Te-ai pocăit tu de păcatele tale, te-ai întors tu la Dumnezeu? Toţi adevăraţii creştini au trecut prin experienţa pocăinţei. De îndată ce un suflet prin lumina Evangheliei îşi dă seama de păcătoşenia sa, nu mai poate sta nepăsător, ci se pocăieşte, părăseşte calea păcatului şi se întoarce la Dumnezeu. Evanghelistul Marcu ne spune că ,,după ce a fost închis Ioan Botezătorul, Isus a venit în Galilea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ,,S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14,15). Deci, primul cuvânt al Evangheliei e ,,Pocăiţi-vă”. Unii se întreabă: ,,Ce este pocăinţa?” Ea nu e o religie, sau o grupare la care să aderi, ci e o experienţă lăuntrică ce se petrece în inima păcătosului, luminat de Duhul Sfânt, prin Evanghelie. Atunci el se vede vinovat înaintea lui Dumnezeu şi doreşte scăparea de păcătoşenia sa. E un fel de trezire la realitate. Îşi dă seama că păcatul nu l-a fericit, ci l-a înşelat, l-a nenorocit. Îşi dă seama că vina lui e mare şi gravă, că merită iadul, dar se înfioară şi nu vrea să ajungă acolo. Îi pare rău de toate păcatele, pe obraji încep să curgă lacrimile pocăinţei, se căieşte şi în rugă în faţa Domnului îşi recunoaşte vina, îşi cere iertare şi părăseşte calea păcatului şi se întoarce la Dumnezeu, ca şi fiul risipitor din Evanghelie (Luca 15:11-24). Aşa a făcut împăratul David. În Psalmul 38:4, în rugăciune, el a zis: ,,Fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine”. Tu ai simţit vreodată povara păcatelor tale? Iar în versetul 18 el a zis: ,,Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare pentru păcatul meu”. În Ps.51.1-4, care la fel e un psalm de pocăinţă, el a zis: ,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta…” În Psalmul 32:3-5, tot David mărturiseşte starea de frământare ce a avut-o când şi-a dat seama de păcătoşenia sa. Iată cuvintele lui: ,,Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! “ şi Tu ai iertat vina păcatului meu”. La David constatăm recunoaşterea păcatului, zbuciumul din cauza păcatului, durerea sau căinţa sa pentru păcat, mărturisirea păcatului în faţa Domnului, nu preotului, şi cererea de iertare. Aceasta e pocăinţa.
Un alt caz izbitor de pocăinţă găsim la locuitorii din Ninive. Acolo s-a petrecut pocăinţa în masă. Când profetul Iona a fost trimis a doua oară la Ninive cu rostirea sentinţei divine că ,,încă 40 de zile şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3:4), oamenii au crezut mesajul, s-au îngrozit, au vestit un post, împăratul a coborît de pe tron, şi-a scos mantia de împărat, s-a îmbrăcat în sac, a şezut în cenuşă şi a dat următoarea poruncă: ,,Oamenii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci (îmbrăcarea cu sac era expresia unei dureri profunde), să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile”. Pocăinţa celor din Ninive a fost în urma vestirii sentinţei divine de către proorocul Iona. Atunci ei şi-au văzut păcătoşenia, s-au cutremurat de osânda divină, s-au smerit cu post şi cu rugăciune şi au strigat cu putere către Domnul după iertare. Când se ajunge la recunoaşterea păcatului, la unii se petrece un fel de criză spirituală, un strigăt la disperare după viaţă. E o revărsare în plâns a durerii pentru păcat, o rupere cu trecutul, cu toate faptele lui şi o reală întoarcere la Dumnezeu. Aceasta e pocăinţa. Şi Domnul le-a dat iertarea. Ninive nu a fost nimicită, ci a rămas în existenţă încă o sută de ani Menţionez aceste două cazuri de pocăinţă: unul de pocăinţă individuală, altul de pocăinţă colectivă, căci arată bine pocăinţa în elementele ei. Ea e o experienţă şocantă ce se petrece în urma auzirii sau a citirii Evangheliei. Duhul Sfânt foloseşte cuvântul Evangheliei spre a ne arăta cum ne vede Dumnezeu pe noi şi atunci omul care se credea bun, se vede ticălos, un mare vinovat în faţa lui Dumnezeu, îşi dă bine seama că nu a trăit cum au trăit creştinii de la început, el ştie că a minţit, a înjurat, a vorbit de rău, a duşmănit, a făcut rele, a trăit în plăceri şi păcate; ştie că nu a ţinut cont de voia lui Dumnezeu, nu L-a ascultat, ci s-a mulţumit că a avut o religie, că s-a numit creştin, deşi traiul lui era în totul ca al păgânilor. Atunci se petrece pocăinţa.
1. Pocăinţa fiecăruia este cerută în Biblie
a. Pocăinţa a fost predicată de Ioan Botezătorul,
chiar înainte de Hristos Domnul, iar pe cei ce se pocăiau, îi boteza. El a mustrat aspru pe unii care ar fi vrut să fie botezaţi, fără să se pocăiască. ,,Pui de năpârci, – le-a zis el – cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:7,8). Iar celor ce se bizuiau pe ereditate – ca şi multi din cei de azi care zic că s-au născut creştini – Ioan le-a zis: ,,Să nu credeţi că puteţi zice: ,,Avem ca tată pe Avraam! “ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam”. Deci, el le cerea să nu se bizuiască pe ereditate, ci să se pocăiască cu adevărat.
b. Pocăinţa a fost cerută de Hristos Domnul
chiar la începutul misiunii Sale. Evreilor care considerau păcătoşi doar pe cei peste care au venit unele nenorociri, iar ei se credeau bine, El le-a zis: ,,Credeţi voi că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun nu; ci dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:2,3). De asemenea a mustrat aspru cetăţile Horazin, Betsaida şi Capernaum pentru că nu s-au pocăit (Matei 11:20-24). După înviere, Domnul Isus a zis ucenicilor: ,,Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor – (deci şi românilor) – în Numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând de la Ierusalim” (Luca 24:46,47).
c. Pocăinţa a fost predicată de apostolii Domnului,
deci şi de apostolul Andrei care a ajuns pe meleagurile României. În ziua de Rusalii, când prin Duhul Sfânt s-a format Biserica creştină şi la predica lui Petru şi a celorlalţi, oamenii şi-au văzut păcătoşenia şi au întrebat: ,,Fraţilor, ce să facem? “ ,,Pocăiţi-vă” le-a zis Petru, şi în ziua aceea aproape trei mii s-au pocăit şi au fost botezaţi. Dar ei au fost botezaţi în urma pocăinţei (Fapte 2:37-41). Aşa a fost la primii creştini. După vindecarea ologului de la poarta ,,Frumoasă”, când s-a adunat multă lume să vadă minunea, apostolul Petru le-a zis: ,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3:10). Iar în a doua sa epistolă, apostolul Petru a scris: ,,Dumnezeu nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (II Petru 3:9).
Apostolul Pavel a predicat pocăinţa. Când a ajuns la Atena şi învăţaţii greci l-au dus la Areopag, printre altele el le-a zis: ,,Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:30,31). Şi în ziua aceea s-au pocăit senatorul Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi alţii din Atena. Celor din Roma apostolul Pavel le-a scris: ,,Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, …Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:1,4)
2. Istoria creştinilor din primele veacuri dovedeşte că ei au fost oameni care s-au pocăit
Iată doar câteva citate din scrieri din veacul doi şi trei care mărturisesc aceasta.
a. IUSTIN MARTIRUL, în cartea sa Dialogul cu Iudeul Trifon, zice: ,,Afirm că… nepocăindu-se înainte de moarte, nu se pot mântui întru nimic… căci bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nemăsurarea bogăţiei Lui, socoteşte pe cel ce se pocăieşte de păcate, după cum se spune în Iezechiel, ca drept şi fără de păcat” (Ezech.33:12-20). Iar puţin mai târziu scrie: ,,Căci dacă pocăindu-vă de păcatele pe care le-aţi făcut şi cunoscând că El este Hristos… veţi avea iertarea păcatelor”.
b. HERMAS în scrierea ,,Păstorul”, spune: ,,şi (Păstorul) mi-a răspuns zicând: ,,Toţi câţi se pocăiesc din toată inima şi se curăţesc de toată răutatea de mai înainte şi nu mai adaugă alte păcate din cele de odinioară, vor primi de la Domnul o vindecare pentru păcatele trecutului”.
c. TERTULIAN în tratatul său ,,Despre pocăinţă”, care a fost scris prin anul 203, spune: ,,Dacă este pocăinţă, în baza ei, iertarea va fi acordată pentru fiecare păcat, fie că a fost săvârşit în trup sau în spirit, fie în faptă sau dorinţă, de acelaşi Dumnezeu, care de altfel determină pedepsirea lor la judecată. Căci e foarte inconsistent să aştepţi iertarea păcatelor, în timp ce tu eviţi să te pocăieşti. . . Aceasta e ca şi când întinzi mâna să primeşti cumpărătura, fără să fii plătit preţul. Pocăinţa e preţul pe care îl cere Domnul, ca să-ţi poată da iertarea. Compensarea prin pocăinţă e ceea ce El îţi propune ca să fii scăpat de pedeapsă.”
d. CLEMENT DIN ROMA în scrisoarea sa către creştinii din Corint, scrisoare ce a fost scrisă între anii 96-98 d.Hr., spune printre altele: ,,Să ne fixăm privirea noastră asupra sângelui lui Hristos şi să ne dăm seama ce preţios este el înaintea Tatălui Său, căci a fost vărsat pentru mântuirea noastră şi aduce harul pocăinţei întregei lumi. Să cercetăm toate generaţiile şi să învăţăm că generaţie după generaţie, Domnul ,,a dat oportunitate pentru pocăinţă” celor ce vor să se întoarcă la El. Noe a predicat pocăinţa şi cei ce au luat seama, au fost mântuiţi (Gen.7:1). Iona a proclamat iminenta distrugere Ninivitenilor, dar ei s-au pocăit de păcatele lor. Slujitorii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, vorbesc despre pocăinţă. Într-adevăr Stăpânul Universului, El însuşi, cu jurământ a vorbit despre pocăinţă când a zis: ,,pe viaţa mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci pocăinţa lui. Pocăieşte-te, o, casa lui Israel de nelegiuirea ta! “
e. CLEMENT DIN ROMA în scrisoarea a doua spune: ,,Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ… Să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiţi de Domnul., câtă vreme avem încă oportunitatea să ne pocăim. Căci după ce am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi în stare să ne pocăim…(Luca 16:19-31)…. Câtă vreme avem ocazia să fim vindecaţi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Medicul, şi să-I plătim taxa ce o cere. Ce taxă? Pocăinţa dintr-o inimă sinceră, căci El cunoaşte mai dinainte toate lucrurile şi ştie şi ce este în inimile noastre”. Pocăinţa a fost condiţia de bază ca cineva să devină creştin. În primele veacuri toţi întâi s-au pocăit şi astfel au devenit creştini. Dovezile istorice sunt cu sutele, dar mă rezum la acestea.
3. Realitatea de azi
Marea majoritate a celor ce se numesc creştini nici nu ştiu ce e pocăinţa. Ei nu au avut niciodată experienţa aceasta binecuvântată, ci se complac în păcatele lor. De aceea te întreb: eşti tu sigur că eşti creştin? E bine să te verifici în lumina Evangheliei. Altfel, grozavă va fi constatarea ta în clipa morţii că te vei pomeni ajuns în iad, fiindcă tu ai mers pe calea spre iad. Hristos Domnul a spus clar: ,,Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.” (Ev.Matei 7:13) Tata Cristea Gheorghe a fost cantor în strană la biserica ortodoxă şi mereu a cântat: ,,Aflat-am Izvorul Vieţii şi uşa raiului prin calea pocăinţei”. Dar într-o zi, prin Evanghelie, el şi-a dat seama că aşa ca mulţi alţii, el cânta o minciună. El trăia o viaţă în păcate căci nu aflase Izvorul Vieţii şi nu apucase calea pocăinţei spre uşa raiului. Dar a avut o clipă binecuvântată de trezire. Odată se afla cu alţi săteni la vorbă pe o laviţă la stradă, alţii stăteau pe dunga şanţului şi un trecător din satul vecin s-a oprit cu ei la vorbă. După câteva clipe, străinul i-a întrebat dacă ar vrea să le citească ceva din Evanghelie, şi fiindcă toţi au consimţit, el a scos din buzunar un Nou Testament şi le-a citit mai multe versete din Evanghelie. Atunci, Domnul a făcut ca el să-şi vadă starea lui ca păcătos, să lase calea păcatului şi să apuce calea pocăinţei. Atunci a aflat Izvorul Vieţii în Hristos Domnul, şi prin El, a găsit uşa raiului. Au fost chiar preoţi, care au slujit ani de zile în altar, dar nu au fost pocăiţi până într-o zi când au fost luminaţi de Duhul Sfânt. Aşa a fost preotul ortodox Tudor Popescu, ce a slujit la biserica ,,Cuibul cu barză” de pe Ştirbei Vodă din Bucureşti.. Aşa a fost preotul Vasile Ouatu, preotul Iosif Trifa din Sibiu, preotul Dumitru Cornilescu, care a tradus Biblia în limba română. El îşi istoriseşte pocăinţa sa într-o broşură intitulată: ,,Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora”.El spune cum în timp ce făcea traducerea Bibliei, a ajuns să-şi dea seama că e păcătos şi că trebuie să se pocăiască. El s-a pocăit, deşi a avut să îndure consecinţe pentru aceasta. Aşa e calea pocăinţei. Pocăinţa e poruncă dumnezeiască şi ea te priveşte şi pe tine. Dacă vrei să fii cu adevărat creştin, ascultă-L pe Dumnezeu, nu pe mine. El îţi cere să te pocăieşti.. Eu sunt doar un nevrednic slujitor în glorioasa Lui slujire şi am îndatorirea să-ţi spun aceasta. Pocăinţa nu e mare filozofie, ci e o recunoaştere a vinovăţiei în faţa Domnului, o părere de rău pentru trecut şi o cerere de iertare. În textul din limba greacă pentru cuvântul pocăinţă este folosit termenul ,,metanoia”, care înseamnă şi schimbarea minţii. Da, pocăinţa schimbă întreaga gândire cu privire la Dumnezeu, cu privire la păcat şi cu privire la veşnicie. De aceea, adevăraţii pocăiţi caută să trăiască voia lui Dumnezeu, le este scârbă de păcat, nu-l mai iubesc, ci se feresc de el şi prin puterea Duhului Sfânt caută să trăiască în toată curăţia. Vrei şi tu să te pocăieşti? Dacă da, chiar în locul în care te afli acum, spune şi tu ruga vameşului: ,,Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul! “ (Luca 18:13). Apoi trăieşte de acum viaţa de adevărat creştin. Dacă te pocăieşti, s-ar putea să fii batjocorit, să ţi se spună că te-ai rătăcit. Nu te speria, pe aici au trecut toţi adevăraţii creştini. Lumea păcătoasă iubeşte ce e al ei, dar când cineva părăseşte calea lumii şi începe să meargă pe calea Domnului, aşa cum e scris în Evanghelie, e huiduit. Da, eşti rătăcit, că în loc să nimereşti uşa cârciumei, nimereşti uşa bisericii; în loc să-L înjuri pe Dumnezeu, acum Îl lauzi; în loc să ai iad în casă, acum începe să înflorească un colţ de rai. Faţă de toţi păcătoşii e rătăcire căci nu mai mergi pe calea lor. Dar bucură-te şi de batjocură şi mulţumeşte Domnului că te ajută să mergi pe calea Lui. E minunată această rătăcire! Slavă Domnului pentru ea.
de Petru Popovici
