm înapoi. În mila Sa, Dumnezeu m-a sculat din pat. Era aproape beznă, dar am reuşit să îmi găsesc hainele, să mă îmbrac, să-mi apuc geanta şi să mă furişez afară din cameră fără să o trezesc pe Noël. În camera principală dedesubt era linişte deplină. Nimeni nu părea să fie treaz. Aşa că m-am pus pe o canapea într-un colţ ca să mă rog.
În timp ce mă rugam şi mă gândeam, dintr-odată s-a întâmplat. Dumnezeu a spus: „Vino şi priveşte lucrările lui Dumnezeu!” Nu era nici cea mai mică umbră de îndoială în mintea mea că acestea erau însăşi cuvintele lui Dumnezeu. Chiar în acel moment. Chiar în acel loc, în secolul al douăzeci şi unulea, 2007, Dumnezeu îmi vorbea cu autoritate absolută şi autenticitate evidentă. M-am oprit pentru a pricepe mai bine. Era o mireasmă în acest lucru. Timpul părea să însemne foarte puţin. Dumnezeu era aproape. Mă avea în vedere. Avea ceva să îmi spună. Când Dumnezeu Se apropie, graba încetează. Timpul încetineşte.
Mă întrebam ce vrea să spună prin „vino şi vezi”. Avea El să mă ia undeva, aşa cum l-a dus pe Pavel în cer ca să vadă ce nu se poate spune? „Să vezi” însemna că aveam să primesc o viziune a unei mari lucrări a lui Dumnezeu pe care nimeni nu a văzut-o? Nu sunt sigur cu privire la cât timp a trecut între cuvintele iniţiale ale lui Dumnezeu „Vino şi priveşte lucrările lui Dumnezeu!” şi următoarele Sale cuvinte. Nu contează. Eram înfăşurat în dragostea comunicării Lui personale. Dumnezeul universului vorbea cu mine.
Apoi a spus, la fel de desluşit ca şi oricare alte cuvinte ce mi-au venit vreodată în minte: „Sunt înfricoşător când lucrez asupra fiilor oamenilor”. Inima mea a săltat: „Da, Doamne, eşti înfricoşător în lucrările Tale! Da, faţă de toţi oamenii, chiar dacă ei văd aceasta sau nu. Da! Acum, ce o să îmi araţi?”
Cuvintele au venit din nou. La fel de clare ca mai înainte, dar tot mai specifice: „Eu am prefăcut marea în pământ uscat şi râul a fost trecut cu piciorul. Atunci s-au bucurat în Mine – Cel ce stăpâneşte pe vecie, prin puterea Lui”. Dintr-odată am realizat că Dumnezeu mă ducea în trecut cu câteva sute de ani pe vremea când a uscat Marea Roşie şi râul Iordan. Eram transportat de către cuvântul Lui înapoi în istorie la acele mari lucrări. La aceasta S-a referit prin „vino şi vezi”. Mă transporta înapoi prin cuvintele Sale la acele două lucrări glorioase din faţa fiilor oamenilor. Acestea erau „lucrările copleşitoare” la care făcea referire. Dumnezeu Însuşi povestea lucrările măreţe ale lui Dumnezeu. El făcea aceasta pentru mine. O făcea prin cuvinte ce răsunau în mintea mea.
Un respect uimitor m-a cuprins. O pace palpabilă a coborât. Acesta a fost un moment sfânt şi un colţ sfânt al lumii în nordul Minnesotei. Dumnezeu Cel Atotputernic a coborât şi îmi dădea liniştea, sensibilitatea şi dorinţa să Îi aud Însuşi vocea Lui. În timp ce mă minunam de puterea Lui în a usca marea şi râul, El a vorbit din nou: „Eu urmăresc pe neamuri ca cei răzvrătiţi să nu se mai scoale împotriva Mea”.
Aceasta îţi tăia respiraţia. Era ceva foarte serios. Era aproape o acuzaţie. Cel puţin un avertisment. Putea la fel de bine să mă fii luat de gulerul cămăşii mele, să mă fii ridicat de pe pământ cu o mână şi să fii spus, cu o combinaţie fără seamăn de înverşunare şi iubire: „Niciodată, niciodată, niciodată să nu te înalţi! Niciodată să nu te scoli împotriva Mea!” Priveam ţintă spre nimic. Mintea mea era plină de gloria deplină a lui Dumnezeu. „Eu urmăresc pe neamuri” – El îmi spusese aceasta mie. Nu era ca şi cum El doar a spus-o. Da, aceasta e un lucru glorios. Dar El îmi spusese aceasta mie. Chiar cuvintele lui Dumnezeu erau în mintea mea. Se aflau acolo în mintea mea într-un mod la fel de real ca şi felul în care cuvintele pe care le scriu în acest moment se găsesc în mâna mea. Au fost auzite la fel de clar după cum în acest moment îmi amintesc că soţia mea a spus: „Coboară pentru cină oricând eşti gata!” Cunosc că acestea sunt cuvintele soţiei mele. Şi cunosc că acelea sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Cugetă la aceasta! Minunează-te de aceasta! Lasă-te copleşit de aceasta! Dumnezeul care urmăreşte pe neamuri, la fel cum nişte oameni urmăresc vite, bursa de valori sau un şantier de construcţie – acest Dumnezeu vorbeşte încă în secolul al douăzeci şi unulea. I-am auzit chiar cuvintele Sale. Mi-a vorbit personal.
Ce efect a avut aceasta asupra mea? M-a umplut cu o conştientizare proaspătă a realităţii lui Dumnezeu. M-a convins mai mult că El acţionează în istorie şi în vremea noastră. Mi-a întărit credinţa că El este de partea mea, că îngrijeşte de mine şi că va face uz de întreaga Lui putere pentru a veghea asupra mea. Altminteri, de ce ar fi venit şi mi-ar fi spus aceste lucruri?
Mi-a crescut dragostea pentru Biblie ca fiind exact Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că prin Biblie am auzit aceste cuvinte divine, şi prin Biblie am experienţe de aceste fel aproape în fiecare zi. Tocmai Dumnezeul universului vorbeşte în fiecare pagină minţii mele – şi minţii tale. Auzim aidoma cuvintele Lui. Dumnezeu Însuşi Şi-a înmulţit minunile şi planurile Sale pentru noi; nimeni nu se poate asemăna cu El. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare, ca să le povestesc (Psalmul 40:5).
Şi lucrul cel mai bun este că sunt la îndemână tuturor. Dacă vrei să auzi chiar cuvintele pe care eu le-am auzit pe canapea în nordul Minnesotei, citeşte Psalmul 66:5-7. Acolo le-am auzit. O, cât de preţioasă este Biblia! Este în totul Cuvântul lui Dumnezeu! În ea Dumnezeu vorbeşte în secolul al douăzeci şi unulea. Este chiar vocea lui Dumnezeu! Prin această voce El vorbeşte cu adevăr absolut şi tărie personală. Prin această voce El Îşi descoperă pe de-a-ntregul frumuseţea neîntrecută. Prin această voce El dezvăluie cele mai adânci secrete ale inimilor noastre. Nicio voce – nicăieri, nicicând – nu se poate cufunda atât de adânc, nu se poate ridica atât de sus sau nu poate ajunge atât de departe ca şi vocea lui Dumnezeu pe care o auzim în Biblie.
Este o mare minune că Dumnezeu vorbeşte încă astăzi prin Biblie cu o putere mai mare, o glorie mai mare, o siguranţă mai mare, o gingăşie mai mare, o speranţă mai mare, o călăuzire mai mare, o putere transformatoare mai mare şi un adevăr ce-L înalţă pe Hristos mai mare decât poate fi auzit prin orice altă voce din afara Bibliei în orice suflet omenesc pe planetă.
Acesta este motivul pentru care socotesc atât de trist articolul „Conversaţia mea cu Dumnezeu” din această lună din „Christianity Today” („Creştinismul astăzi”) (n. tr.: J. Piper face referire la articolul „My Conversation with God” din revista evanghelică citată, publicat pe 3 martie 2007). Scris de un profesor anonim de la o „binecunoscută universitate creştină”, el descrie experienţa lui în auzirea lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu i-a spus a fost că trebuie să îşi doneze tot câştigul financiar de pe urma unei noi cărţi spre sprijinirea educării unui student nevoiaş. Lucrul ce mă face pe mine trist cu privire la acest articol nu stă în faptul că nu este adevărat sau că nu s-a întâmplat. Ceea ce este trist e că dă într-adevăr impresia că în afara Bibliei comunicarea este extraordinar de minunată şi întăritoare pentru credinţă. Între timp, comunicarea cea mai glorioasă a Dumnezeului Celui Viu care izbucneşte personal, plină de putere şi transformator, prin Biblie, zilnic, în inima deschisă, e neglijată prin tăcere.
Sunt sigur că acest profesor de teologie nu s-a referit la aceasta, dar, ceea ce el de fapt a spus a fost: „Ani de zile am învăţat că Dumnezeu continuă să vorbească, dar nu am putut să mărturisesc aceasta personal. Pot doar să o fac acum sub anonimat, pentru motive ce sper că sunt evidente.”(sublinerea adăugată) Cu certitudine el nu vrea să spună ceea ce sugerează cuvintele lui – că doar atunci când cineva aude o voce extra-biblică asemenea celei „Banii nu sunt ai tăi”, poţi mărturisi personal că Dumnezeu încă vorbeşte. Sigur că el nu intenţionează să deprecieze vocea lui Dumnezeu în Biblie care vorbeşte chiar în această zi cu putere, adevăr, înţelepciune, glorie, bucurie, speranţă, minune, folos de zece mii de ori mai hotărâtor decât orice am putea aude în afara Bibliei.
Sunt mâhnit de ceea ce se comunică aici. Marea nevoie a zilelor noastre este ca oamenii să experimenteze realitatea vie a lui Dumnezeu prin auzirea personală şi transformatoare a cuvântului Său în Scriptură. Ceva este incredibil de greşit atunci când cuvintele pe care le auzim în afara Scripturii sunt mai puternice şi mai influente asupra noastră decât cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Haideţi să plângem împreună cu psalmistul: „Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale!”(Psalmul 119:36) „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18) Fie ca ochii inimilor noastre să fie luminaţi, ca să pricepem care este nădejdea noastră, moştenirea noastră şi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştiinţă şi să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu! (Efeseni 1:18; 3:19) O, Dumnezeule, nu ne lăsa să fim aşa de surzi faţă de cuvântul Tău şi atât de insensibili faţă de excelenţa lui inefabilă şi evident, astfel încât să cinstim lucruri mai neînsemnate ca şi cum ar fi senzaţionale, şi chiar să considerăm această abordare greşită a surprinderii demnă de a fi publicată într-o revistă naţională.
Auzind încă vocea Lui în Biblie, Pastorul John
© Desiring God
Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în niciun fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.
Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Material tradus din limba engleza de Bogdan Șopț, BCB Harul, Ineu.

Calea

Publicat de elpizein pe martie 17, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , .

,,Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă!Î (Matei 21:19) Pe când Domnul Isus ieşea dintr-o casă (Matei 10:10,17), tânărul a alergat la El şi îngenunchind I s-a adresat: ,,Bunule Învăţător!” Cuvintele cu care Domnul Isus îl întrerupe pe acest tânăr, arată poziţia Lui cu privire la dumnezeire. În acel moment, în fiecare moment, atât în grădina Getsimane sau în contactele cu oameni în suferinţă, gândul Domnului Isus şi desfătarea Lui au fost în voia şi persoana Tatălui. Bucuria vieţii Domnului Isus, şi viaţa Lui însăşi, a fost în Tatăl. Gândul Lui era îndreptat întotdeauna la Tatăl. Poate fiecare dintre noi avem un gând care ne înveseleşte, sau ne satisface, sau ne dă chiar putere, atunci când viaţa pare că se opreşte pentru câteva momente. Dar Domnul Isus nu are nevoie de o pauză îndelungată, de un răgaz de la activitatea de zi cu zi: gândul Lui a fost întotdeauna cu Tatăl. Viaţa Lui a fost ascunsă în Dumnezeu. Domnul Isus nu a venit în lume ca să arate puterea-I proprie peste creaţie, sau influenţa Sa asupra inimii omului. El a venit ca oamenii să-L cunoască pe Tatăl, pe Cel care a fost bucuria Lui şi viaţa Lui. Fiii oamenilor au fost fii de Dumnezeu, ca şi El. Împăcarea dintre oameni şi Tatăl a fost scopul Lui suprem, indiferent de preţul pe care trebuia să-L plătească. A venit ca să facă voia Tatălui. Nu era interesat în El Însuşi, ci în Tatăl Său şi în copiii Tatălui. Nu şi-a dorit ca să-I audă pe alţii numindu-L ,,bun.” Pentru El, aceasta nu avea nicio importanţă. Domnul Isus venise ca să arate oamenilor bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta a intrat El în lumea aceasta în care slava era înnourată. ,,Mă numeşti bun! Dar gândeşte-te la Tatăl Meu!”

…

Tot ce este al Domnului, este al Tatălui, şi tot ce este al Tatălui, îi este dat Fiului. Bunătatea Domnului Isus este din bunătatea Tatălui. Şi pentru că Tatăl este bun, Fiul este bun. Când aude Fiul cuvintul ,,bun”,  inima-i tresaltă la gândul bunătăţii Tatălui. Pentru bunătatea Tatălui avea să sufere Fiul durerea, moartea. Ceilalţi copii ai Tatălui trebuie să înveţe să-I aducă Tatălui ceresc recunoştinţa lor, să-L iubească la fel cum L-a iubit Fiul. Tânărul se întoarce apoi la întrebarea care-i frământa inima: ,,ce bine trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Nu putem şti cu exactitate ceea ce a însemnat ,,viaţa veşnică” în mintea acestui tânăr. Dar oricare ar fi explicaţia înţelesului cuvintelor lui, putem fi siguri de faptul că pentru el viaţa veşnică reprezenta ceva ce el nu avea încă, deşi ştia că are nevoie de acest lucru, ceva ce ştia că se câştigă doar pe cărarea ,,binelui.” Dar speranţa lui era să câştige lucrul acesta prin a face ceva, când în realitate ceea ce-şi dorea el era o stare. Dar pe Domnul Isus nu l-a interesat nici adevăruri parţiale, nici fapte izolate. N-a vrut să ştie nici despre speculaţii în probleme de moralitate sau de religie. Domnul Isus dorea ca oamenii să devină buni, pentru că faptele bune sau lucrurile bune nu L-au încântat. Chiar dacă printr-un cuvânt Domnul Isus ar fi putut să satisfacă întrebările filozofiei cu privire la bine sau la adevărul absolut, am curajul să spun că n-ar fi rostit acel cuvânt. Mai degrabă a murit, pentru ca să-i facă pe oameni să devină buni şi să găsească adevărul. Răspunsul Lui la întrebarea ostaşului sau a fariseului a venit din inimă. Când Domnul întreabă: ,,De ce mă întrebi ,,Ce bine?”, accentul nu este pe persoana Domnului Isus. El nu vrea să spună ,,De ce mă întrebi pe mine. . .?” Domnul Isus este Cel pe care se cuvine să-L întrebăm. Dar aspectul important este nu un lucru, ci o Fiinţă. Domnul Isus încearcă să-i îndrepte atenţia de la un lucru, la o persoană. De ce mă întrebi despre un lucru bun? Este o Fiinţă bună prin care locuieşte orice lucru şi orice altă fiinţă vie îşi primesc însemnătatea. El este singurul care poate să transforme orice în bine, pentru că El Însuşi este sursa oricărei bunătăţi. Domnul Isus afirmă faptul că răspunsul la întrebarea tânărului bogat se află în Dumnezeu. Dar Domnul Isus trebuie să explice mai multe. ,,Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Pentru că, dacă poruncile n-au nimic  de-a face cu ,,intrarea în viaţă”, atunci de ce au mai fost date omenirii? Aceasta este datoria tânărului – trebuie să păzească poruncile. Atunci, cărarea înspre viaţa veşnică cere păzirea poruncilor! Dacă Domnul Isus spune aşa, cine are dreptul să-L contrazică? Ce alt drum poate exista înspre viaţă decât acela trasat de Domnul Isus? Acesta este începutul cărării: dacă un om nu ţine poruncile, nu poate intra în viaţa veşnică. Dar păzirea poruncilor nu este viaţa veşnică – este doar cărarea. Păzirea poruncilor are o relaţie apropiată şi esenţială cu viaţa veşnică. Domnul Isus îi spune că iubirea de Dumnezeu este totul. El îi dă tânărului bogat puţin din ceea ce înseamnă viaţa Lui Însuşi. Dar tânărul bogat nu a fost gata de a primi mesajul acesta. El a vrut viaţa veşnică. Dar aceasta a însemnat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său. Numai că tânărul nu era gata de un asemenea mesaj. Iubirea lui Dumnezeu în felul acesta nu este începutul cărării, ci este sfârşitul, destinaţia. Tânărul bogat nu putea înţelege că aceasta este de fapt viaţa veşnică. Mulţi creştini din ziua de azi nu înţeleg lucrul acesta. Domnul Isus îi răspunde la întrebare în mod direct – îi spune ce are de făcut. Şi acesta este un lucru pe care tânărul putea să-l facă, să ţină poruncile. Dar când acesta întreabă ,,Care?” Domnul Isus îi răspunde numai cu privire la acelea care au de-a face cu aproapele lui, şi apoi sfârşeşte cu cea mai mare şi mai grea dintre toate. Nu există păzire a poruncilor care să-L satisfacă pe Dumnezeu fără o păzire desăvârşită a poruncilor Lui. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere înspre orice încercare sinceră de păzire a poruncilor Lui. Care tată nu este mulţumit de primele încercări ale fiului său de a umbla? Dar care tată va fi mulţumit cu mai puţin decât cu paşii siguri ai fiului care este acum matur? După ce Domnul Isus menţionează toate poruncile pe care vroia să le scoată în evidenţă, tânărul răspunde îndată că toate aceste porunci le-a păzit. Trebuie oare să-l credem pe cuvânt? Domnul Isus, cel puţin, îl ia pe cuvânt. Apoi s-a uitat la el şi l-a iubit. Oare să fi fost Domnul Isus înşelat de cuvintele tânărului? A fost tânărul nesincer în afirmaţia lui, sau a crezut Domnul că tânărul bogat ţinuse toate poruncile? Într-un anumit sens, tânărul a păzit poruncile. Desigur, în mod deficitar, dar încercase. Şi probabil că de ani de zile, tânărul acesta a depus mult efort pentru a păzi legea. Dar scopul poruncilor a fost să-i facă pe oameni să ajungă la capătul puterilor lor, şi acolo să întâlnească sursa vieţii şi a legii, pe Cel care face împlinirea legii posibilă. Se pare că tânărul a ajuns la punctul acela. Păzirea poruncilor nu i-a dat împlinire tânărului şi nici odihnă. Dar îşi dorea viaţa veşnică, un lucru care nici cel puţin nu era menţionat în lege. Păzirea poruncilor legii a produs în tânărul bogat o foame pe care legea sau ţinerea legii nu puteau să i-o dea. După păzirea poruncilor, tânărul acesta a fost gata pentru a învăţa o altă lecţie, mai avansată. Domnul Isus n-a voit să-l lase acolo unde era – Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Hristos a văzut în tânărul acesta nevoia mare de desăvârşire, un lucru pe care creştinul de rând nu o vede. Desăvârşirea, dar desăvârşirea Tatălui, este viaţa veşnică. ,,Dacă vrei să fii desăvârşit!” i-a spus Domnul Isus. Ce onoare pentru tânărul acesta – ca Domnul Isus Însuşi să vadă dorinţa lui după desăvârşire! Dar ce aşteptări mari are El de la tânărul acesta! Ca să ajungă la desăvârşirea dorită, trebuia să vândă tot ce are, să dea la săraci, iar apoi să-L urmeze pe Domnul. Se poate ca acest lucru să fie singurul care mai stătea între el şi viaţa veşnică? Numai Dumnezeu ştie ce victorie putea fi câştigată în tânărul bogat prin ascultarea de porunca aceasta! Mult mai mult se cerea pentru desăvârşire, dar pasul următor era ca tânărul acesta să vândă tot ce are şi să dea la săraci. Nu se găsea nimic de felul acesta în lege. Nu era oare prea greu? Nu era greu de lăsat pământul şi de câştigat cerul, iar pentru lucrurile eterne să renunţe la cele trecătoare? Să-i întoarcă spatele lui Mamona şi să-L urmeze pe Domnul Isus? Numai cel care nu L-a urmat pe Domnul niciodată şi nu-L cunoaşte, care n-a însetat după neprihănire niciodată şi nici după viaţă veşnică, numai acela poate spune că este greu. Tânărul a ajuns până aici, a câştigat trecere în ochii Domnului. Pentru el, Domnul Isus ar fi făcut ceea ce a făcut pentru toţi oamenii – să fie mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Domnul Isus l-ar fi eliberat pe moment, şi l-ar fi făcut moştenitor al vieţii veşnice. Probabil că tânărul acesta îşi iubea averea la fel ca toţi ceilalţi oameni. Dorinţa Domnului Isus a fost să-l elibereze pe tânărul acesta de atitudinea sa. Şi chiar mai mult, de robia sa. Pentru că cel care nu se poate despărţi de averile sale, este într-adevăr un rob. Domnul Isus ar fi putut să ia bogăţia de la omul acesta prin voinţa Lui proprie, dar modul acesta de lucru nu ar fi fost destul de bun. El a vrut ca tânărul să renunţe la bogăţia lui prin propria-i voinţă. Aceasta ar fi fost o victorie pentru amândoi! Aşa şi-ar fi câştigat el libertatea şi viaţa. Numai atunci când voia Domnului Isus ar fi fost una cu a tânărului putem spune că tânărul putea să fie liber de robia în care se afla. Pentru fiecare om există un asemenea moment în viaţă, când trebuie să facă o alegere. Tânărul acesta nu a fost gata să asculte. Oare aceasta să fi fost singura şansă pe care a avut-o tânărul de a câştiga viaţa veşnică? Nu ni se spune. Ca să-l facă pe omul acesta capabil de a primi viaţa veşnică, Domnul Isus trebuie întâi să facă din el un om sărac. Se poate ca tânărul acesta să fi fost mai mult decât bucuros să-şi folosească bogăţia pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ca să se despartă de avuţia lui pentru a sluji Domnului, lucrul acesta nu putea să-l facă. Nu încă! Şi cum putea să continue să-şi trăiască viaţa în păzirea poruncilor după această convorbire? Oare nu va începe acum să-şi vadă neputinţa, sau scopul mai înalt al poruncilor? Oare nu urma să vadă păzirea poruncilor ca o cerinţă mai acută decât oricând, dar imposibilă pentru că ceva lipsea în viaţa lui? Poruncile nu pot fi niciodată ţinute, atâta timp cât există o luptă personală pentru păzirea lor. Fiinţa umană va fi întotdeauna copleşită de greutatea imposibilităţii de a fi desăvârşit. Omul are nevoie de inimă curată pentru a avea mâni curate. Are nevoie de puterea vieţii, nu de zbatere, de puterea dragostei, iar nu de simţul datoriei. Adevărul va fi făcut înţeles într-o bună zi. Şi ce amară va fi această descoperire! Tânărul refuzase viaţa veşnică, chiar Viaţa. Iată cuprinsul veţii acestui tânăr: el a început foarte timpuriu să urce pe scara veşnică. A ţinut poruncile, şi fiecare poruncă păzită a însemnat o altă treaptă urcată. Dar pentru că avea cele necesare, nu a văzut necesitatea veţii veşnice. Era stimat şi bine văzut în ochii semenilor săi, iar renunţarea la bogăţia şi la poziţia lui în societate, ar fi însemnat ca el să se coboare la nivelul oamenilor de rând. De ce să nu ţină bogăţia aceasta? De ce să nu o folosească în serviciul Domnului? Ce înţelepciune putea să fie în renunţarea la un avantaj atât de enorm? Putea să-şi dăruiască bogăţia în slujba Împărăţiei, dar nu putea să se despartă de avuţie. Cum puteau banii să fie o piedică pentru intrarea în viaţa veşnică? Cum poate un om bogat să creadă că el însuşi are o mai mare valoare decât banii săi? Sau că lupta divină poate fi dusă mai bine fără aceste piedici materiale? Tânărul acesta ar fi înţeles curând perspectiva Domnului Isus dacă ar fi ascultat, pentru că ascultarea este instrumentul prin care Dumnezeu ne deschide ochii. Există un pericol pentru fiecare care încearcă să păzească poruncile – păzirea poruncilor ne poate face să avem o părere mai înaltă despre noi înşine. Nu ştiu felul în care tânărul acesta a înţeles viaţa veşnică. Dar oricare ar fi fost părerea lui, probabil că în mintea lui, neprihănirea în ochii lui Dumnezeu era un lucru pe care el însuşi trebuia să-l îndeplinească. Dar Dumnezeu Însuşi coboară, în persoana Domnului Isus, pentru a-l lua de mână pe acest tânăr. Şi apoi îi arată primul pas, pe care tânărul nu l-a înţeles. Picioarele lui sunt greoaie – purtau încălţăminte de aur. Ca să urce pe scara aceasta, tânărul trebuia să-şi lepede încălţămintea. Pentru el a fost mai de dorit să umble cu ea pe pământ, decât s-o lase pentru a intra într-o lume în care aurul lui nu valora nimic. Câtă tristeţe în avuţia lui! Dar cu toate că un om nu va putea niciodată să fie mântuit fără a fi eliberat de robia avuţiei lui, este ,,anevoie”, dar nu imposibil pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

de George McDonald  

MOARTEA – DUŞMAN SAU BINEFĂCĂTOR? (secţiune din cartea fr. Daniel Brânzei, LUCRURILE DE SUS)

Publicat de elpizein pe februarie 17, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , .

Putem aştepta cu bucurie cerul ?
,,Căci pentru mine a trăi este Christos, iar a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Christos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup” (Filipeni 1:21-23).
Apostolul Pavel aştepta cu mare bucurie să ajungă în cer. Cel credincios are toate motivele din lume ca să privească spre viitor cu o voioasă anticipare, fie că va fi vorba de întâlnirea cu Domnul la revenirea Sa, fie că va fi vorba despre cealaltă alternativă, să intre pe porţile slavei prin moartea trupească. Aceasta nu este o nădejde falsă sau o evadare din realitate, ci o foarte întemeiată certitudine. Avem motive să împărtăşim convingerea lui Pavel că a fi împreună cu Domnul este cu mult mai bine decât orice am putea experimenta aici pe pământ. Anii bătrâneţii noastre pot şi trebuie să fie luminaţi şi înveseliţi prin contemplarea fericirii pregătite pentru mireasa lui Christos în cer.
,,Gândul la ceea ce ne aşteaptă în cer nu este nicidecum un lux spiritual pe care nu ni-l putem permite”, scrie H. Griffith Thomas, ,,nu este o păgubaşă pierdere de timp, nici un exerciţiu fantezist al imaginaţiei, ci o justificată şi îndreptăţită preocupare pentru oricine este implicat în activitatea creştină ca şi pentru misticul contemplativ, căci ceea ce gândim şi credem despre viitorul etern are urmări directe şi imediate asupra felului în care ne trăim viaţa de fiecare zi.”
Mulţi dintre aceia care sunt acum ,,blazaţi” la gândul veşniciei vor ajunge odată să regrete din greu că nu s-au preocupat mai mult cu acest subiect şi nu s-au pregătit mai bine pentru această eventualitate, căci fericirea şi răsplata noastră viitoare depinde în cel mai real sens de cum am ştiut să ne pregătim viitorul: ,,Cum îţi aşterni, aşa dormi!” În veacul nostru materialist nu mai este la modă să te gândeşti la gloria cerului. Mulţi preferă să fie implicaţi în îmbunătăţirea lumii în care ne ducem viaţa acum. Preocuparea este de înţeles şi întrutotul justificabilă. Dar de ce ar trebui să alegem una în detrimentul celeilalte? Nu le-am putea face oare pe amândouă deodată şi deopotrivă de bine?
În privinţa aceasta, Dr. J. H. Jowett a scris: ,,Am simţit, împreună cu alţi reformatori tineri ca mine, că în loc să tot cântăm despre gloria lui Christos, fac mult mai bine dacă angajez adunarea pe care o păstoresc în munca de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă pentru cei din cartierele sărace. Am descoperit însă că, niciun om nu lucrează cu mai multă râvnă pentru cei necăjiţi şi obijduiţi, ca acela care are o viziune clară despre cetatea cerească pregătită pentru noi toţi de Dumnezeu.”
Un studiu al istoriei, atât al celei seculare cât şi al celei sacre, scoate imediat la iveală că cei mai importanţi creştini în schimbările sociale majore au fost aceia care ,,au gustat puterile veacului viitor” (Evrei 6:5). Influenţa unor astfel de oameni în societate, asemenea sării, este întotdeauna benefică. Dacă vom arunca o privire asupra listei de eroi ai credinţei din Evrei capitolul 11 ne va fi foarte clar că viaţa şi comportamentul lor a fost fundamental influenţat de perspectiva pe care au avut-o despre lumea viitoare: ,,În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16).
Bătrâneţea ar trebui să fie un timp al realismului. Arthur Shopenhauer, celebrul filosof german a spus: ,,Ultimii ani din viaţă sunt ca sfârşitul unui bal mascat, când toate măştile sunt date jos.” Viaţa este doar un fragment de existenţă, o clipă aşezată între două eternităţi. Singura şansă ca s-o înţelegi este s-o priveşti în contextul acesta al veşniciei.
Până şi filosofii greci, oricât de păgâni au fost, au văzut cât de important este să petreci timp în contemplarea vieţii viitoare. În lucrarea ,,Faedo”, înainte de a bea din cupa cu mortala cucută, Socrate spune:   ,,Probabil că pentru unul gata să plece în călătorie cel mai bine este să cerceteze despre călătoria pe care o va face şi despre ceea ce-l va aştepta la destinaţie. Ce rost ar mai avea să se preocupe de celelalte lucruri?” Socrate nu putea face mai mult decât să speculeze despre viitor. Noi însă putem cunoaşte cu certitudine. Cu Scriptura în mână, noi putem contempla viitorul, căci textul ei ne ajută să vedem lucrurile nu din perspectiva ceţoasă a lumii, ci din perspectiva clară a Sfântului Dumnezeu. ,,Mângâierea pe care ne-o dau Scripturile” micşorează povara întristării şi ne ajută să putem purta necazurile şi poverile din viaţa aceasta.

Câteva mituri despre cer
,,Fereşte-te de basmele lumeşti …” – 1 Timotei 4:7
Înainte de a răspunde acestei întrebări referitoare la bucuria din cer este nevoie să definim ce înţelegem noi prin ,,cer”. În dicţionar, cerul este ,,locuinţa lui Dumnezeu şi a celor neprihăniţi, după moarte.” Termenul grec tradus la noi prin ,,cer” este folosit în Biblie în trei sensuri: El se poate referi la:
Cerul atmosferic în care deja existăm. Aceasta a fost una din împărţirile primordiale ale lumii descrise în Geneza 1:1: ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Cerul atmosferic este pătura de gaze care întreţin viaţa pe pământ.
Cerul astronomic sau cerul sistemelor stelare, despre care generaţia noastră a acumulat mai multe cunoştinţe decât oricare alta. Cu toate acestea, n-am reuşit decât să ne bălăcim puţin la malul imensităţii care ne stă înainte. Cerul astronomic a fost descris ca ,,cea mai elocventă ilustrare a infinitului, o emblemă a veşnicului Dumnezeu în sfera spaţiu-timp, tot aşa cum curcubeul este o emblemă a Lui în sfera legămintelor veşnice.” Oricât de imensă ne-ar părea întinderea cerurilor, Solomon le-a redus la adevărata lor valoare când a spus: ,,Iată că cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă”(1 Regi 8:27).
Cerul divin sau Locuinţa Dumnezeului veşnic. În acest loc, îngerii care nu au căzut şi cei răscumpăraţi vor împărtăşi viaţa lui Dumnezeu şi bucuria Mântuitorului lor. Din acest loc s-a coborât la noi Christosul preexistent ca să ia chip de om şi să săvârşească răscumpărarea noastră. Când S-a înălţat iarăşi, El ,,a străbătut cerurile”(Evrei 4:14) şi, ca răsplată a fost ,,înălţat la dreapta lui Dumnezeu”(Fapte 2:33). Aceste expresii nu identifică nişte locuri la curtea cerului, ci mai degrabă funcţionalitatea regală de care se bucură. Prin această ,,înălţare”,Domnul Isus Şi-a reluat prerogativele poziţiei înalte de care s-a bucurat din veşnicie.
Adevărul există, minciuna trebuie inventată. Limbajul plin de metafore şi simboluri folosit în textele Bibliei atunci când se vorbeşte despre cer a dus la apariţia unor concepţii stranii pline de deformări mitologice. Cele mai groteşti au fost făcute de aceia care insistă să interpreteze limbajul poetic după canoanele prozei, deşi este evident din text că o asemenea interpretare nu poate fi indicată. Iată aici câteva din cele mai răspândite interpretări greşite despre cer:
Se spune că cea mai importantă îndeletnicire a celor ajunşi în cer va fi să stea tolăniţi pe un nor şi să ciupească tot timpul coardele unei harpe de aur. Această perspectivă este pe cât de răspândită pe atât de greşită şi trebuie negată cu toată puterea. Se spune că viaţa din cer ar consta în cea mai mare măsură în odihnă şi contemplare, fără nimic care să ne pasioneze. Pentru activistul de pe pământ, odihna nesfârşită seamănă mai mult cu iadul decât cu raiul. O asemenea existenţă ar duce inevitabil la frustrare şi plictiseală de moarte. Ar fi bine să ştim că, în limbajul Bibliei, ,,odihna” înseamnă cu totul altceva decât o tolăneală necurmată. Ea înseamnă odihna în activitate, nu odihna fără activitate.
F. W. H. Myers, autorul unui poem magnific intitulat ,,Sfântul Pavel”, a întrebat odată pe o mamă care-şi pierduse de curând fiica ce presupune că s-a întâmplat cu sufletul celei plecate. ,,Oh, cred că a intrat în bucuria veşnică”, a răspuns ea, ,,dar te-aş ruga să nu vorbeşti cu mine despre subiecte aşa de neplăcute.” Iată încă o dureroasă şi tragică părere greşită.
Se spune că preocuparea cu cerul ar fi un semn de slăbiciune şi s-ar naşte doar din dorinţa de a evada din realitate. Oare n-am putea spune că este tocmai invers? Atâta timp cât există o viaţă viitoare pe care ne-o putem petrece în veselie sau în vaiete, nu este oare refuzul de a ne pregăti pentru ea tocmai o încercare de a evada din realitatea care ne aşteaptă? Oare nu este perspectiva de a ne întâlni şi a fi cu Domnul suficient de importantă ca să o anticipăm cu bucurie?
Se spune că în cer n-am avea nimic interesant de făcut. Iată o teamă nefondată. Una din răsplătirile care-i aşteaptă în cer pe cei care au slujit cu credincioşie va fi, în cuvintele lui Christos, primirea unor nivele diferite de autoritate. Iată cuvintele acestei ilustraţii: ,,Deci a zis: ,,Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine), şi le-a zis: ,,Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.” Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: ,,Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.” Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: ,,Doamne, polul tău a mai adus zece poli. El i-a zis: ,,Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.” A venit al doilea, şi i-a zis: ,,Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.” El i-a zis şi lui: ,,Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi” (Luca 19:12-19). Din cele de mai sus se vede că nu vom sta de loc degeaba! Să remarcăm însă că măsura de responsabilitate din cer este direct proporţională cu măsura de credincioşie cu care ne-am împlinit slujirea aici pe pământ. Cerul nu este un loc pregătit pentru leneşi şi pentru dezordonaţi.
Domnul Isus ni L-a prezentat pe Tatăl drept un Dumnezeu în plină activitate: ,,Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). Cu siguranţă că vor fi destule activităţi pe care va trebui să le facem şi noi. Se spune că muzica din cer va fi plicticoasă, complicată şi repetată la nesfârşit. Strălucitul umorist american Mark Twain şi-a închipuit muzica din cer ca foarte plicticoasă; ,,Ţine cât ţine ziua de lungă şi se repetă în fiecare zi, câte douăsprezece ore pe zi”, scrie el. ,,Se cântă numai imnuri religioase, ba chiar mai rău, se cântă numai un singur imn repetat la nesfârşit. Mereu aceleaşi cuvinte, vreo douăzeci de cuvinte repetate; fără ritm şi fără rimă, fără nici un fel de poezie …” În aprecierea pe care o face muzicii cereşti, inteligentul cinic se face vinovat de o greşeală de neiertat pentru un om de litere, el interpretează un pasaj apocaliptic simbolic după regulile prozei. Biblia ne spune că vom cânta mereu ,,o cântare nouă”. ,,Iată că toate lucrurile s-au făcut noi” ne-a spus Domnul.
Bertrand Russel a împărtăşit părerea lui Mark Twain. El s-a înspăimântat la gândul unei existenţe nesfârşite, fără ţel, socotind-o plictisitoare. Oare n-am putea spune că el s-a speriat tocmai pentru că a proiectat la nesfârşit propriul său stil de viaţă trăit pe pământ? Pentru el, celebra cântare a lui John Newton, ,,Măreţul Har”, nu i-ar aduce niciun fel de satisfacţie.
,,Prin har ajunge-voi în cer
Cu slavă îmbrăcat
Şi voi slăvi în veşnicii
Pe Cel ce har mi-a dat”
Cei ce se iubesc nu se plictisesc niciodată să stea împreună! În cer vom fi împreună cu Acela ,,pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1:8). Martin Luther a spus: ,,Dacă n-aş şti că în cer este voie să râzi, n-aş dori să ajung acolo.”
…
Se spune că Petru păzeşte poarta cerului. Aceasta este o pură fantezie fără nici un suport biblic. Ea sa născut dintr-o interpretare greşită a pasajului din Matei 16:18-19. Se spune că vom deveni cu toţi îngeri, cu aureolă în jurul capului şi cu aripi. Nu există nici un fragment de Scriptură care ar putea suporta aşa ceva.
În ce sens este ,,cu mult mai bine” în cer? ,,Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Christos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup” (Filipeni 1:22-24). Pavel era sfâşiat între sentimentul responsabilităţii pastorale şi dorinţa de împlinire şi bucurie personală. Pentru el, n-avea nici o îndoială ce ar fi fost mai bine. Fusese doar unul din aceia care gustaseră ceva din dulceaţa cerului. Într-un pasaj cu notă autobiografică, el scrie: ,,Cunosc un om în Christos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească (2 Corinteni 12:2-4).
Când Pavel a scris că cerul ,,ar fi cu mult mai bine” el a vorbit dintr-o experienţă personală. Când i s-a apropiat ceasul să moară ca martir, el a întâmpinat moartea cu o bucurie senină şi cu o siguranţă deplină. N-a avut nici un fel de frică. ,,Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:68).
Istoricii primelor veacuri au remarcat curajul şi bucuria cu care creştinii întâmpinau moartea crudă. În anul 125 d.Ch., într-o scrisoare adresată unui prieten, Aristide descrie ,,o nouă religie numită creştinism”: ,,Dacă vreun om neprihănit dintre creştini trece din lumea aceasta, ei se bucură şi-I mulţumesc lui Dumnezeu; apoi escortează trupul cu cântări de mulţumire, de parcă s-ar muta doar dintr-un loc într-altul din apropiere.” Acei sfinţi în suferinţă au ajuns să aibă o atitudine triumfantă în faţa morţii pentru că ei au crezut şi au experimentat puterea învierii lui Christos, dobândind o încredere nestrămutată în convingerea că îi aşteaptă de acum o mare bucurie în cer. Contrastul evident dintre bucuria şi biruinţa lor pe de o parte şi vaietele tragice pe care le scoteau contemporanii lor păgâni înaintea morţii se dovedea a fi o foarte bună platformă evanghelistică.
Ateul nu se află într-o poziţie mai bună decât păgânul. Când mama lui Huxley a murit, asta a fost tot ce a putut scrie marele om de litere către sora lui: ,,Preaiubita mea soră, nu-ţi ofer nicio consolare, pentru că nu cunosc niciuna. Există lucruri pe care fiecare trebuie să le poarte cât poate el mai bine cu puterea care i-a fost pusă la dispoziţie.”
Cerul este cu mult mai bine decât toate experienţele de pe pământ. Iată aici doar câteva din beneficiile şi binecuvântările pe care ni le aduce el:
– Ne vom bucura de viaţa veşnică în imediata prezenţă a Dumnezeului triunic.
– Tot ceea ce limitează calitatea vieţii pe pământ va fi inexistent în cer.
– Cele mai mari culmi de bucurie pe care le-am trăit pe pământ vor fi eclipsate de bucuriile cereşti.
– Vom fi salvaţi ,,ca să nu mai păcătuim”. Orice fel de faliment împreună cu toate consecinţele lui va fi dat uitării.
– Nu vom mai fi ispitiţi nici de lume, nici de diavol, nici de firea pământească.
– Cunoştinţa nu va mai fi limitată.
– Vom depăşi toate limitările de astăzi ale trupului.
– Ne vor sta la dispoziţie tot felul de lucruri care vor contribui la împlinirea şi dezvoltarea noastră.
– Reîntâlnirea cu cei dragi şi noile prietenii stabilite acolo vor transforma cerul într-un minunat loc de părtăşie.
– Muzica din cer va întrece chiar şi cele mai desăvârşite reuşite muzicale de pe pământ.
– Va exista o deplină împlinire pentru orice aspiraţie şi dorinţă sfântă.
Pe scurt, în cer va fi ,,cu mult mai bine”.

Publicat de elpizein pe februarie 11, 2013
Publicat în: Uncategorized.

Avatarul lui Ilie BledeaIlie Bledea

Mulțumirea în rugăciune pentru credincioși

3. Mulţumesc  Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi.

Relația specială cu Domnul Isus, determină relațiile frumoase dintre credincioși, si se manifestă într-un mod foarte cunoscut nouă, însă tot mai puțin aplicat. Relația realizată între credincioși prin Domnul Isus, îi determină pe aceștia să se roage unii pt. alții.

Din nou, este ceva obișnuit în epistolele lui Pavel, ca în introducere să își prezinte și rugăciunea lui pentru cei cărora le scria, însă fiecare rugăciune, pentru fiecare grup de credincioși este neobișnuită.

Rugăciunea lui Pavel pt. credincioșii din Filipi este prezentată în versetele 3-11, în aceste versete el își exprimă motivațiile rugăciunii lui pt. ei, atitudinea cu care se roagă pt. ei, cât și cererile specifice pe care le înalță către Dumnezeu pentru ei. O să privim la această rugăciune a apostolului Pavel în mai multe meditații, dorind să…

Vezi articolul original 434 de cuvinte mai mult

Creştinii au fost oameni care s-au pocăit

Publicat de elpizein pe februarie 2, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , .

Te-ai pocăit tu de păcatele tale, te-ai întors tu la Dumnezeu? Toţi adevăraţii creştini au trecut prin experienţa pocăinţei. De îndată ce un suflet prin lumina Evangheliei îşi dă seama de păcătoşenia sa, nu mai poate sta nepăsător, ci se pocăieşte, părăseşte calea păcatului şi se întoarce la Dumnezeu. Evanghelistul Marcu ne spune că ,,după ce a fost închis Ioan Botezătorul, Isus a venit în Galilea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ,,S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14,15). Deci, primul cuvânt al Evangheliei e ,,Pocăiţi-vă”. Unii se întreabă: ,,Ce este pocăinţa?” Ea nu e o religie, sau o grupare la care să aderi, ci e o experienţă lăuntrică ce se petrece în inima păcătosului, luminat de Duhul Sfânt, prin Evanghelie. Atunci el se vede vinovat înaintea lui Dumnezeu şi doreşte scăparea de păcătoşenia sa. E un fel de trezire la realitate. Îşi dă seama că păcatul nu l-a fericit, ci l-a înşelat, l-a nenorocit. Îşi dă seama că vina lui e mare şi gravă, că merită iadul, dar se înfioară şi nu vrea să ajungă acolo. Îi pare rău de toate păcatele, pe obraji încep să curgă lacrimile pocăinţei, se căieşte şi în rugă în faţa Domnului îşi recunoaşte vina, îşi cere iertare şi părăseşte calea păcatului şi se întoarce la Dumnezeu, ca şi fiul risipitor din Evanghelie (Luca 15:11-24). Aşa a făcut împăratul David. În Psalmul 38:4, în rugăciune, el a zis: ,,Fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine”. Tu ai simţit vreodată povara păcatelor tale? Iar în versetul 18 el a zis: ,,Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare pentru păcatul meu”. În Ps.51.1-4, care la fel e un psalm de pocăinţă, el a zis: ,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta…” În Psalmul 32:3-5, tot David mărturiseşte starea de frământare ce a avut-o când şi-a dat seama de păcătoşenia sa. Iată cuvintele lui: ,,Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! “ şi Tu ai iertat vina păcatului meu”. La David constatăm recunoaşterea păcatului, zbuciumul din cauza păcatului, durerea sau căinţa sa pentru păcat, mărturisirea păcatului în faţa Domnului, nu preotului, şi cererea de iertare. Aceasta e pocăinţa.
Un alt caz izbitor de pocăinţă găsim la locuitorii din Ninive. Acolo s-a petrecut pocăinţa în masă. Când profetul Iona a fost trimis a doua oară la Ninive cu rostirea sentinţei divine că ,,încă 40 de zile şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3:4), oamenii au crezut mesajul, s-au îngrozit, au vestit un post, împăratul a coborît de pe tron, şi-a scos mantia de împărat, s-a îmbrăcat în sac, a şezut în cenuşă şi a dat următoarea poruncă: ,,Oamenii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci (îmbrăcarea cu sac era expresia unei dureri profunde), să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile”. Pocăinţa celor din Ninive a fost în urma vestirii sentinţei divine de către proorocul Iona. Atunci ei şi-au văzut păcătoşenia, s-au cutremurat de osânda divină, s-au smerit cu post şi cu rugăciune şi au strigat cu putere către Domnul după iertare. Când se ajunge la recunoaşterea păcatului, la unii se petrece un fel de criză spirituală, un strigăt la disperare după viaţă. E o revărsare în plâns a durerii pentru păcat, o rupere cu trecutul, cu toate faptele lui şi o reală întoarcere la Dumnezeu. Aceasta e pocăinţa. Şi Domnul le-a dat iertarea. Ninive nu a fost nimicită, ci a rămas în existenţă încă o sută de ani Menţionez aceste două cazuri de pocăinţă: unul de pocăinţă individuală, altul de pocăinţă colectivă, căci arată bine pocăinţa în elementele ei. Ea e o experienţă şocantă ce se petrece în urma auzirii sau a citirii Evangheliei. Duhul Sfânt foloseşte cuvântul Evangheliei spre a ne arăta cum ne vede Dumnezeu pe noi şi atunci omul care se credea bun, se vede ticălos, un mare vinovat în faţa lui Dumnezeu, îşi dă bine seama că nu a trăit cum au trăit creştinii de la început, el ştie că a minţit, a înjurat, a vorbit de rău, a duşmănit, a făcut rele, a trăit în plăceri şi păcate; ştie că nu a ţinut cont de voia lui Dumnezeu, nu L-a ascultat, ci s-a mulţumit că a avut o religie, că s-a numit creştin, deşi traiul lui era în totul ca al păgânilor. Atunci se petrece pocăinţa.

1. Pocăinţa fiecăruia este cerută în Biblie
a. Pocăinţa a fost predicată de Ioan Botezătorul,
chiar înainte de Hristos Domnul, iar pe cei ce se pocăiau, îi boteza. El a mustrat aspru pe unii care ar fi vrut să fie botezaţi, fără să se pocăiască. ,,Pui de năpârci, – le-a zis el – cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:7,8). Iar celor ce se bizuiau pe ereditate – ca şi multi din cei de azi care zic că s-au născut creştini – Ioan le-a zis: ,,Să nu credeţi că puteţi zice: ,,Avem ca tată pe Avraam! “ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam”. Deci, el le cerea să nu se bizuiască pe ereditate, ci să se pocăiască cu adevărat.
b. Pocăinţa a fost cerută de Hristos Domnul
chiar la începutul misiunii Sale. Evreilor care considerau păcătoşi doar pe cei peste care au venit unele nenorociri, iar ei se credeau bine, El le-a zis: ,,Credeţi voi că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:2,3). De asemenea a mustrat aspru cetăţile Horazin, Betsaida şi Capernaum pentru că nu s-au pocăit (Matei 11:20-24). După înviere, Domnul Isus a zis ucenicilor: ,,Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor – (deci şi românilor) – în Numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim” (Luca 24:46,47).
c. Pocăinţa a fost predicată de apostolii Domnului,
deci şi de apostolul Andrei care a ajuns pe meleagurile României. În ziua de Rusalii, când prin Duhul Sfânt s-a format Biserica creştină şi la predica lui Petru şi a celorlalţi, oamenii şi-au văzut păcătoşenia şi au întrebat: ,,Fraţilor, ce să facem? “ ,,Pocăiţi-vă” le-a zis Petru, şi în ziua aceea aproape trei mii s-au pocăit şi au fost botezaţi. Dar ei au fost botezaţi în urma pocăinţei (Fapte 2:37-41). Aşa a fost la primii creştini. După vindecarea ologului de la poarta ,,Frumoasă”, când s-a adunat multă lume să vadă minunea, apostolul Petru le-a zis: ,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3:10). Iar în a doua sa epistolă, apostolul Petru a scris: ,,Dumnezeu nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Petru 3:9).
Apostolul Pavel a predicat pocăinţa. Când a ajuns la Atena şi învăţaţii greci l-au dus la Areopag, printre altele el le-a zis: ,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:30,31). Şi în ziua aceea s-au pocăit senatorul Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi alţii din Atena. Celor din Roma apostolul Pavel le-a scris: ,,Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, …Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1,4)

2. Istoria creştinilor din primele veacuri dovedeşte că ei au fost oameni care s-au pocăit
Iată doar câteva citate din scrieri din veacul doi şi trei care mărturisesc aceasta.
a. IUSTIN MARTIRUL, în cartea sa Dialogul cu Iudeul Trifon, zice: ,,Afirm că… nepocăindu-se înainte de moarte, nu se pot mântui întru nimic… căci bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nemăsurarea bogăţiei Lui, socoteşte pe cel ce se pocăieşte de păcate, după cum se spune în Iezechiel, ca drept şi fără de păcat” (Ezech.33:12-20). Iar puţin mai târziu scrie: ,,Căci dacă pocăindu-vă de păcatele pe care le-aţi făcut şi cunoscând că El este Hristos… veţi avea iertarea păcatelor”.
b. HERMAS în scrierea ,,Păstorul”, spune: ,,şi (Păstorul) mi-a răspuns zicând: ,,Toţi câţi se pocăiesc din toată inima şi se curăţesc de toată răutatea de mai înainte şi nu mai adaugă alte păcate din cele de odinioară, vor primi de la Domnul o vindecare pentru păcatele trecutului”.
c. TERTULIAN în tratatul său ,,Despre pocăinţă”, care a fost scris prin anul 203, spune: ,,Dacă este pocăinţă, în baza ei, iertarea va fi acordată pentru fiecare păcat, fie că a fost săvârşit în trup sau în spirit, fie în faptă sau dorinţă, de acelaşi Dumnezeu, care de altfel determină pedepsirea lor la judecată. Căci e foarte inconsistent să aştepţi iertarea păcatelor, în timp ce tu eviţi să te pocăieşti. . . Aceasta e ca şi când întinzi mâna să primeşti cumpărătura, fără să fii plătit preţul. Pocăinţa e preţul pe care îl cere Domnul, ca să-ţi poată da iertarea. Compensarea prin pocăinţă e ceea ce El îţi propune ca să fii scăpat de pedeapsă.”
d. CLEMENT DIN ROMA în scrisoarea sa către creştinii din Corint, scrisoare ce a fost scrisă între anii 96-98 d.Hr., spune printre altele: ,,Să ne fixăm privirea noastră asupra sângelui lui Hristos şi să ne dăm seama ce preţios este el înaintea Tatălui Său, căci a fost vărsat pentru mântuirea noastră şi aduce harul pocăinţei întregei lumi. Să cercetăm toate generaţiile şi să învăţăm că generaţie după generaţie, Domnul ,,a dat oportunitate pentru pocăinţă” celor ce vor să se întoarcă la El. Noe a predicat pocăinţa şi cei ce au luat seama, au fost mântuiţi (Gen.7:1). Iona a proclamat iminenta distrugere Ninivitenilor, dar ei s-au pocăit de păcatele lor. Slujitorii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, vorbesc despre pocăinţă. Într-adevăr Stăpânul Universului, El însuşi, cu jurământ a vorbit despre pocăinţă când a zis: ,,pe viaţa mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci pocăinţa lui. Pocăieşte-te, o, casa lui Israel de nelegiuirea ta! “
e. CLEMENT DIN ROMA în scrisoarea a doua spune: ,,Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ… Să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiţi de Domnul., câtă vreme avem încă oportunitatea să ne pocăim. Căci după ce am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi în stare să ne pocăim…(Luca 16:19-31)…. Câtă vreme avem ocazia să fim vindecaţi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Medicul, şi să-I plătim taxa ce o cere. Ce taxă? Pocăinţa dintr-o inimă sinceră, căci El cunoaşte mai dinainte toate lucrurile şi ştie şi ce este în inimile noastre”. Pocăinţa a fost condiţia de bază ca cineva să devină creştin. În primele veacuri toţi întâi s-au pocăit şi astfel au devenit creştini. Dovezile istorice sunt cu sutele, dar mă rezum la acestea.

3. Realitatea de azi
Marea majoritate a celor ce se numesc creştini nici nu ştiu ce e pocăinţa. Ei nu au avut niciodată experienţa aceasta binecuvântată, ci se complac în păcatele lor. De aceea te întreb: eşti tu sigur că eşti creştin? E bine să te verifici în lumina Evangheliei. Altfel, grozavă va fi constatarea ta în clipa morţii că te vei pomeni ajuns în iad, fiindcă tu ai mers pe calea spre iad. Hristos Domnul a spus clar: ,,Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.” (Ev.Matei 7:13) Tata Cristea Gheorghe a fost cantor în strană la biserica ortodoxă şi mereu a cântat: ,,Aflat-am Izvorul Vieţii şi uşa raiului prin calea pocăinţei”. Dar într-o zi, prin Evanghelie, el şi-a dat seama că aşa ca mulţi alţii, el cânta o minciună. El trăia o viaţă în păcate căci nu aflase Izvorul Vieţii şi nu apucase calea pocăinţei spre uşa raiului. Dar a avut o clipă binecuvântată de trezire. Odată se afla cu alţi săteni la vorbă pe o laviţă la stradă, alţii stăteau pe dunga şanţului şi un trecător din satul vecin s-a oprit cu ei la vorbă. După câteva clipe, străinul i-a întrebat dacă ar vrea să le citească ceva din Evanghelie, şi fiindcă toţi au consimţit, el a scos din buzunar un Nou Testament şi le-a citit mai multe versete din Evanghelie. Atunci, Domnul a făcut ca el să-şi vadă starea lui ca păcătos, să lase calea păcatului şi să apuce calea pocăinţei. Atunci a aflat Izvorul Vieţii în Hristos Domnul, şi prin El, a găsit uşa raiului. Au fost chiar preoţi, care au slujit ani de zile în altar, dar nu au fost pocăiţi până într-o zi când au fost luminaţi de Duhul Sfânt. Aşa a fost preotul ortodox Tudor Popescu, ce a slujit la biserica ,,Cuibul cu barză” de pe Ştirbei Vodă din Bucureşti.. Aşa a fost preotul Vasile Ouatu, preotul Iosif Trifa din Sibiu, preotul Dumitru Cornilescu, care a tradus Biblia în limba română. El îşi istoriseşte pocăinţa sa într-o broşură intitulată: ,,Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora”.El spune cum în timp ce făcea traducerea Bibliei, a ajuns să-şi dea seama că e păcătos şi că trebuie să se pocăiască. El s-a pocăit, deşi a avut să îndure consecinţe pentru aceasta. Aşa e calea pocăinţei. Pocăinţa e poruncă dumnezeiască şi ea te priveşte şi pe tine. Dacă vrei să fii cu adevărat creştin, ascultă-L pe Dumnezeu, nu pe mine. El îţi cere să te pocăieşti.. Eu sunt doar un nevrednic slujitor în glorioasa Lui slujire şi am îndatorirea să-ţi spun aceasta. Pocăinţa nu e mare filozofie, ci e o recunoaştere a vinovăţiei în faţa Domnului, o părere de rău pentru trecut şi o cerere de iertare. În textul din limba greacă pentru cuvântul pocăinţă este folosit termenul ,,metanoia”, care înseamnă şi schimbarea minţii. Da, pocăinţa schimbă întreaga gândire cu privire la Dumnezeu, cu privire la păcat şi cu privire la veşnicie. De aceea, adevăraţii pocăiţi caută să trăiască voia lui Dumnezeu, le este scârbă de păcat, nu-l mai iubesc, ci se feresc de el şi prin puterea Duhului Sfânt caută să trăiască în toată curăţia. Vrei şi tu să te pocăieşti? Dacă da, chiar în locul în care te afli acum, spune şi tu ruga vameşului: ,,Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul! “ (Luca 18:13). Apoi trăieşte de acum viaţa de adevărat creştin. Dacă te pocăieşti, s-ar putea să fii batjocorit, să ţi se spună că te-ai rătăcit. Nu te speria, pe aici au trecut toţi adevăraţii creştini. Lumea păcătoasă iubeşte ce e al ei, dar când cineva părăseşte calea lumii şi începe să meargă pe calea Domnului, aşa cum e scris în Evanghelie, e huiduit. Da, eşti rătăcit, că în loc să nimereşti uşa cârciumei, nimereşti uşa bisericii; în loc să-L înjuri pe Dumnezeu, acum Îl lauzi; în loc să ai iad în casă, acum începe să înflorească un colţ de rai. Faţă de toţi păcătoşii e rătăcire căci nu mai mergi pe calea lor. Dar bucură-te şi de batjocură şi mulţumeşte Domnului că te ajută să mergi pe calea Lui. E minunată această rătăcire! Slavă Domnului pentru ea.
de Petru Popovici

Structura Bibliei

Publicat de elpizein pe ianuarie 14, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , .

Text: Psalmul 119:1-18 (Ps. 119:105)
Biblia sau Sfânta Scriptură este cea mai citită carte din lume. Pentru unii ea este o carte de poveşti, pentru alţii este un îndrumar în viaţă sau o scrisoare din partea lui Dumnezeu, având autoritate absolută în materie de credinţă. La studiul biblic este foarte important mai întâi să privim Biblia ca un tot, înainte de a ne ocupa cu fiecare parte în detaliu. Credem cu toţii că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi astăzi ne vom uita la structura ei.
Biblia nu se pretinde a fi o istorie a universului şi nicidecum o istorie a omenirii. Ea este mai mult o istorie a mântuirii, prin faptul că arată dezvoltarea planului de mântuire al lui Dumnezeu cu oamenii, prin Fiul Său, Domnul Isus Cristos. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să-L găsim, pe Domnul Isus,  în toate părţile Bibliei, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. După învierea Sa dintre cei morţi, Isus a spus ucenicilor Săi: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” (Lc. 24:44).
Se poate observa, atunci când deschidem Biblia, că ea este compusă din două părţi principale: Vechiul Testament şi Noul Testament. Cuvântul „testament“ înseamnă, în acest loc, legământ sau înţelegere. V. Testament este legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel, poporul ales pentru a reprezenta gloria divină în lume şi în care să vină Mântuitorul.  N. Testament este legământul lui Dumnezeu cu toţi cei ce cred în Fiul Său, Domnul Isus Cristos, pentru primirea binecuvântărilor dumnezeieşti şi a vieţii veşnice.
V. Testament este de trei ori mai lung decât N. Testament. Faptul că Dumnezeu ne dă atât de mult material în V. Testament arată foarte clar că creştinii, ca popor al lui Dumnezeu, trebuie să studieze în aceeaşi măsură ambele Testamente. Multe lucruri din N. Testament, care se referă la învăţăturile de bază, sunt imposibil de înţeles dacă nu cunoaştem şi ceva din V. Testament.
Vechiul Testament se compune din 39 de cărţi, care au fost scrise în decursul a sute de ani, şi anume din timpul lui Moise, circa 1450 î.Cr., până la ultima carte a Vechiului Testament, Maleahi, circa 400 î.Cr. Ele se împart de obicei în:
–      cărţile Legii
–      cărţi poetice
–      cărţi profetice.
Cărţile profetice se împart din nou în aşa-numiţii profeţi (prooroci) mari şi profeţi mici. Un ajutor bun de memorare îl formează numerele:  5-12-5-5-12, ceea ce înseamnă:
– 5 cărţi ale Legii
– 12 cărţi istorice
– 5 cărţi poetice
– 5 cărţi ale proorocilor mari
– 12 ale proorocilor mici.
Este important de menţionat că aceste cărţi, îndeosebi cele profetice, conţin numeroase profeţii despre venirea, viaţa, lucrarea, moartea şi învierea Domnului.
Noul Testament se compune din 27 de cărţi:
– cărţi istorice
– cărţi de învăţătură (sau epistole) scrise şi adresate de apostolii Domnului unor biserici locale din primul secol d. Cr.
– o carte profetică;
Mai exact, 5 cărţi istorice (cele 4 Evanghelii şi Faptele apostolilor), 21 de epistole (de la Romani până la Iuda) şi o singură carte profetică (Apocalipsa).
În ciuda lungimii sale, V. Testament este îndreptat asupra unui singur eveniment: aşteptarea venirii Mântuitorului promis în lume. V. Testament s-ar mai putea intitula „Cristos vine!“. De la prima profeţie despre Domnul Isus Cristos din Gen. 3:15 care spune: ,,Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”  se poate urmări, ca un fir roşu prin întregul Vechi Testament, linia Mântuitorului promis.
Atunci când studiem Biblia putem recunoaşte unitatea Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda diversităţii sale. Cele 66 de cărţi au fost scrise de circa 40 de oameni diferiţi într-un interval de câteva sute de ani, totuşi ele arată o armonie remarcabilă, întrucât toate au aşezat în punctul lor central, într-un mod direct sau indirect o singură persoană: pe Domnul Isus Cristos.
Biblia, după propria-i exprimare, vine de la Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire“ (2 Tim. 3:16).
Bărbaţii care au scris Biblia au fost, de fapt, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, aşa spune însăşi Biblia, prin ap. Petru: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ (2 Pet. 1:21).
Cuvântul „Biblie“ provine de la cuvântul grecesc „biblos”, care iniţial însemna „carte“. În decursul timpului a fost folosit tot mai mult în forma de plural „biblia“ care înseamnă „cărţi“. Desigur că se potrivesc ambele forme, atât la singular, cât şi la plural, pentru că Biblia este, singura carte care se deosebeşte de toate celelalte cărţi. Totodată, ea formează o colecţie de cărţi, care, în ciuda diversităţii lor, se îmbină într-un tot armonios. Cea mai folosită denumire pentru această colecţie de cărţi este „Scriptura“ sau „Sfânta Scriptură“, adică scrierea care vine de la Dumnezeu, care este separată şi se deosebeşte de toate celelalte scrieri.
Studiul Bibliei implică atât lucruri comune, cât şi deosebiri faţă de studiul altor lucrări literare. Putem spune că ea corespunde altor studii, întrucât solicită o atenţie personală şi o aplicare practică. Se deosebeşte însă de studiul literaturii generale pentru că, pe lângă factorul intelectual, implică şi factorul spiritual.
Duhul Sfânt este Autorul acestei cărţi şi trebuie să fie şi interpretul ei. Un om care nu este încă mântuit poate citi şi studia Biblia, însă nu poate înţelege cu adevărat conţinutul spiritual al Bibliei, pentru că Duhul Sfânt nu locuieşte încă în el, de aceea ap. Pavel spune: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte“ (1 Cor. 2:14) Deci, prima condiţie pentru un studiu corect al Bibliei constă în naşterea din nou a celui care studiază prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Însă şi un credincios adevărat poate fi împiedicat în înţelegerea Bibliei, dacă nu trăieşte într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.
O a doua condiţie este deci o viaţă de consacrare, sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Pavel le spunea credincioşilor din Corint că oamenii se pot împărţi în trei categorii în privinţa înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu:
– Din prima categorie face parte omul firesc, care încă nu este mântuit şi deci nu poate înţelege lucrurile dumnezeieşti.
– Opusul acestuia este omul spiritual, care este mântuit. El trăieşte într-o relaţie bună cu Duhul Sfânt, care locuieşte în el, şi datorită Duhului poate cerceta totul.
– Între aceştia se află omul carnal sau lumesc, care deşi este creştin, nu I-a predat Duhului Sfânt conducerea completă a vieţii sale şi de aceea a rămas prunc în Cristos. Acestora ap. Pavel le-a scris: ,,Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi, pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?  (1 Cor. 3:4).
Trebuie să mai spun că un creştin care duce o viaţă consacrată lui Dumnezeu poate face progrese mari în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda puţinelor cunoştinţe dobândite în şcoală şi a unei capacităţi intelectuale limitate, pentru că Îl cunoaşte pe Însuşi Învăţătorul şi are zilnic părtăşie cu El.
Acum putem să ne punem 2 întrebări. Prima: Ce aşteptări are Dumnezeu din partea noastră cu privire la poruncile Sale? Şi în Ps. 119:4 aflăm că ele trebuie ,,păzite cu sfințenie”. A doua: Ce ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune pentru a avea o atitudine corectă faţă de Cuvântul Său? Răspunsul îl aflăm în v. 8, 12: să nu ne părăsească şi să ne înveţe poruncile Sale.

Bibliografie: http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/

Aşteaptă cununa care va fi oferită celor statornici

Publicat de elpizein pe ianuarie 6, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , .

Text: 2 Tim. 4:7-8; Ap. 2:8-11 (Ap. 3:11)
Aş vrea să descoperim:
– condiţiile în care creştinii din Smirna trebuiau să rămână statornici;
– cauza persecuţiilor prin care au trecut;
– binecuvântările promise de Domnul Isus celor ce vor rămâne statornici.
Studiul Biblic din anul 2012 ne-a chemat la statornicie pe care trebuie să o dovedim:
– în credinţă (lucru pe care l-am învăţat din Ep. lui Iuda);
– în Cuvântul Evangheliei (lucru pe care l-am învăţat din Ep. către Galateni);
– în aşteptarea izbăvirii lui Dumnezeu (lucru pe care l-am învăţat din cartea profetului Obadia);
– în slujire (lucru pe care l-am învăţat din Ep. 2 Timotei).
În ultima lecţie biblică din acest an, descoperim un exemplu de statornicie şi binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce vor rămâne credincioşi până la moarte.
Studiind acest exemplu descoperim:

1. Condiţiile în care credincioşii din Smirna trebuiau să rămână statornici
Smirna a fost un oraş port la Mareea Egee, situat la 56 km N de Efes. Acest oraş există şi astăzi dar poartă numele de Izmir şi are o populaţie de aproape 3 milioane de locuitori, fiind al treilea oraş ca mărime din Turcia. Înainte de anul 2000, o treime din populaţia oraşului era creştină. Numele oraşului „Smirna” înseamnă „amărăciune” şi provine din termenul „mir” , adică un ulei extras dintr-o răşină aromatică, folosit la slujba din cortul întâlnirii. Acest ulei era amestecat cu scorţişoară, trestie mirositoare, casia şi ulei de măsline (Ex. 30:23, 24). Mirul era folosit şi la îmbălsămarea celor ce au murit chiar şi femeile care au participat la înmormântarea Domnului Isus au pregătit un asemenea amestec cu care să-I ungă trupul (Lc. 23:56; In. 12:3).
În sec. I, oraşul Smirna a cunoscut o dezvoltare înfloritoare fiind supranumit „Floarea Asiei”, având printre locuitori şi o mare comunitate de evrei.  Deşi era un oraş liber, a dovedit o loialitate deosebită faţă de Roma, fiind plin de râvnă în promovarea gloriei Imperiului Roman. În oraş era un templu ce promova închinarea către cezar, iar scriitorul roman Cicero a numit Smirna oraşul cel mai credincios şi aliatul cel mai fidel al Romei. Lucrul acesta a fost un mare dezavantaj pt. creştini, care au refuzat să-l numească pe cezar, Domn şi Dumnezeu. De oraşul Smirna este legat numele unuia dintre cei mai buni creştini care a urmat după generaţia apostolilor, Policarp, episcop de Smirna, care a fost martirizat în anul 155 d. Cr. Deci, în acest oraş în care era practicată o închinare păgână agresivă, Dumnezeu a îngăduit să ia fiinţă şi o biserică căreia Domnul Isus i-a adresat un mesaj, prin ap. Ioan, pe care-l găsim în cartea Apocalipsa 2:8-11.
Acest mesaj arată că:
a. Deşi despre biserica din Smirna nu se mai vorbeşte în niciun alt loc din N. T.,  Domnul Isus a ştiut de existenţa ei, de aceea El spune: ,,Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i”(v. 8). b. Domnul Isus a cunoscut măsura necazului îndurat de credincioşii bisericii din Smirna. ,,ştiu necazul tău, sărăcia ta şi batjocururile din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt”   (v. 9). Termenul din lb. greacă folosit pentru necaz arată o stare de presiune ilustrată printr-un obiect zdrobit sub o piatră grea, sau de o lamîie stoarsă până la ultima picătură. Cuvântul folosit pentru sărăcie arată o stare de sărăcie lucie, lipsă profundă iar cel pentru a defini batjocurile arată agresiune verbală şi bătaie de joc cu privire la modul de închinare.
c. Domnul Isus a cunoscut viitorul şi necazurile care urmau să vină. El spune: „Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile” (v. 10/b).

2. Cauza încercărilor în mijlocul cărora credincioşii din Smirna trebuiau să rămână statornici
Încercările prin care treceau credincioşii din Smirna erau cauzate de:
a. iudeii, care s-au afiliat Romei şi au ajuns o „sinagogă a lui Satan”, care îi desconsiderau şi îi prigoneau pe creştini spunând despre ei că sunt rătăciţi, (fiindcă au lepădat iudaismul – pe care-l considerau religia adevărată) şi că practică canibalismul, întrucât la cina Domnului mâncau trupul şi beau sângele Domnului – v. 9).
Să nu uităm că sinagoga a fost un loc de întâlnire a iudeilor pt. rugăciune, pt. educaţie religioasă, pt. citirea Legii şi a proorocilor şi pt. îmbărbătare spirituală. Din nefericire, Domnul Isus ne arată că nu Duhul lui Dumnezeu conducea în sinagogă, ci chiar Satana şi asta se vedea din acţiunile iudeilor faţă de creştinii din Smirna.
b. autorităţile romane, care îi prigoneau pe creştini pentru că nu li se alăturau în practicarea cultului cezarului.
c. păgânii, care le luau averile.
d. diavolul, care era în spatele acestor acţiuni (v. 10)

3.    Răsplătirile promise credincioşilor din Smirna care vor rămâne statornici Suferinţa şi prigoana prin care treceau credincioşii din biserica din Smirna este o binecuvântare, deoarece suferinţa:
a. te aseamănă cu Domnul Isus („Cel ce a murit şi a înviat” – v. 8). El Şi-a dat viaţa de bunăvoie dar a biruit moartea. Aşa va fi şi cu cei care trebuie să moară pt. credinţă iar ap. Pavel le scrie romanilor: ,,În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” b. modelează caracterul. Ap. Petru uitându-se la suferinţele prin care treceau fraţii lui,  le-a scris: ,,Căci este un lucru plăcut dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, suferă întristare și suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar, dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. (1 Pet. 2:19-21)
c. crează oportunităţi – credincioşii din Smirna puteau dovedi că sunt o biserică vie în contrast cu sinagoga Satanei.
d. conduce  spre cunună – „eşti bogat”– deşi creştinii din Smirna se vedeau săraci, Domnul Isus îi vedea bogaţi d.p.d.v. spiritual. Domnul le face o promisiune mare: ,,îţi voi da cununa vieţii” care este premiul învingătorilor pe calea credinţei. Cine rămâne credincios statornic „nu va mai fi vătămat de a doua moarte” (v. 10, 11).
Domnul Isus nu a avut nimic de acuzat la adresa bisericii din Smirna. Aşa ca şi ei, trebuie să învăţăm să fim credincioşi în lucrurile mici ca să putem fi şi în cele mari. Să învăţăm să biruim ispitele mici ca să putem birui ispita cea mare când va veni şi lucrul acesta îl vom putea face doar dacă trăim în ascultare de Dumnezeu şi în călăuzirea Duhului Sfânt.

adaptare după D. Boingeanu

Săptămâna de rugăciune pentru Bisericile Creştine Baptiste din România – 2013

Publicat de elpizein pe decembrie 30, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , .

Tema: Eu şi casa mea
Familia este una dintre cele mai mari binecuvântări de care au parte oamenii aici pe pământ. De fapt, după legământul cu Dumnezeu in baza jertfei Domnului Isus, legământul de căsătorie este al doilea ca importanţă. În familie experimentăm cele mai frumoase și intime relaţii interumane posibile aici pe pământ.  Dar, de la căderea omului în păcat, familia este pentru mulţi oameni locul neînţelegerilor, al  certurilor și violenţei. Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu, Cel Care a întemeiat familia, vrea să o binecuvinteze, iar diavolul vrea să o distrugă. În faţa atacurilor celui rău, fiecare familie are nevoie de protecţia și ajutorul lui Dumnezeu pentru a-şi împlini menirea şi pentru a se bucura de binecuvântarile Creatorului. În săptămâna aceasta, inspiraţi de Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom ruga în mod special pentru familie.

Duminica- Eu şi casa mea vom sluji Domnului
Text – Iosua 24:1-15
Iosua afirmă că indiferent ce drum vor alege celelalte familii, el și casa vor rămâne lângă Domnul. În vremea de acum multe familii sunt influenţate de cei din jurul lor şi aleg calea lumii. Dar sunt şi familii, care asemenea lui Iosua și casei lui, rămân cu credincioşie şi perseverenţă lăngă Domnul indiferent de împrejurări.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru toate familiile sănătoase în credinţă;
–         Pentru familiile în care toţi sunt măntuiţi;
–         Pentru familiile în care toţi sunt implicaţi în slujire în Casa Domnului.
Să cerem de la Domnul îndurare şi har de mântuire:
–         Pentru familiile în care unii au plecat in lume;
–         Pentru familiile în care unii au slăbit în credinţă;
–         Pentru familiile în care sunt neînţelegeri;
–         Pentru mântuirea celor pierduti din casele noastre.

Luni – Va porunci casei lui să ţină Calea Domnului
Text: Geneza 18:17-19
Dumnezeu afirmă ca Avraam va fi o binecuvântare pentru toate neamurile pământului şi va porunci fiilor lui și casei lui să ţină Calea Domnului. Avraam a avut autoritate spirituală în familia lui. In vremea de acum sunt părinţi care s-au compromis din punct de vedere spiritual şi nu mai au autoritate morală în faţa casei lor. Dar, prin harul lui Dumnezeu, mai sunt şi bărbaţi credincioşi care au o mărturie frumoasă și care se bucură de autoritate spirituală in familie.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru toți părinţii care umblă pe Calea Domnului;
–         Pentru toți părinţii care au autoritate spirituală în familie;
–         Pentru toate familiile care ţin Calea Domnului.
Să cerem de la Domnul:
–         Har de pocăinţă pentru părinţii care şi-au pierdut autoritatea spirituală în familie; –         Vreme de cercetare pentru familiile care au părăsit Calea Domnului;
–          Mântuire pentru cei care au avut bunici sau părinţi credinciosi.

Marţi – Altar în familie
Text- Iov 1:1-5
Iov veghea asupra copiilor lui şi după fiecare eveniment în familie fiecare copil era adus înaintea Domnului la altar pentru jertfa de sfinţire. In vremea de acum mulţi părinţi nu mai au timp să vegheze asupra copiilor lor, iar altarul din familie este neglijat sau a fost uitat de tot.  Prin harul lui Dumnezeu sunt însă și familii care veghează asupra copiilor și altarul Cuvântului şi rugăciunii adună toată familia înaintea Domnului.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru părinţii care au păstrat altarul în familie;
–         Pentru copiii care iubesc altarul Cuvântului şi rugăciunii;
–         Pentru tinerii credincioşi şi curaţi din familiile noastre.
Să ne rugăm Domnului:
–         Pentru părinţi care să dorească refacerea altarului din familie;
–         Pentru cercetarea Duhului in viaţa tinerilor care s-au indepărtat de Cuvânt şi rugăciune;
–          Pentru o viaţă curată şi sfântă în rândul tinerilor.

Miercuri – Tineri consacraţi în slujire
Text- 1 Samuel 7:1-6
In capitolul 6:13-21 citim ca oamenii din Bet-Şemeş, cu toate ca făceau parte din poporul lui Dumnezeu, nu au vrut sa păstreze chivotul la ei când au fost confruntaţi cu sfinţenia lui Dumnezeu. Cănd chivotul a ajuns în Chiriat Iearim, oamenii au înţeles că numai cine se sfinţeşte poate sta în prezenţa lui Dumnezeu. Dar din toata cetatea numai un singur tânăr, pe nume Eleazar, a acceptat să se sfinţească şi să treacă de partea Domnului. Consacrarea lui Eleazar a fost urmată de credincioşia şi statornicia lui în lucrare. În vremea de acum, tot mai puţini tineri sunt gata să se dedice în slujba Domnului. Pe plan mondial scade numărul băieţilor care aud şi ascultă chemarea Domnului la propovăduirea Evangheliei.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru tinerii care au auzit şi ascultat chemarea Domnului la slujire;
–         Pentru sfinţirea lucrătorilor tineri;
–         Pentru statornicia lor in slujire.
Să cerem de la Domnul:
–         Să deschidă inima tinerilor faţă de chemarea la slujire;
–         Să dea har și autoritate duhovnicească tinerilor care au intrat în lucare;
–         Să ridice în România o nouă generație de lucrători sfinţi şi statornici.

Joi – Familii care încurajează lucrătorii
Text- Faptele Apostolilor 18:23-28
Acuila şi Priscila au văzut potenţialul spiritual al lui Apolo şi l-au luat la ei acasă că sa-l ajute să crească în cunoaştere şi slujire. În urma investiţiei speciale a acestei familii, investiţie care a presupus cheltuieli materiale şi timp de studiu biblic,  tânărul Apolo devine mai eficient în lucrarea Evangheliei. În vremea de acum se poate observa că numărul familiilor care sunt gata să investească în creşterea lucratorilor este în scădere. Prin harul lui Dumnezeu au mai rămas încă familii care au inima deschisă pentru a investi în creşterea şi formarea lucrătorilor. Aceste familii sunt gata să sprijine atât tinerii care au chemare la slujire cât şi şcolile care pregătesc lucrători.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru tinerii care sunt gata să studieze în vederea slujirii;
–         Pentru familiile care investesc în formarea lucrătorilor;
–         Pentru şcolile din Cultul Baptist din Romania care pregătesc lucrători.
Să cerem de la Domnul:
–         Să binecuvinteze familiile care investesc in formarea lucrătorilor
–         Să cerceteze familiile care sunt nepăsătoare faţă de nevoia mare de lucrători;
–         Să binecuvinteze şcolile din cadrul Cultului nostru care pregatesc lucratori.

Vineri – Casa mea este casa lui Dumnezeu
Text: 2 Samuel 6:1-11
În vremea aceea împăratul David a dorit sa mute capitala spirituală a împărăţiei la Ierusalim şi în scopul acesta a hotărât să aducă din Chiriat Iearim chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim. În loc să respecte Legea lui Dumnezeu cu privire la chivot, David a preluat metoda de la filisteni şi astfel chivotul a fost transportat cu un car tras de boi. Când s-a dezechilibrat carul și era să se răstoarne chivotul, Uza, care nu era sfinţit pentru această slujbă, a pus mâna să sprijine chivotul. În momentul acela Dumnezeu l-a pedepsit pe Uza cu o moarte năpraznică. Din momentul acela nici David şi niciuna dintre căpeteniile lui Israel n-au vrut să vină chivotul lui Dumnezeu la ei acasă. Singurul care a acceptat chivotul lui Dumnezeu la el acasă a fost Obed Edom din Gat. Datorită faptului că Obed Edom a facut din casa lui casa lui Dumnezeu, a venit binecuvăntarea lui Dumnezeu peste el și peste toată casa lui. Multe familii procedează şi azi ca David şi căpeteniile lui Israel – nu vor să facă din casa lor casa lui Dumnezeu. Dar sunt şi azi oameni ca Obed Edom care trăiesc acasă ca în prezenţă Domnului şi casele lor sunt adevărate case ale lui Dumnezeu.
Să mulţumim Domnului:
–         Pentru toate casele în care prezenţa lui Dumnezeu este reală;
–         Pentru toţi părinţii care îşi cresc copiii in prezenţa Domnului;
–         Pentru mărturia frumoasă a caselor binecuvântate de Dumnezeu.
Să cerem de la Domnul:
–         Vreme de pocăinţă peste casele care nu au o viaţă plăcută lui Dumnezeu;
–         Îndreptare în viaţa celor care sunt pocăiti numai de duminca, iar în restul săptămânii au o viaţă lumească;
–         Har de pocăinţă adevărată pentru copiii care s-au scârbit de pocăinţa făţarnică a părinţilor lor;
–          Cercetarea lui Dumnezeu peste toate familiilor din biserică în aşa fel încât fiecare casă a copiilor Lui să fie o casă a lui Dumnezeu.

Sâmbătă – Casa mea este casa oamenilor lui Dumnezeu
Text: Faptele Apostolilor 16:11-15
Atunci cănd Evanghelia a fost propovăduită pentru prima dată de apostolul Pavel în Europa, prima persoană care a primit credinţa a fost Lidia. Lidia a lucrat in domeniul afacerilor cu produse textile foarte scumpe (purpură) şi a avut o situaţie materială bună. Toată familia ei a crezut in Domnul Isus şi a primit botezul Nou Testamental. Odată predată Domnului împreună cu toată casa ei, Lidia a făcut din casa ei casa oamenilor lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împreună cu toată echipa lui misionară au găzduit în casa Lidiei. Astăzi tot mai puţine familii sunt dispuse să-şi pună casa la dispoziţia oamenilor lui Dumnezeu. Primirea de oaspeţi acasă este tot mai mult înlocuită cu hotelul şi restaurantul. Oricât ar fi de convenabil hotelul sau restaurantul, ceea ce s-a pierdut este părtăşia din familie. Au mai rămas însă şi familii primitoare de oaspeţi pentru oamenii lui Dumnezeu.
Să mulţumimlui Dumnezeu:
–          Pentru familiile care îşi pun casele lor la dispoziţia oamenilor lui Dumnezeu;
–         Pentru familiile care vin în ajutorul lucrării misionare;
–         Pentru toate familiile care au deschis casele lor pentru plantare de biserici.
Să cerem de la Domnul:
–         Înţelepciune în administrarea caselor noastre;
–         Vreme de pocăinţă pentru cei care nu mai au casele deschise pentru nevoile lucrării lui Dumnezeu;
–         Binecuvăntări cereşti pentru toate casele în care se adună copiii lui Dumnezeu.

Duminică – Casa mea este locul unde oamenii se întorc la Dumnezeu
Text: Fapte 10:1-7; 23-24; 33-48
Corneliu era ofiţer în armata romană de ocupaţie a ţării sfinte. Spre deosebire de ofiţerii care atunci când sunt detaşaţi, sunt preocupaţi de băutură şi aventuri, Corneliu era preocupat de lucrurile spirituale. Dumnezeu îi ascultă rugăciunile şi îi deschide uşa să audă Evanghelia predicată de apostolul Petru. Corneliu însă este preocupat nu numai de mântuirea lui, ci şi de mântuirea altora. De aceea cheamă  rudeniile și prietenii să asculte Cuvântul lui Dumnezeu la el acasă. În felul acesta casa lui Corneliu devine locul în care oamenii aud Cuvântul şi se întorc la Dumnezeu. Bisericile noastre au mare nevoie de oameni ca şi Corneliu care să fie pasionaţi de mântuirea altora. Cu regret trebuie să recunoaştem că sunt familii cărora nu le pasă de mântuirea altora, nici măcar de mântuirea copiilor lor.
Să mulţumim lui Dumnezeu:
–         Pentru toţi credincioşii care se roagă pentru mântuirea altora;
–         Pentru cei care cheamă pe alţii la ascultarea Cuvântului;
–         Pentru toate casele în care se întorc oameni la Dumnezeu.
Să cerem de la Domnul:
–         Să pună pasiune în copiii Lui pentru mântuirea oamenilor;
–         Să deschidă uşa pentru Cuvânt în toate localităţile din Romania;
–         Să întărească mărturia şi evanghelizarea personală;
–         La început de an să binecuvinteze săptămânile de evanghelizare;
–         Să binecuvinteze toţi evangheliştii;
–         Să fie un seceriş bogat la aceste evanghelizări.
Având credinţa că Dumnezeu va împlini promisiunea făcută lui Avraam că în sămânţa lui, adică în Domnul Isus Hristos, va binecuvânta toate familiile pământului, ne rugăm să ne ajute să mijlocim în rugăciune pentru casele noastre, pentru bisericile noastre și peste ţara noastră.

Pastor Paul Negruţ, Vicepreşedinte cu educaţia biblică

2 Tim. 4:1-5 (Mat. 25:20-21) – Fii dedicat pentru a avea un caracter deosebit

Publicat de elpizein pe decembrie 29, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , .

Să ne uităm la sfaturile pe care apostolul Pavel i le-a dat lui Timotei pentru a-l ajuta:
– să-şi împlinească bine slujba şi…
– să fie dedicat pentru a dobândi un caracter deosebit.
Ap. Pavel, apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale, şi-a dorit ca mai tânărul său ucenic să fie echipat d.p.d.v. spiritual. Astfel, l-a încurajat pe Timotei să fie dedicat pentru a dobândi un caracter deosebit şi la îndemnat: „împlineşte-ţi bine slujba” (v. 5/c). Prin această poruncă, ap. Pavel îi arată lui Timotei că nu trebuie să se mulţumească cu jumătăţi de măsură, cu lucruri făcute superficial, adică „oricum” sau cu „e bine şi aşa”, ci, să lucreze în aşa fel încât, la sfârşitul vieţii sale, calificativul slujirii lui să fie: „bine, rob bun şi credincios.”
Acest fel de slujire este aşteptat şi de Domnul Isus, care va oferi celor ce slujesc după poruncile Lui o mare răsplătire. Spune Domnul: ,,Care este deci robul credincios și înțelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale” (Mat. 24:45-47).
În pasajul pe care-l studiem, pt. a-l ajuta pe Timotei să-şi împlinească bine slujba şi să fie dedicat pentru a avea un caracter deosebit, ap. Pavel îi prezintă:
1.    O MOTIVAŢIE CORECTĂ
Foarte mulţi slujitori nu-şi împlinesc bine slujba şi nu sunt dedicaţi pentru a avea un caracter fără reproş, fiindcă nu au o motivaţie corectă:
– Slujesc ca să fie văzuţi de oameni. Domnul Isus, în Predica de pe Munte, făcând referire la dărnicie şi la rugăciune, prezintă o atitudine corectă, în opoziţie cu cea a oamenilor ipocriţi, astfel: ,,Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii, în sinagogi și în ulițe, pentru ca să fie slăviți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti. Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti. (Mat. 6:2-6)
– Slujesc pt. un câştig mârşav. Ap Petru, în încheierea primei sale epistole, le scrie slujitorilor Bisericii să nu procedeze aşa: ,,Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei care va fi descoperită: păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine.” (1 Pet.5:1, 2)
– Slujesc din duh de ceartă. Deşi era în închisoare, ap. Pavel îşi aduce aminte de activitatea unor fraţi şi le scrie filipenilor astfel: ,,Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă; dar alții, din bunăvoință. Aceștia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care știu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele.” (Filip. 1:15-17)
– Slujesc din slavă deşartă. Ce-i slava deşartă? O boală sufletească asemenea mândriei. Încercând să-i înştiinţeze despre un asemenea păcat, ap. Pavel le scrie, tot filipenilor, astfel: ,,Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. (Fil. 2:3, 4).
În contrast faţă de aceşti slujitori, ap. Pavel îl încurajează pe Timotei să fie dedicat pentru a avea un caracter deosebit, prezentându-i 4 motivaţii corecte:
a. rugămintea apostolului – „te rog fierbinte” (v. 1);
b. prezenţa lui Dumnezeu – „înaintea lui Dumnezeu” (v. 1);
c. arătarea lui Cristos – Domnul le spune, despre acel moment, ucenicilor Săi că: „Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Mat. 16:27). Ap. Ioan îi îndemna, în acest sens, pe creştinii din Biserica Primară, astfel: ,,Și acum, copilașilor, rămâneți în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală și, la venirea Lui, să nu rămânem de rușine și depărtați de El.” (1 In. 2:28).
d. Judecata lui Cristos – El „are să judece viii şi morţii” Ap. Petru a întărit acest lucru, atunci când propovăduia celor din casa lui Corneliu spunând că: ,,Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului și să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți.” (Fapte 10:42)
Apoi, pt. a-l ajuta pe Timotei să-şi împlinească bine slujba şi să fie dedicat pentru a avea un caracter deosebit, ap. Pavel îi prezintă: 
2. O MĂRTURIE CONCRETĂ
În continuare, Pavel îl încurajează pe Timotei să împlinească lucruri concrete, precum: a. să predice Cuvântul  – „propovăduieşte Cuvântul ”(v. 2/a):
– datorită chemării pe care a primit-o (ap. Pavel l-a îndemnat să rămână în Efes să vegheze la păstrarea unei învăţături curate – 1 Tim.1:3-5);
– datorită lucrării pe care o împlineşte Cuvântul (,,…să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire…” – 2 Tim. 3:16);
– datorită împrejurărilor care vor veni (,,…oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, … şi … Își vor întoarce urechea de la adevăr…” – v. 3-4)
b. să stăruie asupra Cuvântului – „stăruie asupra lui la timp şi ne la timp” – De ce să facă lucrul acesta? Pt. ca să-l înţeleagă, ca să-l împlinească, ca să-i ajute pe alţii să înveţe Cuvântul şi ca să nu piardă nicio ocazie prielnică pentru vestirea Cuvântului (v. 2/b);
c. să aplice norma Cuvântului – „mustră, ceartă, îndeamnă” (v. 2/c). Aceasta înseamnă:
– a mustra: – a ajuta o persoană să fie conştientă de păcat şi a ajuta pe alţii să cunoască ce este bine şi ce este rău;
– a certa – a avea o atitudine categorică faţă de păcat, a diciplina sau a pronunţa o pedeapsă;
– a îndemna – a încuraja, a ajuta pe alţii să înveţe sau a sfătui
3. O MISIUNE COMPLETĂ
Pt. a-l ajuta pe Timotei să fie mai mult decât un crainic şi să împlinească o slujire completă, ap. Pavel îl îndeamnă:
a. să fie treaz – (alert sau vigilent)
b. să rabde suferinţele – (să îndure)
c. să facă lucrul unui evanghelist – să aibă ca prioritate vestirea Evangheliei
d. să-şi împlinească bine slujba – după modelul Domnului Isus care, spre sfârşitul lucrării Sale pe pământ a spus: ,,Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (In. 4:34).
adaptare după Dan Boingeanu

Trei imagini ale Crăciunului

Publicat de elpizein pe decembrie 23, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

,,Nişte Greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat, şi-au zis: ,,Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” (Ioan 12:20, 21) Iată-ne din nou în luna decembrie. Întreaga planetă Pământ este cuprinsă iarăşi  de zarvă şi nelinişte. Casele şi copacii au îmbrăcat din nou haina de sărbătoare. Beteala argintie cu steluţe luminoase este atârnată cu migală de streaşina caselor. Lumina beculeţelor multicolore împodobesc decorul iernii. Până şi pasărelele adormite sunt trezite din somn de zgomotul trepidant al locuitorilor planetei Pământ. Nedumerite de schimbarea bruscă a lunii decembrie, încearcă şi ele să se adapteze la noul stil de viaţă. Magazinele sunt luate cu asalt de către cumpărătorii grăbiţi de la oraşe şi sate. Fiecare caută să-şi îmbogăţească inventarul cu lucruri noi. Fiecare încearcă să se pregătească într-un fel sau altul să întâmpine sărbătoarea Crăciunului. Oamenii de toate naţionalităţile, de toate culorile se pregătesc de sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Christos.
Se spune că un om oarecare s-a gândit să-şi împodobească şi el casa de Crăciun, dar nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. S-a dus la magazin şi şi-a cumpărat un set de figuri de plastic care reprezentau personajele de bază a istoriei Crăciunului în miniatură. Bucuros a plecat acasă şi le-a instalat pe toate frumos în faţa casei. Cu mult calm şi migală a aşezat pruncul Isus într-un leagăn micuţ din scândură de brad. A luat apoi un beculeţ de 10 volţi şi a luminat corpul de plastic al pruncului Isus. Omul, grijuliu, nu a uitat nici de Iosif şi Maria, nici de păstori şi turma de oi, de magi şi de steaua călăuzitoare. Le-a aşezat pe toate cu migală pe covorul alb al zăpezii de decembrie. Trecătorii curioşi se opreau din drum să vadă pe viu una din secvenţele Crăciunului. Pe neaşteptate, într-o noapte mohorâtă, cineva a venit şi a furat pe pruncul Isus. A doua zi de dimineaţă gospodarul grijuliu observă că nişte oaspeţi nedoriţi i-au vizitat curtea furându-i pe pruncul Isus. A încercat disperat să afle din nou ceva de pruncul Isus, dar n-a reuşit. Ceva lipsea din curtea lui, ceva care a dorit aşa de mult să aibă a dispărut. Deodată îi veni ideea să dea un anunţ în ziarul local pentru a-şi căuta obiectul pierdut, cel care simboliza pentru el pruncul Isus. A doua zi pe prima pagină apăru un articol cu titlul: ,,Caut pe pruncul Isus, cel care a fost pus în faţa casei mele. Este al meu şi îl vreau înapoi.”
După cum aţi observat acest gospodar dorea şi el să-l aibă pe pruncul Isus ca parte din inventarul său de Crăciun. Dorea să vadă şi alţii cât de religios este el. Credea că toate acestea îi vor face viaţa mai frumoasă şi mai prosperă. Un Isus de plastic era tot ce-şi dorea el de sărbători.
Citind această ilustraţie, lacrimile au început să-mi lunece uşor pe obrazul îmbujorat de febra Crăciunului. Mi-am împreunat mâinile obosite de zbuciumul monoton al zilei de muncă şi am început să suspin adânc. O durere mi-a cuprins întreaga fiinţă. O durere ce o simt tot mai adânc în sufletul meu. Este durerea ce-o simt pentru cei care-L caută pe pruncul Isus. E durerea ce-o simt atunci când ei se opresc la un Isus de plastic, la unul luminat doar de un beculeţ de 10 volţi. Plâng pentru copiii care sunt din nou amăgiţi de Santa şi de cadourile de plastic oferite de bunici şi părinţi.
Cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu aş vrea să vă prezint 3 imagini ale Crăciunului. Prima imagine a Crăciunului, cunoscută de majoritatea omenirii, este cea prezentată de cardurile de Crăciun. Majoritatea cardurilor de Crăciun sunt frumos colorate, cu peisaje de iarnă, cu sănii şi cai trăgând cu greu sania încărcată cu cadourile pregătite de Moş Crăciun. Pe majoritatea cardurilor nu lipsesc cuvintele de încurajare şi bunăstare. Pe unele din ele sunt tipărite versete din Biblie, care încearcă să prezinte mai real, evenimentul sărbătorii de Crăciun. Nu lipsesc nici îngerii înaripaţi, care aduc vestea cea mare pe pământ, aceea a naşterii Fiului lui Dumnezeu.
Majoritatea cardurilor nu prezintă imaginea clară a naşterii Domnului Isus Christos. Până în prezent nu am observat niciun card cu masacrul lui Irod descris de evanghelistul Matei în cap. 2:18 ,,Un ţipăt s-a auzit la Rama, plânset şi bocet mult.” Niciun card nu descrie tulburarea din viaţa lui Iosif şi Maria. Cardurile de Crăciun doar ne amintesc de Scriptură şi de minunea lui Dumnezeu, dar denaturează adevărata semnificaţie a naşterii Domnului Isus Christos. Ele au devenit uneori ca un portret sub formă de icoană unde Maria liniştită împlineşte voia lui Dumnezeu, ca şi o benedicţie.
Au schimbat oare cardurile de Crăciun imaginea Domnului Isus? Ele nu au reuşit să schimbe puterea supranaturală a lui Dumnezeu, dar pe de-o parte, ne pot denature imaginea reală a naşterii Fiului de Dumnezeu.
A doua imagine a Crăciunului şi cea reală este cea prezentată de Evangheliile Noului Testament. Nu puţine pasaje din Scriptură descriu frământarea lui Iosif şi a Mariei, după vestea tulburătoare adusă de îngerul Gabriel. Ea zice: ,,Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Îngrijorată, Maria aleargă grăbită la rudenia ei Elisaveta cerându-i sfat şi îndrumare. Aflând vestea măreaţă a Mariei, Elisaveta a strigat cu glas tare:,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.”
Evangheliile sunt cele care oglindesc frământarea lui Iosif care a hotărât s-o lase pe Maria pe ascuns, fără a trebui să deschidă un proces public pentru acuzarea logodnicei lui. Iosif cunoştea bine legea care putea aduce pedeapsa capital pentru o faptă ca cea a Mariei. El însă rămâne credincios legământului încheiat între el şi îngerul Domnului. De câte ori poate, şi Maria şi Iosif, nu s-au gândit că tot ce au auzit a fost doar un vis şi nu o realitate.
Scriptura nu vorbeşte prea mult despre părinţii Mariei care cu siguranţă au fost şi ei tulburaţi de vestea surprinzătoare a Mariei. Poate mama Mariei să fi spus: ,,Nu te îngrijora Marie căci voi avea eu grijă de copil. Îl voi creşte eu dacă soţul tău nu te acceptă.” Sfintele Scripturi ne dezvăluie unul dintre cele mai mari secrete ale lui Dumnezeu. Maria este primul rod al Domnului Isus, este primul suflet care spune: ,,Iată, roaba Domnului: facă-mi-se după cuvintele tale!” Prima fiinţă umană care acceptă voia Domnului indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească.
Nu lipsită de importanţă este şi cuvântarea bătrânului Simeon. Un om care ducea o viaţă sfântă şi cu frică de Dumnezeu care mânat de Duhul Sfânt s-a grăbit să vină la Templu să-L vadă pe Christosul Domnului. Plin de pace şi linişte el spune: ,,Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor.” (Luca 1:29-31) Simeon a fost primul om care a crezut minunea lui Dumnezeu, care a dorit să vadă cu ochii lui de carne minunea naşterii Fiului lui Dumnezeu prin fecioara Maria.
Pentru Imperiul Roman naşterea Domnului Isus a însemnat o mare ameninţare. Irod, disperat, încerca cu orice preţ să-L omoare pe Prinţul cerului. A fost primul atentat la viaţa Domnului Isus dar planurile sale au fost zădărnicite de Duhul lui Dumnezeu. Isus, Fiu de Dumnezeu, a trebuit să cunoască şi viaţa de refugiat. El îşi părăseşte locul în care S-a născut şi experimentează exilul, unde trebuie să rămână până la moartea lui Irod.
Dacă Dumnezeu a venit să se reveleze omenirii, ce am înţeles noi de la primul Crăciun şi care este adevărata lui semnificaţie? Umilinţa este primul lucru esenţial pe care omenirea trebuie să-l cunoască cu ocazia Crăciunului. Este unica dată în istorie când Dumnezeu, în măreţia Lui, ia forma unui OVUL neînsemnat. Este unica dată când Dumnezeu vine pe pământ ca şi un copil blajin şi nu ca un foc mistuitor sau ca Judecător. Simplitatea naşterii Fiului lui Dumnezeu este esenţială pentru locuitorii planetei Pământ. Acum când planificarea familiei este dirijată cu atâta meticulozitate şi cu atâta supraveghere, Fiul lui Dumnezeu se naşte în cel mai umil loc de pe pământ. Numai o vizită în SUA a reginei Angliei, Elisabeta, a costat suma de 20 de milioane de dolari iar pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a găsit nici măcar un bordei sărac, încălzit şi curat.
Pacea şi liniştea au fost elementele de bază la naşterea Domnului Isus. Când îngerul s-a arătat Mariei primul cuvânt care l-a rostit a fost: ,,Nu te teme, Marie”. Isus nu a venit pe pământ să aducă frică între oameni, ci El a venit să depărteze teama din sufletul oamenilor.
A treia imagine a Crăciunului din Sfintele Scripturi este cea descrisă de Ioan în Apocalipsa 12. În acest pasaj biblic vedem doar un crâmpei al Crăciunului din perspectiva îngerilor. Aici lipsesc păstorii şi magii dar vedem foarte distinct biruinţa femeii învăluită de puterea soarelui adică de Dumnezeu. Dorinţa arzătoare de răzbunare pe Fiul lui Dumnezeu este reprezentată de balaurul cu şapte capete care în cele din urmă este aruncat în adânc.
Pentru a înţelege adevărata semnificaţie a Crăciunului avem nevoie să cunoaştem foarte bine adevărata origine divină a Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să cunoaştem scopul pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pe pământ. Crăciunul ne dezvăluie marele secret divin a lui Dumnezeu. Vedem pe de-o parte pământul cu flori şi arşiţă, cu soare şi nor, cu războaie şi foamete, iar de partea cealaltă cerul şi iadul, îngerii şi serafimii, viaţă şi binecuvântare, iar la mijloc Dumnezeul nostru nemărginit încercând să le unească împreună.
Într-o noapte friguroasă de decembrie cele două lumi s-au unit prin Fiul lui Dumnezeu. Romanii au crezut ca Isus vine pe pământ să cârmuiască întregul Imperiu Roman dar în schimb El a venit să aducă pacea între oamenii plăcuţi lui Dumnezeu. Crăciunul a fost şi va rămânea până la venirea din nou a Fiului lui Dumnezeu planul invizibil al lui Dumnezeu de a ne aşeza împreună cu El în locurile PREAÎNALTE.
Poate şi tu amicul meu cititor L-ai pierdut pe adevăratul Isus, s-au poate şi Isus al tău este doar unul de plastic luminat doar de un bec de 10 volţi. Nu ai vrea şi tu astăzi să spui ca şi grecii aceeia: ,,Domnule, vreau şi eu să-L văd pe Isus”. Oamenii aceia doreau doar să aibă imaginea Domnului Isus dar nu vroiau să fie parte din viaţa lor. Astăzi tu ai încă ocazia să-L afli pe Cel real, Cel care poate să-ţi schimbe şi imaginea casei tale dar şi imaginea sufletului tău. Dacă până astăzi Isus al tău a fost luminat doar de un bec de 10 volţi, astăzi eu vreau să-ţi recomand pe unul care să-ţi lumineze întrega veşnicie. Numele lui este Christos Domnul care a venit pe pământ să te mântuiască pe tine şi pe mine. Înţelege astăzi adevărata imagine a Crăciunului. Spune şi tu ca şi Maria: ,,Iată roaba sau robul Tău, facămi-se după voia Ta!” Voia lui Dumnezeu este mântuirea ta şi a familiei tale.

Gicu Cotleţ