Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).
Mormântul gol
Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat. Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort. Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.
Aparițiile Celui înviat
Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor. Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20). Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.
Siguranța creștinului
Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.
Joe Jerus
