Ce vrea şi ce nu vrea Isus în Biserică, în viaţa creştinilor

Publicat de elpizein pe aprilie 19, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Evanghelia după Ioan 20:19-23 „În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”

  1. Domnul Isus nu vrea teamă de oameni dar vrea teamă de Dumnezeu.

„În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor,”

  • Teama de oameni este o cursă, o capcană, care te închide;
  • Teama de Domnul este începutul înţelepciunii;
  • Teama de oameni ar fi însemnat sfârşitul bisericii;
  • Dar teama de Domnul a dat putere, curaj creştinilor să mărturisească învierea lui Isus din morţi.
  • Teama de oameni îi împiedică şi azi pe mulţi să se pocăiască , să-L urmeze pe Isus
  • Dar teama de Domnul îi ajută pe mulţi să se întoarcă din păcat chiar dacă sunt ameninţaţi de oameni şi au de suferit.

    2. Domnul Isus nu vrea ca în centrul bisericii , al ucenicilor, să fie un om, ci vrea să fie El însuşi. Hristos în mijlocul ucenicilor.

„a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!”

  • Nu vrea ca biserica si creştinii să fie caracterizaţi de egocentrism , de mândrie, de închinare la oameni, de firea pământească, de planuri omeneşti…
  • Dar vrea ca în Biserică, El să fie Mântuitor, Domn, mare preot, învăţător, păstor.
  • Biserica condusă de oameni şi scopuri omeneşti va fi fără putere, lumească, înfrântă
  • Dar biserica condusă de Isus şi Cuvântul lui , planurile, scopurile lui, va fi biruitoare, sfântă, iubitoare .
  • Biserica trebuie să fie Hristocentrică.

    3. Domnul nu vrea în biserică pacea pe care o dă lumea dar vrea să avem pacea pe care o dă El.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă!”

  • Lumea oferă o pace fragilă, temporară, bazată pe interese materiale şi compromis, sub ameninţarea armelor.
  • Isus a venit pe pământ şi a murit pe cruce ca să ne împace cu Dumnezeu.
  • Avem nevoie şi de pace cu Dumnezeu şi de pace cu semenii noştri.
  • Creştinii sunt oameni ai păcii, împăciuitori.

    4. Domnul nu vrea în biserică, în viaţa creştinilor şi a oamenilor în general, bucuriile de o clipă ale păcatului, dar vrea să avem cu toţii bucuria mântuirii, bucuria slujirii şi chiar a suferinţei pentru El.

„Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul.”

  • Bucuriile păcatului sunt trecătoare, înşelătoare, aduc multă suferinţă şi moarte, despărţire de Dumnezeu
  • Dar bucuria mântuirii este bucuria omului care a fost iertat de păcatele lui prin credinţa în Isus Hristos . El se bucură să slujească pe Dumnezeu, pe fraţi şi semeni.

    5. Domnul nu vrea o biserică care nu-şi cunoaşte scopul ei pe pământ, ci vrea să fim o biserică misionară, mărturisitoare a Evangheliei, gata să lucrăm cu resursele pe care le avem la dispoziţie.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”

  • Biserica urmăreşte împlinirea unei viziuni trasate de Isus;
  • Biserica trebuie să continue lucrarea de evanghelizare începută de Domnul Isus.
  • Biserica împlineşte poruncile şi scopurile Domnului pe pământ.
  • Trebuie să avem convingerea că prin auzirea Evangheliei , credinţa în Isus şi pocăinţa de păcat, oamenii, pot primi iertarea de păcat. Dar dacă noi nu le vestim Evanghelia pot muri în păcatele lor, neiertaţi , nemântuiţi.

    6. Domnul nu vrea o biserică stăpânită sau plină de duhul veacului acestuia, nici sub influenţa duhurilor anticristice, dar vrea să fim o biserică plină de Duhul Sfânt .

„După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!”

  • Din păcate în multe biserici sa strecurat şi duhul veacului şi al lui antihrist. Acele biserici sunt în mare pericol.
  • De aceia nu trebuie să dăm crezare oricărui duh ci să cercetăm duhurile ca să deosebim Duhul Sfânt şi lucrarea lui de alte duhuri.

Duhul Sfânt întotdeauna convinge pe oameni de păcat, neprihănire şi judecată îndemnându-i să se pocăiască de păcatele lor, să trăiască o viaţă sfântă şi să asculte de Domnul Isus. Dar duhul veacului , al lumii despărţite de Dumnezeu , duhurile rele îndeamnă pe oameni să păcătuiască cât mai mult şi să nu se pocăiască de păcate.

  • Toată lucrarea de propăvăduire a Evangheliei , de mântuire a oamenilor, de zidire a bisericii, trebuie făcută prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

Domnul ne porunceşte să fim plini de Duhul Sfânt, să avem roada, puterea, călăuzirea si darul Duhului Sfânt pentru slujire… Isus Hristos a venit în Duminica învierii în mijlocul ucenicilor ca să întărească credinţa lor şi să-i ajute să înţeleagă ce vrea El să fie în viaţa fiecărui creştin şi a bisericii Lui. Să căutăm deci şi să ne dorim ceea ce şi Domnul îşi doreşte.  Amin!

Hristos a înviat!!!

pastor Teodor Groza

L-am văzut pe Domnul înviat!

Publicat de elpizein pe aprilie 13, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , .

Maria Magdalena privea înmărmurită. Omul acela bun care atârna acum pe crucea din mijloc îi fusese un prieten bun. Crezuse că este Mesia, dar acum nu mai ştia ce să creadă. Era pe moarte. Tâlharul atârnat pe cruce lângă Isus s-a întors înspre el. Maria şi-a încordat atenţia ca să asculte şoaptele acestui om: ,,Isuse, Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia ta!” Cuvintele lui Isus adresate condamnatului au răsunat ca un ecou clar peste tot dealul: ,,Astăzi vei fi cu mine în rai!” Un fior o trecu pe Maria la auzul acestor cuvinte. Chiar şi acum, la moarte, Isus mai ierta încă. Gândurile ei au zburat înapoi la momentele când l-a întâlnit pentru întâia oară. Crescuse într-un sat numit Magdala, cam la vreo 11kilometri la sud de Capernaum, lângă Marea Galileii. Era destul de înstărită, pentru că familia ei se ocupa cu vopsirea lânei, o meserie destul de bănoasă. Dar toate acestea nu i-au adus fericire Mariei.

Maria nu era străină de grozăvenia stăpânirii demonice. De multe ori, sub impulsuri distrugătoare pe care nu putea să le controleze, ajungea să se urască pe ea însăşi şi să-şi urască faptele, dar fără a putea face nimic pentru îndreptare. Iar în final, viaţa ei fragilă a ajuns să se destrame. Dezgustat şi fără a mai putea răbda comportamentul ei anormal, soţul Mariei a trimes-o într-o bună zi înapoi acasă la tatăl ei. Starea ei financiară a mai scăzut din munca fizică pe care Maria trebuia s-o depună. Într-o zi, pe când se plimba în sus şi-n jos pe ţărmul mării, un băieţaş din sat i-a spus ceva despre un învăţător din Nazaret. Nerăbdătoare, Maria s-a hotărât atunci să meargă să-l caute pe acest învăţător. Omul acesta parcă radia de veşti bune. ,,Împărăţia lui Dumnezeu este aici,” spunea el. Apoi a vorbit despre iertare, curăţie, sfinţenie. Bolnavii şi ologii erau vindecaţi doar la atingerea lui.

Se părea că prezenţa lui Dumnezeu era pretutindeni. Chiar şi cei chinuiţi, ca Maria, erau eliberaţi. La porunca lui Isus, duhurile rele ieşeau cu mari ţipete, iar vieţile erau eliberate, complet schimbate. Maria se simţea atrasă înspre acest om, dar această atracţie se războia înlăuntrul ei cu o groază pe care nu şi-o putea explica. Oare să fie omul acesta demn de încredere? Cu greu a putut Maria să se alăture cetei de oameni care-l urmau pe Isus. În sfârşit, a venit şi rândul ei. S-a uitat îngrozită la el, în timp ce el o privea cu duioşie. Ochii lui, parcă aruncau o privire înlăuntrul ei, iar cuvintele lui au răsunat ferm: ,,Ieşiţi afară, duhuri stricate!” Deodată, trupul ei a zvâcnit. Îi venea să ţipe. Şi poate că a ţipat. Dar totul s-a terminat brusc. Muşchii i s-au relaxat şi a văzut zâmbetul lui liniştit. ,,Marie, eşti iertată. Eşti liberă.” Deodată s-a simţit eliberată, s-a simţit curăţită. Ar fi vrut să sară în sus, să cânte. S-a ridicat şi s-a îndreptat înspre nişte femei care fuseseră martore la minunea aceasta şi le-a îmbrăţişat. În drum spre casă, în seara aceea, îi venea să strige de bucurie. Iar tatălui ei nu-i venea a crede. Maria, fiica lui, chinuită atât de mult, în sfârşit era fericită?

Zilele care au urmat, le-a petrecut în mulţimea care-l urma pe Isus, adesea cumpărând mâncare pentru Isus şi pentru ucenicii săi din banii ei. Inima îi tresălta de speranţă, iar femeile şi copiii care veneau acum în căutare de ajutor, stârneau întotdeauna mila Mariei. Câteodată se ducea la aceştia şi îi aducea la Isus. Dar un strigăt de durere de pe cruce a smuls-o din amintirile ei. Domnul ei se sfârşea în chinuri. Maria asculta în timp ce lacrimile îi brăzdau faţa. Glasul care odinioară vestea Împărăţia lui Dumnezeu pe dealurile Galileii, acum striga îndurerat: ,,S-a sfârşit!” Şi capul i-a căzut în piept. Din norii care s-au adunat încet pe parcursul după amiezii, acum începeau să iasă fulgere, care împrăştiau o lumină fugară pe culme. Trupul lui Isus atârna istovit. Împrejurul ei, Maria auzea gemetele celor care-l jăleau pe Isus. A mai aruncat o privire lungă, iar apoi şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă.

Un strigăt răsună deodată în întunerec. Un ostaş zdrobise fluerele picioarelor unuia dintre tâlhari, pentru ca să-l omoare înainte de începerea sabatului, la asfinţit. Iar apoi ostaşii au venit la Isus. ,,O, Dumnezeule, nu!” se rugă Maria. Dar el era deja mort. Sutaşul ştia aceasta. Dar ca să fie sigur, i-a făcut semn unuia dintre ostaşi să împlânte suliţa în pieptul învăţătorului. Apă cu sânge au ţâşnit întâi, iar apoi, a început doar să se prelingă încet. Cu siguranţă era mort. Un ostaş a început să-i scoată cuiul care ţintuia picioarele lui Isus pe cruce. Alţi doi, pe o scară, au dezlegat lemnul de care erau legate braţele lui Isus, coborându-l încet cu trupul încă legat. A mai durat câteva momente până au scos şi piroanele din mâinile însângerate. Între cei de acolo, Maria recunoscu pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care nu de mult deveniseră ucenici ai lui Isus. Aceştia cărau un fel de targă pe care au ridicat trupul mort. Maria a urmărit convoiul până au ajuns aproape de morâmntul lui Iosif. În grădina din faţa mormântului, Maria a spălat trupul, îndepărtând cu grijă fiecare urmă de sânge închegat de pe spatele brăzdat de biciul roman. Se lăsa noaptea. Nicodim şi Iosif lucrau acum mai cu zor, legând trupul cu fâşii lungi de pânză şi aşezând nişte miresme pe care le mai aveau înlăuntrul pânzei. Apoi, la urmă, cu multă grijă, au aşezat trupul pe piatra albă din interiorul mormântului. Maria privea în timp ce piatra grea a fost rostogolită peste gura mormântului. Se înnoptase când ei s-au întors să plece. Ziua de sabat părea fără sfârşit. În ciuda durerii care o cuprindea la gândul mormântului, Maria s-a hotărât să se întoarcă şi să termine ungerea trupului lui Isus cu ulei şi miresme. Dar trebuia să aştepte până în dimineaţa următoare.

Soarele sabatului, în sfârşit, s-a coborât dincolo de perdeaua de dealuri. Sabatul se terminase. Cu pas grăbit, ea se duse la negustorul de miresme şi plină de nerăbdare a început să bată cu putere în uşă, până când acesta a deschis. ,,Miresme pentru înmormântare!” insistă ea. Nu, nu ar fi putut să aştepte până dimineaţa. Somnul din noaptea aceea a fost scurt. Cu mult înainte ca soarele să se ivească la orizont, Maria era pregătită de plecare, gata să întâlnească cele două femei pe care le rugase s-o ajute. Cerul era încă cenuşiu când au pornit ele la drum. Cu pas grăbit, Salome şopti: ,,Dar oare cine va da piatra la o parte?” ,,O, piatra!” răspunse Maria. La aceasta nu se gândise. Când au ajuns aproape de mormânt, Maria scoase un ţipăt uşor. Piatra de la gura mormântului era dată la o parte. ,,Tâlharii de morminte!” strigă ea. ,,Nici mort nu pot să-l lase în pace?” Maria se întoarse şi o luă la fugă înapoi. Dar pe drum s-a întâlnit cu Petru şi cu Ioan, doi din ucenici. ,,Au luat trupul Domnului, “ spuse ea cu respiraţia aproape tăiată, ,,şi nu ştiu unde l-au pus!” Petru şi Ioan au luat-o la fugă.

Mult prea obosită să mai alerge, Maria s-a întors înapoi către grădina mormântului. Unde ar fi putut să mai meargă acum? Când a ajuns la mormânt, Petru şi Ioan erau deja plecaţi. Celelalte femei erau încă acolo. Împreună, s-au aplecat şi s-au uitat în mormântul întunecat. Numai fâşiile de pânză care înfăşuraseră trupul mai erau acolo.  Deodată o lumină puternică a strălucit în mormânt. Doi bărbaţi, ale căror haine străluceau în amurgul zilei, le-au zis: ,,Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” Înspăimântate, femeile au căzut la pământ. ,,Ce vroiau să spună?” se întrebă Maria. Oare ce însemnează lucrul acesta? ,,Voi căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. Nu este aici. A înviat, întocmai cum v-a spus.” Femeile au rămas înmărmurite, chiar după plecarea îngerilor. ,,Înviat?” spuse Salome, după un timp. ,,Trebuie numaidecât să spunem ucenicilor ceea ce-am văzut.” La marginea grădinii, Maria s-a oprit. ,,Trebuie să stau puţin” se rugă ea de însoţitoarele ei. ,,Doar câteva momente.” Aşezându-se jos, Maria încercă din răsputeri să înţeleagă ce se petrecuse înainte cu doar câteva momente. Cum se poate ca Isus să fie viu? Nu-i spălase ea trupul mort înainte de a-l pune în mormânt? Putea oare să creadă o veste extraordinară ca aceasta, ca apoi nădejdea ei să fie spulberată iarăşi? Dar dacă era adevărat? Oare . . . Poate Isus a fost, atunci, Mesia . . . Dacă ar fi adevărat . . . La auzul unor paşi care se apropiau, Maria şi-a ridicat ochii. Trebuie să fie grădinarul, se gândi ea. ,,Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Oare el nu ştia cine a fost îngropat acolo? ,,Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus, ca să mă duc să-l iau.” Dar răspunsul nu venea. Aşadar, grădinarul nu ştia… ,,Marie!” Era Isus! Ea se uită la El. ,,Rabuni! Învăţătorule!” Maria căzu pe genunchi la picioarele Lui. Isus, Domnl ei era viu. Viu! Viu pentru totdeauna! ,,Am văzut pe Domnul!” le-a spus ea ucenicilor. Ucenicii n-au crezut-o. De ce tocmai ei, o femeie? Şi pe deasupra, unei femei cu o aşa reputaţie? ,,Oare de ce?” s-a întrebat Maria. Da, El s-a arătat ucenicilor în aceeaşi zi. Dar ea fusese prima care L-a văzut înviat. Oare a fost pentru ca să-i arate iertarea Lui deplină? De ce? Maria nu era sigură. Dar un lucru ştia: Mântuitorul ei este viu! ,,L-am văzut pe Domnul înviat!” şopti Maria.

de Ralph Wilson

Legătura dintre Paşte şi iepuraş

Publicat de elpizein pe aprilie 11, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

Odată cu venirea Paştelui, apar ca din senin şi peste tot imagini, jucării şi ciocolate în formă de pui, ouă sau iepuraţi. V-aţi întrebat vreodată ce legătură are iepuraşul cu Paştele şi de ce iepuraşul apare adesea cărând un coş cu ouă?

Istoria pare să sugereze că iepuraşul de Paşte a fost la începuturi un iepure de câmp. În mitologia păgână, iepurele reprezenta dragostea, sporul şi fertilitatea. Iepurele şi oul erau de asemenea simboluri ale primăverii şi ale zeiţei saxonă Eostre, din al cărei nume în unele limbi germanice se spune că a provenit cuvântul care denumeşte sărbătoarea Paştelui, cum ar fi Easter, în limba engleză. O altă variantă ar fi că termenul „Paşte” vine din ebraică unde „pesah” semnifică „trecere”.

Dar să revenim la iepurele de Paşti. În unele culturi antice, iepurele era simbolul lunii. Iepurii se hrănesc noaptea şi au fost văzuţi privind stăruitor la lună când luna e plină. Şi perioada lor de gestaţie se credea că era de 28 de zile- cât un ciclu lunar. Acest ciclu lunar, care reprezenta victoria vieţii asupra morţii sau a primăverii împotriva iernii, era sărbătorită în jurul echinocţiului vernal.

De aici şi răspunsul la întrebarea de ce data Paştelui e diferită în fiecare an. Sinodul de la Niceea din anul 325 a decis că Paştele va cădea în prima duminică după luna plină care urmează echinocţiului din 21 martie. Iar diferenţa dintre Paştele apusean şi cel răsăritean poate fi explicată prin aceea că sunt folosite calendare diferite, respectiv cel gregorian şi cel iulian.

De-a lungul anilor, iepuraşul a devenit o imagine asociată sărbătorii de Paşte în tot mai multe ţări. Graţie înclinaţiei spre reproducere a acestui animal, iepurele e văzut şi ca un simbol al fertilităţii. Ouăle sunt şi ele simboluri ale unei vieţi noi, ale fertilităţii, iar acesta ar fi un motiv pentru care iepurele poartă un coş cu ouă. Dar, evident, există şi alte mituri privind legătura dintre iepuraş şi Paşte. La fel, sunt multe legende legate de legătura dintre Paşte şi ouă. Iepurii de câmp nu fac ouă dar îşi pun puii într-un fel de gropi în câmpuri şi poieni – de obicei fac mai multe asemenea găuri şi nu îşi pun toţi puii la un loc. Se întâmplă adesea ca fluierarii să ocupe astfel de găuri pentru a-şi adăposti ouăle.

O legendă spune că o femeie a observat cum un iepure de câmp părăsea un asemenea adăpost şi mergând să vadă a descoperit un cuib de ouă, ceea ce a convins-o să creadă că ouăle fuseseră depuse de iepure. O altă legendă spune că iepurele zeitei Eostre era de fapt o pasăre frumoasă pe care într-o zi zeiţa a transformat- o magic într-un iepure. Dar cum nu era iepure decât pe dinafară, a continuat să îşi facă cuiburi în care adăpostea ouă.

Iepuraşul e menţionat prima dată ca simbol al Paştelui într-o scriere germană din secolul 16 iar două secole mai târziu avea să apară şi în folclorul american. Copiii făceau cuiburi din pălării şi bonete şi, dacă fuseseră cuminţi, primeau ouă colorate.

Toate aceste mituri au evoluat de-a lungul anului într-atât, că acum abia dacă se mai ştie ce legătură au iepuraşii cu Paştele, în afară de faptul că se găsesc în forma de ciocolată pe rafturile magazinelor. Un semn că indiferent care sunt motivele pentru care fiecare dintre noi serbează Paştele, consumerismul riscă să facă uitată adevărata sărbătoare: Învierea Domnului Isus Cristos.

 

Înălţaţi pe Domnul!

Publicat de elpizein pe aprilie 10, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

Mare ruşine este pentru oameni să uzurpe locul de cinste pe care Îl are Dumnezeu. Cine Îl cinsteşte pe Dumnezeu, îşi aduce şi lui cinste. Fiecare suflet Îi aparţine lui Dumnezeu şi există pentru plăcerea Lui. Fiindcă Dumnezeu este Cel ce este, iar noi suntem ce suntem, singura relaţie între noi şi El este de stăpânire deplină din partea Lui şi de supunere deplină din partea noastră. Îi datorăm toată cinstea pe care suntem capabili s-o dăm.

Dezamăgirea noastră veşnică stă în neputinţa de a-I aduce cinstea pe care o merită El. Lâncezirea după Dumnezeu este strădania sufletului care vrea să se pună întru totul de acord cu voia Lui. Lucrarea aceasta nu este de natură juridică, ci faptică. Adică nu mă refer aici la justificare, la punerea în starea de neprihănire, prin credinţa în Hristos. Vorbesc aici despre acţiunea voluntară din partea noastră de a-L exalta pe Dumnezeu deasupra noastră aşa cum se cuvine, şi de a ne supune de bună voie pe noi înşine, cu întreaga fiinţă, la locul de umilinţă slăvitoare a Lui, în care relaţia Creator-creatură este cea ideală.

În momentul în care am luat hotărârea în mintea noastră că nu vrem altceva decât să-L înălţăm pe Dumnezeu deasupra tuturor, am ieşit din rândul paradei lumii. Ne vom trezi că nu mai suntem la pas cu lumea şi cu modul ei de viaţă. Şi cu cât ne vom adânci mai mult în sfinţire, ne vom îndepărta de lume. Vom avea un alt punct de vedere; o altă psihologie se va naşte în noi; o nouă putere din lăuntru ne va surprinde prin izbucnirile şi energiile ei. Ruperea legăturilor de asemănare cu lumea va fi consecinţa directă a strângerii legăturilor cu Dumnezeu. Căci lumea oamenilor căzuţi în păcat nu-L onorează pe Dumnezeu.

de A.W. Tozer

Adevărul te face liber

Publicat de elpizein pe aprilie 4, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

Text Evanghelia după Ioan 8:30-34 „ Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, Sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” Ei I-au răspuns: „Noi Suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: „Veţi fi slobozi!” „Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.”

Am fost creaţi de Dumnezeu ca oameni liberi. Vorbim aici de libertatea de a gândi, simţi, comunica, libertatea de a alege. Dar am ajuns robi la păcat din pricina ispitirii „şarpelui”- Diavolul şi din pricină că am ales să ascultăm de minciunile lui. Aşa a pătruns păcatul în viaţa primilor oameni Adam şi Eva, a trecut apoi asupra tuturor şi astfel am ajuns robi ai păcatelor , ne-am pierdut libertatea dată de Dumnezeu.

Starea oamenilor robiţi de felurite păcate este însă una nefericită . O viaţă în care omul deşi are impresia că este liber şi face ce vrea el, de fapt nu poate să facă decât ce-i dictează păcatul din viaţa lui. Iată de ce oamenii care sunt consumatori de alcool ajung după un timp la dependenţă şi apoi chiar dacă văd şi recunosc că alcoolul nu le aduce decât necazuri, boală, sărăcie, probleme în familie, probleme la serviciu etc.. totuşi ei nu se pot lăsa de băut.

La fel stau lucrurile şi cu cei ce consumă droguri, fumează zilnic, trăiesc în imoralitate sexuală, (curvie, preacurvie) fură tot ce pot, înjură şi vorbesc vulgar, mint din prea multă obişnuinţă, sunt violenţi până la crimă, ajung dependenţi de televizor, internet, calculator …

Indiferent care este păcatul care îl robeşte pe un om , omul acela nu mai este liber cu adevărat şi este în mare pericol atât în ce priveşte viaţa lui de pe pământ cât şi în ce priveşte veşnicia. În textul din Evanghelia după Ioan cap 8:30-47, Domnul Isus subliniază această realitate tristă, dar tot El vine şi cu vestea bună şi anume că orice om care aude Cuvântul Lui, crede în el şi rămâne în acest Cuvânt va cunoaşte adevărul şi adevărul îl va face liber.

Domnul Isus este Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Dacă eşti cumva un om care vrei să fii liber de păcat sau vrei să ştii ce trebuie să spui celor care vor să fie liberi atunci iată ce trebuie să faci şi să ştii: Dacă vrei să fii liber cu adevărat:

1.Ascultă adevărul.

Asta înseamnă să fii un om care caută adevărul, un om interesat de adevăr . Ascultă adevărul aşa cum este prezentat în Biblie. Cum? Citeşte Biblia. Roagă-te pentru înţelegerea ei. Mergi să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu predicat în Biserică. Este important să asculţi ca să poţi să înţelegi adevărul despre Dumnezeu, despre lume, despre tine (cine eşti, de unde vii, cu ce scop trăieşti, ce se va întâmpla cu tine după moarte…) de ce există suferinţă şi moarte … Mulţi oameni nu-şi fac timp să asculte adevărul din Biblie.

2 Crede adevărul.

Odată ce ai auzit adevărul şi lai înţeles este important ce faci cu el mai departe. Adevărata credinţă vine în urma auzirii iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Romani 10:17. Foarte mulţi oameni chiar dacă aud Cuvântul nu-l cred, au îndoieli. În Cuvântul lui Dumnezeu găsim tot adevărul de care avem nevoie si avem promisiuni mari în Biblie, dar aceste cuvinte din Biblie trebuie crezute pentruca ele să opereze în viaţa noastră libertatea. Nu poţi fi liber de confuzie , de minciună, de teamă, de păcat decât dacă crezi adevărul.

3. Trăieşte adevărul

Adevărul din Biblie nu este unul teoretic doar, abstract, filozofic ci este unul practic. Adevărul trebuie auzit, înţeles, crezut şi apoi trăit , pus în practică. În acest punct se împotmolesc cei mai mulţi oameni. O vorbă înţeleaptă din popor spune: „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară.” Domnul Isus a poruncit ca adevărul din Biblie să fie trăit. Cum? Adevărul despre credinţă trebuie trăit punându-ţi încrederea în  Dumnezeu , în Isus Hristos , în Cuvântul lui. Adevărul despre pocăinţă trebuie trăit pocăindu-te de păcatele din viaţa ta. Adevărul despre iertare trebuie trăit iertând pe cei ce ţi-au greşit. Adevărul despre botez trebuie trăit botezându-te. Ev. Marcu 16:15-16. Adevărul despre slujire trebuie trăit slujind Domnului şi semenilor, cu talanţii tăi şi cu darul primit. Creştinul eliberat din robia păcatelor este liber să trăiască în ascultare de Dumnezeu trăind practic viaţa lui de credinţă. De aceia Domnul Isus a spus: Ev. Matei 7:21 „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.”

    Dumnezeu vrea ca fiecare om să fie un om liber de păcat , liber să trăiască viaţa frumos  pe pământ , înţelept, şi liber să se pregătească pentru veşnicie. Pentru eliberarea noastră din robia păcatelor, Tatăl a trimis pe Fiul Lui, pe  Isus Hristos să moară pe cruce în locul tuturor păcătoşilor şi să plătească astfel plata păcatelor prin moartea Lui, făcând posibilă prin învierea din morţi, iertarea noastră şi eliberarea de păcat . De aceia te îndemn să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu, să-l crezi şi să-l trăieşti ca să fii un om liber de păcat, fericit, aici pe pământ şi în veşnicie.

pastor Teodor Groza

Studiu din Epistola lui Iuda

Publicat de elpizein pe martie 7, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Iuda 7; Genesa 19:12-29 (Matei 13:41-42)

Ne propunem:

  • Să descoperim cauza pentru care a pedepsit Dumnezeu cetăţile Sodoma şi Gomora;
  • modul în care a fost împlinită această pedeapsă, precum şi …
  • condiţiile în care Lot şi fiicele sale au beneficiat de salvarea Domnului.

Iuda ne prezintă al 3-lea caz de apostazie din V. T. şi arată urmările necredinţei. Este vorba de cazul cetăţilor Sodoma şi Gomora. Iuda a arătat că locuitorii acestor cetăţi sunt o mărturie (v. 7) privitor la modul în care Dumnezeu condamnă şi pedepseşte păcatul.

Dar ce este un apostat? Un apostat este cel care se pretinde a fi un credincios adevărat, dar care nu a experimentat niciodată naşterea din nou. El poate fi botezat şi poate participa la părtăşia bisericii locale. Numai că vine o vreme când va renunţa de bună voie la credinţa creştină şi cu răutate se va lepăda de Mântuitorul său. Va tăgădui Dumnezeirea lui Cristos, lucrarea Lui de răscumpărare şi încet, încet şi celelalte învăţături ale credinţei creştine. Va respinge de bună voie singura cale de mântuire şi în final va ajunge un împietrit.

Scopul urmărit de Iuda este de a-i demasca pe aceşti trădători şi de a descrie pierzarea de care vor avea parte în final.

În primul rând ne uităm la:

 1.    Cauza pentru care a pedepsit Dumnezeu cetăţile Sodoma şi Gomora

Pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra cetăţilor Sodoma şi Gomora a fost îndreptăţită deoarece  atât locuitorii acestor cetăţi cât şi Lot şi cei din casa lui au ajuns vrednici de pedeapsă. Locuitorii acestor cetăţi au ajuns la o adâncă decădere moral-spirituală deoarece practicau cel mai urâcios păcat, homosexualitatea sau sodomia, aspru condamnat de Dumnezeu. (Lev. 20:13 – ,,Dacă un om se culcă cu un om cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea, sângele lor să cadă asupra lor.”).

Acest păcat ajunsese:

  • stare generalizată (era practicat atât de tineri cât şi de vârstnici – Gen. 19:4, 11)
  • era practicat în mod public (Gen. 19:4-11) şi
  • devenise un mod de viaţă (pentru oamenii din Sodoma, acest păcat ajunsese emblema şi mândria cetăţii).

Ispita Sodomei l-a afectat însă şi pe Lot şi pe cei din casa lui. Lot a ajuns în Sodoma fiindcă:

  • a fost atras de această cetate (probabil că această dorinţă s-a născut în el în perioada cât a fost în Egipt împreună cu Avraam)
  • a ales Sodoma (a fost atras de C. Iordanului care oferea mari oportunităţi de câştig)
  • a acceptat avantajele oferite de Sodoma (a ajuns o persoană importantă fiindcă stătea la poarta cetăţii – Gen. 19:1) şi
  • s-a reîntors în Sodoma (după ce a fost eliberat de unchiul său Avraam în lupta cu cei 5 împăraţi– Gen. 14:1-16).

Lot părăseşte cu greu cetatea, la anunţarea judecăţii. Lucrul acesta îl vedem din faptul că:

  • a întârziat atunci când a trebuit să împlinească porunca primită de la Dumnezeu – îngerii au stăruit de Lot… Şi fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii aceia l-au apucat de mână, pe el, pe nevasta sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe.” (Gen. 19:15-16)

Ginerii lui au pierit în cetate, pt. că n-au crezut cuvântul lui Lot iar nevasta lui a murit în apropierea cetăţii pt. că s-a uitat înapoi atunci când trebuia să meargă înainte (Gen. 19:26)

 2.    Modul în care a pedepsit Dumnezeu cetăţile  Sodoma şi Gomora

Pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra cetăţilor Sodoma şi Gomora:

  • a fost anunţată (,,Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu.”)
  • a fost îndreptăţită (pt. mişeliile pe care le făceau Gen. 19:1-11) şi
  • a fost severă (,,Domnul a făcut să ploaie peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc”).

Cu toate că Lot şi fiicele sale au scăpat cu viaţă, au trebuit totuşi să plătească un preţ pentru că au consimţit să trăiască într-o asemenea cetate. Astfel Lot:

  • şi-a pierdut posesiunile (a ieşit din Sodoma cu mâinile goale ne spune textul)
  • a pierdut ginerii, fiicele căsătorite şi în final şi-a pierdut soţia
  • a fost aproape de a-şi pierde viaţa (Genesa 19:19-20)
  • datorită păcatului celor 2 fete a dat naştere la doi fii din care s-au dezvoltat 2 popoare care au fost duşmanii de bază ai poporului Israel (v. 37-38).

Atunci însă când descrie pedeapsa suportată de locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora, Iuda vorbeşte despre un foc veşnic (Iuda v. 7). Această afirmaţie evidenţiază faptul că, după focul şi pucioasa care a adus celor din Sodoma şi Gomora moartea fizică, urmează un foc veşnic care va împlini pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei necredincioşi (Mat. 13:42 ,, şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.)

În acelaşi timp, această afirmaţie poate fi un exemplu (o pildă sau o mărturie) care arată că, aşa cum a pedepsit Dumnezeu pe cei din cetăţile Sodoma şi Gomora pentru păcatele săvârşite, tot aşa îi va pedepsi şi pe toţi cei necredincioşi care trăiesc săvârşind aceleaşi păcate (2 Pe. 2:6).

 3.    Condiţiile în care au fost izbăviţi Lot şi fiicele lui din pedeapsa trimisă de Dumnezeu pentru cetăţile Sodoma şi Gomora

Izbăvirea lui Lot a fost o dovadă a îndurării lui Dumnezeu (în v. 16 ni se spune că ,,Domnul voia să-l cruţe”). Dar Dumnezeu a ascultat şi rugăciunea de mijlocire a lui Avraam. El a mijlocit de 6 ori (pt. 50, 45, 40, 30, 20, 10 oameni ). Pt. a beneficia însă de această izbăvire, Lot şi cei din casa lui au trebuit:

  • să creadă hotărârea lui Dumnezeu
  • să asculte întocmai de ceea ce le-a cerut Dumnezeu
  • să părăsească cetatea, să fugă la munte şi să nu se uite înapoi (Gen. 19:12-17).

Dar ap. Petru ne arată că acelaşi Dumnezeu care aduce nimicirea peste cei răi îi scapă pe cei drepţi. Dacă despre Lot am avea informaţii doar din V. T., poate l-am considera un necredincios. În Geneza, Lot ne este prezentat ca un oportunist care caută să obţină o poziţie cât mai privilegiată, dispus să se împace cu păcatul şi corupţia pt. a câştiga un renume în lume.

Petru scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt ne spune că Lot a fost un om neprihănit care era foarte întristat de purtarea destrăbălată a acelor nelegiuiţi. Petru accentuează faptul că sufletul lui Lot era chinuit zilnic de lucrurile pe care le vedea şi le auzea în Sodoma. Uitându-se la acest episod din V. T., apostolul desprinde următoarea concluzie: Dumnezeu ştie să-i scape din încercare pe oamenii care se tem de El şi să-i pedepsească pe cei nelegiuiţi.

Mărturiile  care arată că Dumnezeu este îndurător şi nu doreşte moartea păcătosului sunt ilustrate de faptul că Dumnezeu:

  • l-a înştiinţat pe Lot înainte de a trimite pedeapsa
  • i-a arătat în detaliu ceea ce trebuia să facă pentru a scăpa cu viaţă iar atunci când zăbovea, îngerii l-au tras de mână până în afara cetăţii (v. 16) şi
  • i-a ascultat rugăciunea, deşi cererea lui Lot părea a fi un compromis (Genesa 19:18-22).                                           adaptare după Dan Boingeanu

Semnele răzvrătirii

Publicat de elpizein pe februarie 27, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Text biblic: Geneza 4:1-12

Istoria lui Cain şi a lui Abel este una dintre cele mai triste istorii ale Bibliei din cauză că aici este prima dată când ne este descoperit în Biblie cum avea să se manifeste păcatul în viaţa omului şi cât de dezastruoase aveau să fie consecinţele sale. Poate că ce mai groaznică perioadă din viaţa familiei lui Adam şi a  Evei, după păcătuirea lor şi izgonirea din grădina Edenului, a fost aşteptarea urmărilor păcatului. Câte nopţi nu vor fi dormit cei doi soţi gândindu-se cu înfrigurare la ceea ce au făcut, la ceea ce au auzit din gura lui Dumnezeu şi la felul în care aveau să se desfăşoare evenimentele din viaţa lor din momentul în care au fost izgoniţi din Eden. Frica de necunoscut, gândul la viitorul lor şi al copiilor ce se vor naşte din ei, natura din jurul lor care, din pricina blestemului păcatului, începea să le devină tot mai neprietenoasă, nesiguranţa ce o simţeau în mijlocul unor situaţii inedite cu care se confruntau, toate acestea îi făceau pe cei doi să regrete amarnic neascultarea lor de cuvântul lui Dumnezeu.

Între timp, anii au trecut şi Scriptura ne spune că din relaţia celor doi soţi s-au născut copii.

Geneza 4:1: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”

2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.2  A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar.”

Deşi Biblia ne prezintă în acest pasaj doar pe Cain şi pe Abel, nu este greşit să credem că imediat după ei, Adam şi Eva au avut mai mulţi copii, printre care fii şi fiice, conform Geneza 5:4. Însă, relatarea acestei întâmplări este scoasă în evidenţă în acest loc deoarece ea ne arată cum s-a manifestat păcatul în viaţa omului şi cât de profunde şi de grave sunt consecinţele sale.

Când citeşti începutul cărţii Geneza şi ajungi în acest loc nu se poate să nu te opreşti şi să te întrebi: De unde i-a venit lui Cain această idee de a-l omorî pe Abel? Cum a fost posibil un asemenea gest oribil? Are oare păcatul un efect atât de devastator asupra vieţii unui om încât să-l împingă la gesturi atât de oribile?

Ce demonstrează oare fapta lui Cain atunci când ne referim la răzvrătirea omului faţă de Dumnezeu, Creatorul Său? Ne vom uita la faptele lui Cain şi vom căuta să înţelegem cum este posibil pentru un om să apuce pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Să vedem aşadar, care sunt:

SEMNELE RĂZVRĂTIRII

 

  1. Nesocotirea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat

Geneza 4:3-5: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.  Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa.”

Deşi textul nu ne pune în mod explicit, putem să deducem din reproşul lui Dumnezeu la adresa jertfei lui Cain că, într-un anume mod, familiei lui Adam i-a fost descoperit planul de răscumpărare a omului din păcatele sale, faptul că iertarea păcatelor este posibilă doar în urma pocăinţei şi a curăţirii prin sânge nevinovat, ceea ce presupunea bineînţeles jertfa unui animal nevinovat, după cum avea să ne relateze mai târziu Scriptura.

Dar oare de ce era jertfa lui Abel mai bună decât cea a lui Cain? Fiindcă „fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22) Chiar dacă nu ni se spune aici, cu siguranţă Cain cunoştea porunca lui Dumnezeu cu privire la ispăşirea păcatelor prin vărsare de sânge, însă se pare că acesta a ignorat-o în mod intenţionat şi sfidător. Este, de altfel primul indiciu despre Cain că acesta o apucase pe drumul fără întoarcere al răzvrătirii, al necredinţei făţişe şi al apostaziei.

Apostazia este esenţa necredinţei şi a răzvrătirii omului faţă de dreptul lui Dumnezeu de a domni peste viaţa noastră.        Există oameni care sub pretextul modernităţii şi al emancipării umane consideră că învăţătura creştină despre necesitatea jertfei lui Isus Cristos şi a vindecării omului de boala păcatului prin spălarea în sângele lui Cristos, este o învăţătură inacceptabilă şi total nepotrivită cu ideea de umanism şi de civilizaţie.

Cu alte cuvinte, spun ei, a considera că Dumnezeu a avut nevoie ca un Om să moară în chinuri groaznice, răstignit pe o cruce, pentru ca sângele rănilor Sale să facă ispăşire pentru păcatele neamului omenesc, este o idee nebunească şi nu poate fi acceptată de raţiunea omului modern şi emancipat.

Prin această respingere, aceşti oameni pretind că vor să elimine din gândirea omului setea de vărsare de sânge şi înclinaţia firească a acestuia spre a atenta la viaţa semenului său. Ceea ce nu înţelege de fapt omul modern şi ateu, este adevărul că respingerea ideii de jertfă a lui Cristos este tocmai motivul principal pentru care oamenii aşa zişi moderni, ajung să fie tot mai violenţi, tot mai agresivi şi tot mai plini de ură faţă de semeni şi dispreţuitori la adresa vieţii.

Şi aici exemplul lui Cain este cât se poate de elocvent în această privinţă. Nu putem să ştim precis adevăratul motiv pentru care Cain a respins porunca lui Dumnezeu privind jertfa de ispăşire, dar este posibil ca ideea de a vărsa sângele unui animal nevinovat să-i fi provocat o oarecare repulsie şi de aceea a ales să aducă jertfe din roadele pământului. Astfel, am putea să spunem că respingerea soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat, de către omul din zilele noastre nu este deloc o idee nouă ci, dimpotrivă, este veche de când lumea, de pe vremea lui Cain.

Ceea ce a făcut atunci Cain şi ceea ce fac şi astăzi oamenii, poartă din nenorocire pentru el, şi pentru toţi cei ca el, un singur nume: NECREDINŢĂ. Pur şi simplu Cain nu l-a crezut pe Dumnezeu şi acesta a fost primul său pas pe drumul răzvrătirii şi al apostaziei.

Evrei 11:4  „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, cu toate că este mort.”

Evrei 11:6  „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”

Cain voia să intre în graţiile lui Dumnezeu într-un mod greşit, sfidându-I poruncile, şi nesocotind unica soluţie pentru iertarea păcatului, iar Dumnezeu a spus: NU! Cine vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie să o facă, nu după cum consideră el de cuviinţă, nu după imaginaţia lui, ci după cum spune Dumnezeu. Soluţia lui Dumnezeu pentru păcatul omului este Isus Cristos pe cruce. Respingi pe Cristos şi moartea Sa pe cruce, respingi unica soluţie oferită de Dumnezeu pentru iertare de păcat. Acesta este motivul pentru care religia creştină nu poate fi comparată şi adusă la acelaşi numitor comun cu alte religii, oricare ar fi acestea.

Credinţa creştină adevărată este atât de hulită şi de urâtă în ochii celorlalte religii deoarece, în esenţa ei, credinţa creştinului gravitează în jurul afirmaţiei foarte categorice a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6) Cu alte cuvinte, Isus le spune ucenicilor ceea ce n-a înţeles Cain: că nu există decât o singură soluţie pentru iertare de păcate: vărsarea de sânge. Jertfa lui Abel nu făcea decât să le îndrepte privirile către jertfa înlocuitoare şi ispăşitoare de peste veacuri a Fiului lui Dumnezeu.

Când Cain a respins această jertfă el a păşit primul pas pe drumul apostaziei şi al răzvrătirii.  Era primul semn al răzvrătirii.  Din nenorocire pentru el, Cain nu s-a pocăit de necredinţa sa ci, mânat de mânie a lăsat ca în mintea şi în inima lui să se cuibărească gânduri de răzbunare şi criminale.

Făcând astfel, Cain a  păşit mai departe pe drumul răzvrătirii sale, în al doilea rând prin:

  1. Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu

Geneza 4:6-8: „Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?  Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”   Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.”

            Este interesant că imediat după incidentul cu jertfa nepotrivită a lui Cain, Dumnezeu intervine şi chiar îi vorbeşte în mod direct necredinciosului şi Cain. Dumnezeu a privit dincolo de supărarea lui Cain, în adâncul inimii sale şi a văzut un real pericol cauzat de mânia sa păcătoasă. Mânia invidioasă împletită cu necredinţa şi nepocăinţa l-au transformat pe Cain într-un criminal cu sânge rece.

De aceea Scriptura avertizează la modul cel mai serios şi mai clar cu privire la pericolul lăsării mâniei să locuiască în inima unui om. Domnul Isus Cristos avertiza astfel:

Matei 5:21, 22  „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.”   Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii;”

Apostolul Ioan este şi mai categoric cu privire la resentimentele lăsate să se cuibărească în inima omului:

1 Ioan 3:15  „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.”

Avertismentul plin de dragoste a lui Dumnezeu cu privire la păcatul din inima lui Cain era modul prin care Dumnezeu a căutat să-l ferească pe Cain să săvârşească cea mai oribilă faptă din viaţa sa de om: uciderea fratelui său, Abel. Cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă faci bine, vei fi bine primit” erau de fapt îndemnul Său către Cain de a se aşeza în voia lui Dumnezeu ascultând de porunca Sa şi de a crede în soluţia lui Dumnezeu pentru păcat. Dacă în urma acestei discuţii cu Dumnezeu, Cain s-ar fi pocăit de necredinţa sa şi ar fi ales să asculte de porunca Domnului Dumnezeu l-ar fi primit şi l-ar fi iertat cu siguranţă.

Ezechiel 18:23  „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?”

Ezechiel 18:32  „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi.”

Ezechiel 33:11  „Spune-le: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea!”

Toate aceste strigăte ale lui Dumnezeu nu fac altceva decât să ne descopere inima plină de milă şi de dragoste a unui Dumnezeu care este dispus să ierte şi să-l reabiliteze pe cel ce-şi recunoaşte starea păcătoşeniei sale.

În loc să ia în considerarea răbdarea şi îndurarea lui Dumnezeu, Cain dă frâu liber pornirilor sale pline de invidie şi de ură la adresa fratelui său Abel şi-l ucide cu sânge rece în chip mişelesc. Nu s-a gândit deloc deloc la consecinţe, nu s-a gândit deloc la inimile ce vor fi fost zdrobite ale părinţilor săi, ci mânat de nebunia urii şi a invidiei a ales să-l ucidă pe Abel pe care-l considera probabil vinovat de respingerea sa de către Dumnezeu.

Este atitudinea tipică a omului care, în nebunia păcatului său, este în stare să dea vina pe oricine şi pe orice pentru viaţa sa mizerabilă, dar nu poate accepta nici în ruptul capului că vina păcatelor sale îi aparţine în exclusivitate numai lui. Este dovada din ce în ce mai clară că drumul pe care a apucat Cain este un drum de pe care nu se va mai întoarce în pofida chemării pline de dragoste a lui Dumnezeu. Nici Cain şi nimeni altcineva nu va putea să stea în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu şi să obiecteze că faţă de el Dumnezeu a fost prea aspru şi prea neîndurător.

Nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu este aşadar un alt pas greşit făcut de omul necredincios pe calea răzvrătirii sale. Un alt pas uriaş pe drumul răzvrătirii este şi:

  1. Nesocotirea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu

Geneza 4:9-12: „Domnul i-a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”  Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.  Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Din nenorocire pentru el, drumul pe care apucase Cain, era un drum fără întoarcere. După punerea în practică a planului uciderii fratelui său Cain a avut îndrăzneala să-L mintă pe Dumnezeu şi să-I răspundă în cel mai obraznic mod la întrebarea plină de dragoste a lui Dumnezeu despre fratele său. De fapt, lipsa aceasta de responsabilitate cu privire la faptele sale dovedeşte o laşitate uriaşă a omului păcătos.

Este unul din motivele principale pentru care o mulţime de oameni nu vor să-şi mărturisească vina păcatelor lor înaintea lui Dumnezeu. Cine nu-şi recunoaşte păcătoşenia sa înaintea lui Dumnezeu este pur şi simplu lipsit de înţelegere cu privire la natura lui Dumnezeu. Un asemenea om nu înţelege cu cine are de-a face, după cum nu a înţeles nici Cain de prima dată şi, probabil, până la sfârşitul vieţii sale trăită departe de faţa lui Dumnezeu. Pentru astfel de oameni Dumnezeu nu are decât o singură sentinţă: v. 11:  „ Acum blestemat eşti tu…”

Izgonirea lui Cain din locul în care trăia prefigurează traiul omului despărţit şi răzvrătit faţă de Dumnezeu. O viaţă blestemată, o viaţă de fugar, de om veşnic nefericit , nemulţumit şi neîmplinit ne nimic din toată lumea aceasta.

Este povestea milioanelor de oameni ce trăiesc pe acest pământ fugind de faţa lui Dumnezeu şi blestemaţi să muncească de dimineaţa până seara, dacă ar putea şapte zile din şapte, încercând să adune în pumnii mâinilor lor bogăţiile pământului. Din nefericire ele nu le mai oferă nici o satisfacţie şi nici o bucurie, ci doar chin şi durere până când îşi vor da ultima suflare şi închizându-şi ochii pe acest pământ îi vor deschide în următoarea clipă când vor constata cu groază că tot ceea ce au auzit despre chinurile iadului este valabil şi în ceea ce-i priveşte pe ei, care au ajuns chiar acolo.

Omul care a nesocotit responsabilitatea faţă de Dumnezeu va ajunge să constate că toţi oamenii vor da socoteală de felul în care au ales să-şi trăiască viaţa şi că la final orice genunchi se va pleca înaintea lui Dumnezeu:

            Romani 14:11, 12  „Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”  Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.”

Din păcate trebuie să recunoaştem că fiul lui Adam, Cain, îl reprezintă foarte clar aici pe omul răzvrătit faţă de Dumnezeu, omul care în încăpăţânarea lui a respins sistematic, întreaga sa viaţă, toată îndurarea lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei răscumpăraţi, copiii lui Dumnezeu, privind la istoria lui Cain gândurile noastre ar trebui să se îndrepte în două direcţii.

Mai înainte de orice trebuie să mulţumim şi să dăm slavă Numelui lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa faţă de noi cei care suntem copiii Săi, mântuiţi din păcatele noastre, din răzvrătirea noastră şi care am căpătat moştenirea vieţii veşnice prin harul lui Dumnezeu. În al doilea rând trebuie să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru cei din familiile noastre, şi pentru toţi cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu, care au apucat pe drumul răzvrătirii, pentru ca Dumnezeu să se îndure de sufletele lor, să-i cerceteze şi să-i întoarcă la El de pe drumul pierzării. Atâta vreme cât un om mai trăieşte pe acest pământ indiferent de starea păcătoşeniei sale, îndurarea şi puterea dragostei lui Dumnezeu îl pot ridica din groapa pieirii sale şi-l pot aduce în harul lui Dumnezeu.

Datoria noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de ucenici ai lui Cristos este să mijlocim pentru ei înaintea scaunului harului lui Dumnezeu şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i confruntăm cu Cuvântul Evangheliei Domnului Isus Cristos. Lucrarea de convingere şi de naştere din Duhul nu este atributul şi lucrarea noastră, ci a Duhului Sfânt, singurul care are puterea şi mijloacele prin care poate să-i atingă inima omului şi s-o schimbe pentru vecie în una care să fie şi să rămână în întregime dăruită lui Dumnezeu.

de Claudiu Lupu

Cum răspunzi unei invitaţii speciale?

Publicat de elpizein pe ianuarie 30, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

Ev. Luca 14:15-23 „Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis „Ferice de acela care va prînzi în Împărăţia lui Dumnezeu!”  Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi.
 La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: „Veniţi, căci iată că toate Sunt gata.” Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se desvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: „Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.” Un altul a zis: „Am cumpărat cinci părechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.” Un altul a zis: „Tocmai acum m-am însurat, şi de aceea nu pot veni.” Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat şi a zis robului său: „Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.”  La urmă, robul a zis: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.” Şi stăpânul a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa.”

Fiecare om, din când în când, primeşte câte o invitaţie. Câteodată invitaţia vine din partea unei persoane cunoscute sau a unei instituţii şi altă dată invitaţia vine din partea cuiva mai puţin cunoscut. Oricum fiecare dintre noi uneori dăm şi alte ori primim invitaţii. Poate chiar în acest an ai primit deja unele invitaţii. Poate ai fost invitat în vizită la cineva, sau poate invitat la o sărbătoare , eveniment , concert, lansare de carte, petrecere, înmormântare, nuntă, botez, excursie, expoziţie, plimbare, cumpărături….
Cum ai răspuns invitaţiilor din ultimul timp? De multe ori răspundem unor invitaţii, avem aşteptări mari, dar la urmă suntem dezamăgiţi.
Altă dată ne bucurăm nespus de mult de invitaţie şi de urmările acceptării ei.
Iubit cititor, în multe biserici în perioada de iarnă sunt organizate servicii speciale de Evanghelizare. Probabil ai primit deja o invitaţie de a participa sau vei primi în viitor.
Acum am bucuria de a te invita la un timp de rugăciune şi ascultare a Evangheliei Domnului Isus şi cred din toată inima că prin participare vei fi nespus de binecuvântat.
Biserica Baptistă „Speranţa” din Vişeu de Sus, str. Bogdan Vodă, 36,  organizează o săptămână de Evanghelizare în perioada 12 februarie – 19 februarie.
În fiecare seară de la ora 18.00 la 20.00.
Poate că tu ai mai fost invitat sau poate  primeşti acum o invitaţie pentru prima dată să participi la un astfel de eveniment. Sunt mulţi oameni care participă pentru că au mai fost şi altă dată şi s-au bucurat mult.
Dar tu poate că te întrebi : „De ce să participi?”

De ce să vii la săptămâna de Evanghelizare?

Iată câteva motive mai jos:
1.    Să asculţi Evanghelia Domnului Isus (Evanghelia este chemarea , invitaţia lui Dumnezeu Tatăl prin Hristos Fiul, la mântuire , împăcare , iertare şi o nouă viaţă)
2.    Să găseşti răspuns la marile întrebări ale vieţii. Cine eşti?, De unde vii? Încotro te îndrepţi? Cu ce scop trăieşti?
3.    Să te închini lui Dumnezeu prin cântări şi rugăciune.
4.    Să-ţi verifici viaţa de credinţă, legătura cu Dumnezeu.
Să înţelegi dacă eşti un om pregătit pentru veşnicie.
Să verifici calea   pe care mergi , să vezi dacă duce înspre Cer sau  înspre Iad.
5.    Să auzi , să înţelegi şi să crezi Evanghelia .
6.    Să primeşti iertarea de păcate şi o nouă viaţă, speranţă.
7.    Să întăreşti ce este bun în viaţa ta şi să schimbi ce este rău.
8.    Să primeşti pace, bucurie şi har prin părtăşia cu Domnul Isus şi cu cei ce iubesc pe Dumnezeu.

Ev. Ioan 1:46 „Vino şi vezi!”
Romani 1:16-17 „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”
Cu preţuire şi respect   pastor Groza Teodor

Hai la evanghelizare

Dacă viaţa ta-i pustie
Şi eşti trist, nefericit,
Hai la evanghelizare,
Aici poţi fi mântuit.!

Dacă eşti neîmplinit
Fără scop, fără nădejde,
Hai la evanghelizare,
Cel ce vine aici, nu pierde!.

Dacă eşti rob la păcat,
Te simţi singur părăsit,
Hai la evanghelizare,
Şi tu poţi fi izbăvit!.

Dacă vrei să-ţi schimbi viaţa,
Să fii un om credincios,
Hai la evanghelizare,
Şi te-nchină lui Cristos!.
…………………
fragment de Teodor Groza

Apără credinţa

Publicat de elpizein pe ianuarie 9, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Iuda 3-4  (Psalmul 45:3-4)

Uitându-ne la textul pe care l-am citit, vrem să descoperim:

– cine sunt cei chemaţi să apere credinţa;

–  motivul pentru care trebuie să se poarte acest război spiritual şi…

– modul în care trebuie să apărăm credinţa.

După cuvintele de salut prin care şi-a prezentat identitatea, a destinatarilor epistolei sale şi prin care a adresat o urare tuturor celor credincioşi, Iuda îşi continuă  scrierea epistolei care îi poartă numele adresând o chemare la luptă spirituală. Studiind versetele care descriu acest imperativ, descoperim:

 1.        CINE SUNT CEI CHEMAŢI SĂ APERE CREDINŢA

Cuvintele „prea iubiţilor”, folosite de Iuda pentru a-i identifica pe cei pe care i-a chemat să apere credinţa, arată că în această luptă spirituală trebuie să fie angajaţi toţi cei credincioşi. Chemarea la la lupta pentru apărarea credinţei este de 3 feluri:

a.      generală – Iuda 3/a. Credincioşii cărora le scrie Iuda nu sunt pomeniţi pe nume;

b.      dar chemarea la lupta pentru apărarea credinţei este specifică, deoarece îi identifică pe cei ce au avut parte de harul lui Dumnezeu (au fost chemaţi şi sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl – Iuda 1/b; sunt păstraţi pentru Isus Hristos – Iuda 1/c),

c.       în final chemarea aceasta este şi specială, fiindcă exprimă o responsabilitate ce decurge:

v   din binecuvântările primite de cei credincioşi (Iuda 1) şi…

v  din experienţa unor relaţii strânse (iubiţi de Dumnezeu şi preaiubiţi de fratele Domnului Isus – Iuda 1, 3/a) sau aşa cum avea să le scrie ap. Ioan credincioşilor:

,, Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.  1 Io. 3:1, 2

2.    MOTIVUL PENTRU CARE SUNTEM CHEMAŢI SĂ APĂRĂM CREDINŢA

Iuda a intenţionat să scrie o epistolă pastorală, prin care să-i ajute pe cei credincioşi să se întărească şi să crească în harul mântuirii (Iuda 3). Deşi a fost preocupat de acest subiect şi dorea să-l prezinte „cu tot dinadinsul” (cu ardoare), Iuda a fost silit (determinat, constrâns) să-şi schimbe subiectul, adresând celor credincioşi un îndemn pentru apărarea credinţei (Iuda 3).

Atunci când i-a mobilizat pe creştini pentru apărarea credinţei, Iuda şi-a motivat această dorinţă arătându-le:

v  originea credinţei (credinţa este darul lui Dumnezeu). De fapt, atât ap. Petru cât şi Pavel observă lucrul acesta:

,,Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” – 2 Pe. 1:1

 ,,Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”- Efes. 4:5, 6)

v  valoarea credinţei (a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna). În Evrei 10:37-39 credincioşii sun încurajaţi să conştientizeze valoarea credinţei, astfel:

,,Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”
Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”

Domnul Isus pune o întrebare oamenilor care nu conştientizează valoarea credinţei în Ev. după Luca 18:8 – ,,Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

v  atacurile îndreptate împotriva credinţei prin ,,oamenii neevlavioşi”, cum îi numeşte Iuda

Descriind pericolul apostaziei şi al ereziilor, Iuda arată că cei ce luptă împotriva credinţei:

v  sunt în Biserică (s-au strecurat pe furiş fără a fi aleşi şi investiţi cu autoritate  – Iuda 4/b; 1 Timotei 4:1-2; Romani 16:17-18; 2 Corinteni 11:13-5; Fapte 20:29-31)

v  sunt neevlavioşi (nu iubesc curăţia şi neprihănirea – Romani 1:28-32; 2 Petru 2:1-2, 12-14; 2 Timotei 3:1-7)

v  nesocotesc harul (Iuda 4; Romani 6:15-23; 2 Petru 2:17-19; 1 Petru 4:3)

v  Îl tăgăduiesc pe Domnul Isus (Iuda 4/c; 1 Ioan 4:1-6; 2 Petru 2:1; 1 Ioan 2:22-23; Tit 1:16). (Galateni 1:6-9; 2:4; 2 Petru 2:1-3, 20-22).

 3.    MODUL ÎN CARE TREBUIE SĂ APĂRĂM CREDINŢA

Pentru a lupta împotriva apostaziei şi a ereziilor trebuie să fim conştientizaţi de realitatea acestui pericol spiritual. Iuda şi-a scris epistola pentru a-i conştientiza pe cei credincioşi de acest pericol, arătând urgenţa cu care trebuie să se mobilizeze în vederea purtătii acestei lupte spirituale („m-am văzut silit”, verbul folosit exprimă presiune, iminenţă dar şi agonie).

Apoi, înţelegem că această luptă este permanentă (,,vă îndemn să luptaţi” – Iuda 3/b), dar nu de natură fizică, ci spirituală (2 Corinteni 10:3-6; Efeseni 6:10-13; Galateni 6:1-5).

prelucrare dupa Dan Boingeanu

ÎNŢELESUL (SEMNIFICAŢIA) BOTEZULUI

Publicat de elpizein pe ianuarie 7, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Încă de la începutul N. T. ne întâlnim cu botezul. Botezul lui Ioan Botezătorul, numit botezul pocăinţei care nu-i o iniţiativă nici măcar a celui mai mare dintre prooroci, ci este iniţiativa lui Dumnezeu. În Lc. 3:3 ni se spune ,,Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan.”

Imediat ne întâlnim cu botezul Domnului Isus. De ce a avut nevoie de botez Domnul nostru, pt. că El era fără păcat. Pt. că botezul a fost o dovadă a ascultării lui Isus faţă de Tatăl şi al predării Sale în mâna Sa pt. a împlini lucrarea la care L-a trimis: propovăduirea Evngheliei (a Cuvântului, a Împărăţiei), rugăciune, vindecări şi realizarea mântuirii, pt. oameni: pt. mine şi pt. tine.

Apl.  – după ce L-a primit pe Cristos, credinciosul trebuie să asculte de El şi să primescă botezul.

Acest model îl vedem deseori în Fapte:

–          La Cincizecime – 3000 de oameni au primit propovăduirea ap. Petru despre iertarea păcatelor şi apoi au fost botezaţi (2:41)

–          La propovăduirea lui Filip din Samaria – când samaritenii au crezut ce a predicat diaconul Filip despre Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Cristos, au fost botezaţi atât bărbaţi cât şi femei (8:12, 13)

–          La Filipi – temnicerul şi casa lui au crezut în Cristos, după ce ap. Pavel i-a învăţat ce trebuie să facă ca să fie mântuiţi. Apoi el şi casa lui au fost botezaţi (16:33)

–          La Corint – Crisp, împreună cu toată casa lui şi mulţi dintre corinteni au auzit Evanghelia, au crezut şi au fost botezaţi.

Practica N. T. este următoarea: oamenii au fost botezaţi:

– după ce au devenit ucenici;

– după ce au primit cuvântul despre iertarea păcatelor

– după ce au crezut vestea cea bună

– după ce au crezut în Domnul Isus

Botezul urmează după credinţa mântuitoare. Botezul este pt. credincioşi, de aceea, noi ca baptişti, folosim expresia ,,botezul credincioşilor” şi pretindem ca cel care este candidat pt. botez să facă o mărturisire adevărată a credinţei lui în Isus Cristos.

Prin botez, credinciosul aduce mărturie despre anumite realităţi spirituale pe care Dumnezeu le-a pus în viaţa lui sau realităţi spirituale la care năzuieşte. Aşadar, la botez, credinciosul declară:

1.        Credinţa sa mântuitoare în Cristos şi în jertfa Lui de ispăşire. Da, Domnul Isus a murit şi pt. mine şi mă poate mântui.

2.      Dorinţa de a asculta de Cristos (Mt. 28:19-20). Împlinirea poruncii botezului exprimă ascultarea credinciosului faţă de noul stăpân, Domnul Isus Cristos. Să fi conştient de această poruncă şi să refuzi să o împlineşti, înseamnă să păcătuieşti împotriva Domnului. Refuzul acesta descalifică o persoană de la a participa la Cina Domnului şi atrage după sine pedeapsa din partea Domnului. Când o persoană se supune actului botezului, mărturiseşte prin aceasta că doreşte să asculte de Domnul în toate lucrurile.

3.      Unirea cu Cristos – (Rom. 6:1-4). Botezul este imaginea exterioară, vizibilă a rezultatului botezului cu Duhul Sfânt în Isus a acelei persoane. Datorită acestei uniri cu Cristos, noul credincios participă la moartea, îngroparea şi învierea Domnului Isus. Prin scufundarea sa în apa botezului şi ieşirea sa din apă, credinciosul arată unirea sa cu Cristos şi participarea sa împreună cu Cristos la aceste evenimente.

4.      Dorinţa de a-L urma pe Cristos (Rom. 6:4). Botezul credinciosului ar trebui să însemne ruperea sa totală de vechiul său mod de viaţă şi începerea unei noi vieţi ca şi ucenic al Domnului Isus. Cu toate că, din când în când, va mai avea parte de şchiopătări, de mici căderi, totuşi, prin botezul său, credinciosul a-nceput un nou drum în direcţia corectă pe care o prezintă Scriptura. Trebuie să spun şi faptul că, după mântuirea sa, un credincios trebuie să fie botezat o singură dată, nu de fiecare dată când păcătuieşte şi doreşte să se re-ofere în slujba Domnului.

Dacă cel credincios înţelege astfel botezul cu apă, va aprecia mai mult acest act atunci când îl va împlini sau când îşi va aduce aminte de el.