O călăuză pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi

Publicat de elpizein pe iunie 11, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , .

Vă prezentăm un fragment din lucrarea ,,O Călăuză pentru Înţelegerea Sfintelor Scripturi”, tipărită în 1531, concepută ca un prolog la traducerea Bibliei la care lucra Tyndale. Lucrarea conţine ,,principiile primare” de credinţă creştină, şi, astfel, principiile călăuzitoare pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi. Este totodată şi o pledoarie pentru răspândirea Bibliei în rândul poporului, a tuturor oamenilor de orice limbă.

,,Scriu aceste rânduri ca să aveţi în faţă întreaga Scriptură deschisă, astfel ca întotdeauna când intraţi în ea şi o citiţi să nu puteţi decât s-o înţelegeţi. Dacă am fi în aceste lucruri neştiutori, întreaga Carte ar fi închisă, şi atunci, cu cât am citi-o, mai orbi am fi…

Iubiţi fraţi, mă uimeşte faptul că există unii care vorbesc împotriva traducerii Scripturilor în orice limbă, ca să ajungă la orice om. Credeam că nu poate fi cineva atât de orb încât să se împotrivească luminii date celor ce umblă în întuneric, unde mereu se împiedică, şi unde împiedicarea înseamnă pierzare veşnică. Credeam că nu poate fi cineva atât de rău încât să fie invidios că alţii ar avea lumina pe care el o are. Credeam că nu poate fi cineva atât de nechibzuit încât să spună că ceva bun este cauza răului, şi că întunericul poate să iasă din lumină, şi că minciuna creşte din adevăr. Eu ştiam că lumina distruge întunericul, şi adevărul alungă minciuna.

Cu toate acestea, fiindcă i-a plăcut lui Dumnezeu să ne trimită nouă (chiar şi celor care nu s-au gândit să dorească acest lucru), Scriptura în limba noastră maternă, şi observând că la fiecare colţ sunt învăţături şi doctrine greşite; ca să nu vă lăsaţi înşelaţi de cineva, m-am gândit să vă scriu această Călăuză pentru înţelegerea Sfintei Scripturi, ca să umblaţi fără teamă, şi să puteţi deosebi lucrurile adevărate de cele false; şi, mai presus de toate, ca să vă aduc aminte de câteva lucruri necesare: Vechiul Testament, Noul Testament, Moise, Hristos, natura, harul, a lucra şi a crede, ca să nu le confundăm, şi să nu ne închipuim că Moise e Hristos şi Hristos e Moise, iar harul să nu-l confundăm cu legea, să nu dispreţuim dragostea lui Dumnezeu şi să neglijăm credinţa, să nu ne abatem de la înţelegerea simplă şi să ajungem în dispute complicate, ajungând să ne certăm asupra unor cuvinte…

* * *

Despre Hristos este scris în prologul de la Ioan 1. El este Acela, din a Cărui plinătate, sau din Cărui belşug de abundenţă, noi toţi am primit har după har, sau favor după favor divin. Aceasta înseamnă că Cinstea şi înălţarea pe care a dat-o Dumnezeu Fiului Său, ne-o dă şi nouă tuturor celor care credem, împreună cu toate darurile harului, şi le împarte aşa cum dă daruri un tată copiilor lui. Apostolul Pavel spune despre ,,harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii!” Deci Isus Hristos este Cel care aduce dragostea lui Dumnezeu în noi, şi lucrul acesta nu-l facem noi prin faptele noastre. Hristos a fost înălţat de Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, şi e chemat în Scriptură, ,,scaun al harului lui Dumnezeu”; oricine aleargă la Domnul nu capătă altceva şi nu aude altceva de la Dumnezeu decât îndurare şi milă.

În Vechiul Testament se află multe făgăduinţe, care nu sunt altceva decât Evanghelia dată celor care au crezut, pentru ca să fie mântuiţi de mânia legii. Iar în Noul Testament legea e adeseori menţionată, ca să condamne pe cei care au uitat făgăduinţele. Într-adevăr, legea şi harul nu pot fi separate. Evanghelia şi făgăduinţele sunt date celor care au conştiinţa apăsată, şi au ajuns la disperare, şi simt pericolul iadului şi al morţii aduse de lege, şi sunt astfel robi acestei legi.

În toate acţiunile mele trebuie să am legea înaintea ochilor, ca să mă condamne pentru imperfecţiunea mea. Căci tot ce fac, oricât aş încerca să fie de bine, nu este decât păcat condamnabil, când este pus în faţa legii, care îmi cercetează inima şi adâncul fiinţei mele. Fiindcă nu pot să scap de legea aceasta, mă smeresc în duhul meu, ca să dau laudă şi cinste numai lui Dumnezeu, recunoscând că numai El este neprihănit, iar eu sunt în păcat şi sub pedeapsă. Dar trebuie să am şi făgăduinţele lui Dumnezeu înaintea ochilor mei, ca să nu ajung în disperare. În ele văd îndurarea lui Dumnezeu, mila şi bunăvoinţa Lui faţă de mine prin sângele Fiului Său, Isus Hristos, care a făcut ispăşire pentru toate imperfecţiunile mele, şi a împlinit pentru mine tot ce trebuia împlinit.

Aş vrea să observaţi cele două categorii de oameni care se înşeală. Întâi, sunt acei care vor să devină neprihăniţi prin faptele lor, ferindu-se de lucrurile pe care legea le opreşte, şi împlinind lucrurile pe care legea le cere. Aceştia se compară pe ei înşişi cu alţi păcătoşi, se cred drepţi uitându-se la alţii, şi îi condamnă pe ceilalţi păcătoşi. Ei pun o basma pe faţa lui Moise, ca să nu vadă că legea cere să aibă dragostea în inima lor, şi că dragostea este împlinirea legii. Dacă ar împlini legea,    n-ar condamna pe alţii. ,,Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” spune apostolul Petru în prima sa Epistolă. Şi pe cine iubesc din inimă, pe acela nu-l condamn şi nici nu-i ţin socoteala păcatelor, ci îi sufăr slăbiciunile şi imperfecţiunile, ca o mamă care îşi iubeşte copilul şi îi suferă răutăţile până creşte om mare.

Mai sunt înşelaţi aceia care, fără nici o frică de Dumnezeu, se aruncă în tot felul de vicii cu toată patima sufletului lor, desconsiderând legea lui Dumnezeu (sub stăpânirea căreia sunt de fapt prinşi în captivitate), dar care îşi spun că Dumnezeu e bun şi că Isus Hristos a murit pentru ei, şi îşi închipuie că aceste visuri pe care şi le imaginează sunt credinţa mântuitoare pe care o laudă atât de mult Scripturile. Nu, aceasta nu este credinţă, ci doar o orbire nebună, care se naşte din firea lor coruptă. Nu este de la Duhul lui Dumnezeu, ci de la diavolul care îi învaţă să-şi pună încrederea într-un om (în papă), de la care să aibă iertarea de păcate, şi nu în sângele Mântuitorului nostru Isus Hristos. Dar adevărata credinţă este, aşa cum o arată apostolul Pavel, darul lui Dumnezeu, care este dat celor păcătoşi, după ce asupra lor a lucrat legea şi le-a produs ruşinea faţă de păcate, disperarea faţă de starea în care se află, şi groaza de iad.

Cei care au credinţa adevărată dau dreptate legii, fiindcă este dreaptă şi bună; şi dau dreptate lui Dumnezeu care a întocmit-o, şi se bucură în poruncile ei (deşi nu pot să le împlinească, din cauza slăbiciunii lor); şi resping tot ce opreşte legea (deşi nu întotdeauna pot să evite lucrurile oprite). Marele lor necaz este că nu pot să împlinească voia lui Dumnezeu prin lege. De aceea Duhul Sfânt, care este în ei, strigă zi şi noapte după ajutor, cu lacrimi (cum spune apostolul Pavel), şi cu suspine negrăite.

Primii, adică cei care îşi caută neprihănirea prin faptele lor, nu recunosc lucrarea interioară a legii, şi nici nu se desfată în ea, ci trăiesc ca şi cum legea nici   n-ar exista. Aceştia nu dau dreptate lui Dumnezeu, ci îl privesc ca despot. Nici nu le pasă de făgăduinţele Lui, ci vor prin puterea lor să fie ei înşişi proprii lor mântuitori. Ei nu dau slavă lui Dumnezeu, deşi cu gura spun că îi dau slavă.

Cei din a doua categorie, cei care trăiesc în fire, ca nişte porci în murdăria lor, nu se tem nici de Dumnezeu în legea Lui, nici nu îi sunt mulţumitori pentru făgăduinţele Lui şi pentru harul care a fost adus prin Hristos tuturor celor care cred în El.

Adevăraţii creştini îşi dau seama că legea are dreptate, şi Îl recunosc pe Dumnezeu ca Autorul ei. Aceştia afirmă că Dumnezeu e drept să condamne păcatul. Dar ei cred în făgăduinţele lui Dumnezeu, şi se încred în credincioşia Lui pentru împlinirea făgăduinţelor Lui. Prin lege, ei simt condamnarea păcatelor şi a tuturor faptelor lor, şi dau slavă lui Dumnezeu. Crezând în făgăduinţele lui Dumnezeu, ei se reazemă întru totul pe lucrarea Domnului Isus Hristos, astfel că în toate îl cinstesc şi îl slăvesc pe Dumnezeu.

Din fire, prin căderea lui Adam în păcat, suntem fii ai mâniei, adică moştenim mânia lui Dumnezeu peste noi din cauza păcătoşeniei pe care o avem… în har, suntem scoşi din Adam, care este temelia tuturor relelor, şi suntem altoiţi în Hristos, care este rădăcina bunătăţii. În Hristos, Dumnezeu ne-a iubit înainte ca să existe lumea, şi ne-a pregătit să avem parte de cunoştinţa Fiului Său şi a iubirii Lui.

 

Comunicat al Președintelui Uniunii Baptiste din România cu privire la alegerile din țara noastră

Publicat de elpizein pe mai 29, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , .

“Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

Evanghelia după Matei 22:21: ,,… Atunci El le-a zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”
Iubiți frați și surori, membri ai bisericilor baptiste din România,

Primiți salutul conducerii Uniunii Bisericilor Baptiste din Romania în numele Domnului nostru Isus Hristos cel înviat. Mântuitorul nostru ne cheamă sa fim “sarea pământului” și să dăm astfel “gust” comunităților în care trăim. El ne cheamă să fim “lumina lumii” pentru ca să luminăm înaintea oamenilor și aceștia să nu mai umble în întuneric (Evanghelia după Matei 5:13-16).

Având în vedere că se apropie perioada alegerilor locale este datoria noastră să ne rugăm ca Dumnezeu să împlinească voia Sa în țara noastră și în această privință. În calitate de cetățeni ai României suntem chemați să ne exercităm cu responsabilitate datoriile față de societatea în care ne-a așezat Dumnezeu. De aceea fiecare credincios este îndemnat să participe la alegeri așa cum îl îndeamnă conștiința. Deoarece suntem ucenici ai Mântuitorului cerem călăuzirea lui Dumnezeu și în această dimensiune a vieții sociale prin: cercetarea ideilor și a faptelor celor care doresc să fie cârmuitori, prin cercetarea Scripturii și a poruncilor Domnului Isus Hristos și aducând înaintea lui Dumnezeu în rugăciune nevoile din țara noastră.

Bisericile baptiste sunt locul unde credincioșii se adună să se închine și să se roage lui Dumnezeu. Ele nu se pot transforma în locuri unde se desfășoară activități electorale. 

Amvoanele bisericilor baptiste sunt locul de unde se proclamă Cuvântul lui Dumnezeu și valorile Împărăției sale. Ele nu pot fi folosite ca platforme pentru promovarea ideilor partidelor politice. 

În cadrul programelor divine ale bisericilor baptiste se desfășoară activități de învățare a Scripturii, de încurajare celor credincioși și de proclamare a Evangheliei mântuirii pentru toți cei care vor să vină la Dumnezeu cu pocăință și credință. Ele nu pot fi transformate în întâlniri de promovare a unor personalități politice, aflate în campanie electorală.

Biserica este trupul lui Hristos, El este capul Bisericii și Singurul conducător al acesteia. De aceea, cei credincioși sunt chemați să înțeleagă că Dumnezeu în „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplinește totul în toți (Epistola către Efeseni 1:19-23)”.

Fie ca “înțelepciunea și priceperea duhovnicească” pentru care se roagă apostolul Pavel în Epistola către Coloseni 1:9 să fie o călăuză atât pentru păstori dar și pentru membrii bisericilor în așa fel ca mărturia bisericilor baptiste din România să fie una vie, curată și sfântă pentru ca răspândirea Evangheliei să fie întărită. “Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Epistola către Filipeni 4:7)”.

Otniel Ioan Bunaciu

Președinte, Uniunea Bisericilor Baptiste din România

MÂNTUIREA PĂCĂTOŞILOR

Publicat de elpizein pe mai 27, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , .

 La Paşti, acum aproape două mii de ani, Dumnezeu în Hristos Domnul a săvârşit cea mai măreaţă, cea mai binecuvântată şi cea mai fericitoare lucrare pentru timp şi eternitate: mântuirea păcătosilor. Ea a costat nespus de scump, dar planul lui Dumnezeu, s-a realizat. Totuşi milioane şi milioane de păcătoşi încă nu au această mântuire. De ce? În ziua Învierii seara, când Domnul Isus S-a arătat ucenicilor, le-a zis: ,,Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ev. Ioan 20:21). El a fost trimis să săvârşească mântuirea noastră, iar ucenicii Săi au fost trimişi să vestească păcătoşilor mântuirea. Şi ei au fost ascultători, au plecat. Deşi au întâmpinat mari greutăţi, au fost vânaţi, milioane dintre ei au fost martirizaţi, totuşi în primul veac Evanghelia, Vestea bună a mântuirii, a ajuns de la Ierusalim până în India, în Etiopia, în Antiohia, în Atena, în Dobrogea, în Roma, în Cirena, în Cartagina, Africa de Nord, şi chiar până în insulele Britanice. Pe la anul 200, Tertulian a scris Guvernatorului că o zecime din populaţia oraşului Cartagina era creştină, deci se bucurau de mântuirea săvârşită de Domnul Isus. O, unde e azi acea dragoste pentru mântuirea păcătoşilor? Azi avem catedrale, avem coruri, orchestre, fanfare, şi am dezvoltat un bisericism, dar păcătoşii sunt robi ai Satanei, duşi spre infern. Avem păstori care au dezvoltat un predicatorism spre a distra pe sărmanii păcătoşi ce merg în iureş nebunatic spre iad. Este lăsată la o parte Jertfa cu suferinţele amare pentru mântuirea păcătoşilor. Ei strigă biruinţa Celui Răstignit spre a înveseli pe unii care au forma religiei, dar care niciodată n-au acceptat să se lapede de sine, ca firea lor să fie răstignită, şi nu sunt părtaşi jertfei Lui, nu au mântuirea sufletului, nu sunt ucenicii Lui şi nu pot ajuta pe alţii să fie mântuiţi. Deci, există o mântuire mare, şi totuşi păcătoşii nu sunt mântuiţi, căci nu o cunosc. De ce? Fiindcă ucenicii Domnului nu ascultă de Domnul lor. Doresc şi mă rog ca Duhul Domnului să aprindă pe toţi cei rnântuiţi spre a căuta să salveze din valurile de păcătoşenie multe suflete până nu e prea târziu. Bisericile să devină dinamice în privinţa aceasta, ca în primul veac. Iată câteva motive de ce trebuie să salvăm pe alţii:

1. Fiindcă Dumnezeu ne cere.

Dumnezeu a iubit lumea, noi toţi ştim aceasta, şi ,,Dumnezeu… voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2:3). Iar lui Ezechiel, Domnul i-a spus: ,,Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea… Spune-le: ,,Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Intoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea!” (Ez. 33:7,11). Ai spus tu aceasta altora? Îl asculţi tu pe Domnul ?

2. Fiindcă Domnul Isus ne-a poruncit aceasta.

El, Cel Înviat, a primit toată puterea în cer şi pe pământ şi a zis ucenicilor Săi: ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit!” (Ev. Matei 28:19,20). Noi ne ducem la alţii sau stăm în clădirea bisericii şi aşteptăm să vină ei la noi? Afară lumea piere în păcate şi noi ne închidem în clădiri. E necesar să trecem la viaţa de ascultare.

3. Fiiindcă Duhul Sfant la Rusalii a fost dat pentru această slujire.

Ei erau în casă, dar au ieşit afară îndată, căci mulţimile au alergat să vadă ce s-a întâmplat. Şi unor oameni vinovaţi de răstignirea Domnului Isus, prin puterea Duhului Sfânt ei le-au mărturisit mântuirea. Chiar înzestrarea cu darul vorbirii în alte limbi înţelese a fost dat spre a face de cunoscut celor prezenţi mântuirea lui Dumnezeu, ,,fiecare îi auzea vorbind în limba lui” (Fapt. 2:6). Convertirea celor de la Rusalii nu s-a făcut în Templu, nu în casă, ci afară. O, de am da voie Duhului Sfânt să ne scoată afară!

4. Primii ucenici au făcut lucrarea de aducere a altora la Hristos Domnul, de salvare a altora.

,,Andrei a găsit pe fratele său Simon, şi i-a zis: ,,Noi am găsit pe Mesia” (care tălmacit însemnează Hristos). Şi l-a adus la Isus” (Ev. Ioan 1:41,42). Tu ai adus pe cineva la Domnul? Filip a găsit pe Natanael şi 1-a adus la Domnul Isus (Ev. Ioan 1:45,46). Despre credincioşii de la început citim în Fapte 5:42: ,,Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos”. Despre unii credincioşi de azi nu se poate spune că n-au încetat, ci că ei nici nu au început să înveţe pe alţii calea Domnului. O, Doamne, ai milă de noi!

5. Biserica Domnului Isus peste veacuri a făcut lucrul acesta.

După martirajul lui Ştefan la Ierusalim şi prigoana deslănţuită de Saul din Tars, toţi ucenicii Domnului, afară de apostoli, au plecat din Ierusalim. Dar ,,cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Evanghelia” (Fapte 8:4). ,,Câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, care au venit la Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni s-au întors la Domnul” (Fapte 11:20,21). Acelaşi lucru îl constatăm la Filipi (Filipeni l :4-5), la Colose (Coloseni l:6), la Efes (Fapte 19:8-10), şi peste tot. De-a lungul istoriei, găsim că adevăraţii ucenici ai Domnului, cu suferinţe, bătăi, cu mari jertfe, au căutat mântuirea păcătoşilor. Când Cornea, Crişan, Brumar, Igna, Şuveţ, Vărşăndan, Vanci, Vicaş, Slev, Drăgilă, Negrei, Baban, Hodoroabă, Motrescu, Tărniceru s-au pocăit de păcatele lor şi au primit harul mântuirii, ei au spus şi altora vestea buna a mântuirii. Aşa, Evanghelia a ajuns până la noi. Biserica a fost agresivă, toţi cei mântuiţi au căutat să smulgă din robia păcatelor şi a Satanei suflete scumpe, care să primească mântuirea lui Dumnezeu. Făceau aceasta nu numai în localitatea lor, ci îşi puneau Biblia în traistă şi mergeau prin comunele vecine să spună cum Dumnezeu, în dragostea Sa, le-a iertat păcatele şi le-a schimbat viaţa. Şi oamenii aprinşi de Duhul Sfânt, au aprins pe alţii cu dragoste pentru Dumnezeu. Azi avem libertate, ne bucurăm de mijloace de transport, avem toate posibilităţile să facem lucrarea de salvare a păcătoşilor, dar nu ne mişcăm. Stăm comozi şi ne desfătăm în bisericile noastre. Avem servicii frumoase de închinăciune, ne rugăm şi vrem ca Domnul să ne asculte pe noi, nu noi să-L ascultăm pe El. Marea însărcinare am lăsat-o pe umerii câtorva. Am devenit neascultători. Facem prea puţin lucrarea de salvare a sufletelor pierdute; deşi suntem în pantofi frumoşi, suntem desculţi, nu avem picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Dar vom răspunde fiecare în parte, căci va fi o zi a socotelilor. Şi grea va fi această răspundere! E vremea să ne pocăim fiecare de această neascultare şi să smulgem din foc pe cât mai mulţi. Doamne, ajută-ne prin Duhul Sfânt întru această măreaţă lucrare!

de Petru Popovici

Cât costă o Biblie?

Publicat de elpizein pe mai 7, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , .

Pe William Tyndale l-a costat viața! Pe când era încă tânăr, ca student la Oxford, a simțit dorința ca să traducă Biblia în limba poporului englez. Pe atunci singura Biblie care era cunoscută în Anglia era Biblia în limba latină, și era folosită doar la biserici în slujba cântată de preoți. Biblia în limba latină era singura Biblie legală, autorizată. Oamenii de rând erau complet neștiutori de Sfintele Scripturi, fiindcă nu aveau Biblia în casele lor, și la biserici n-o înțelegeau. Pasiunea vieții lui Tyndale a fost să dea poporului său Biblia, s-o poată citi toți, de la curtea palatului până la ultimul plugar.

Cei care se împotriveau traducerii Bibliei erau tocmai preoții. Tyndale a emigrat în Germania și Belgia, de unde trimitea în Anglia fascicole din Biblia tradusă de el. A fost trădat, prins și condamnat. A fost executat în 1536 pentru vina de a fi tradus Biblia în limba engleză. Avea numai 42 de ani, și a văzut tipărit doar Noul Testament și câteva porțiuni din Vechiul Testament. Ultima lui rugăciune înainte să fie ars pe rug, a fost: ,,Doamne, deschide ochii regelui Angliei!” 75 de ani mai târziu, traducerea făcută de Tyndale era păstrată (cam 90%) în noua ediție a celei mai populare cărți până astăzi în limba engleză, Biblia! Tu cât prețuiești Cuvântul lui Dumnezeu?

Înmormântare

Publicat de elpizein pe aprilie 30, 2012
Publicat în: Uncategorized. Etichetat: , , , .

Evrei 11:36 –40 ,,Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;  au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, –  ei, de cari lumea nu era vrednică-au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului.  Toţi aceştia, măcarcă au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuş n’au primit ce le fusese făgăduit;  pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n’ajungă ei la desăvîrşire fără noi.”

In conditii de o violenta inimaginabila, familia Pintican Vasile si Victoria, au trecut in seara de vineri la Domnul. Dupa ce mai bine de 50 de ani au fost in slujba lui Dumnezeu cu credinciosie, strabatand drumurile tarii lor natale pentru a vesti Evanghelia, cateva minti criminale le-au curmat viata. Avem mangaierea ca acum au intrat in prezenta Domnului Domnilor asa cum au si trait: credinciosi unul altuia, si in zile cu soare, si in incercari.

Ceremonia funerara va avea loc marti, 1 Mai, ora 13:00, la Biserica Baptista din Sighisoara. Cei ce i-au cunoscut si apreciat pe sotii Pintican sunt asteptati cu aceasta ocazie pentru a-si lua ramas bun de la ei. Dumnezeu să mângâie familia îndoliată şi comunitatea credincioşilor din Sighişoara!

Ce vrea şi ce nu vrea Isus în Biserică, în viaţa creştinilor

Publicat de elpizein pe aprilie 19, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Evanghelia după Ioan 20:19-23 „În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”

  1. Domnul Isus nu vrea teamă de oameni dar vrea teamă de Dumnezeu.

„În seara aceleiaş zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor,”

  • Teama de oameni este o cursă, o capcană, care te închide;
  • Teama de Domnul este începutul înţelepciunii;
  • Teama de oameni ar fi însemnat sfârşitul bisericii;
  • Dar teama de Domnul a dat putere, curaj creştinilor să mărturisească învierea lui Isus din morţi.
  • Teama de oameni îi împiedică şi azi pe mulţi să se pocăiască , să-L urmeze pe Isus
  • Dar teama de Domnul îi ajută pe mulţi să se întoarcă din păcat chiar dacă sunt ameninţaţi de oameni şi au de suferit.

    2. Domnul Isus nu vrea ca în centrul bisericii , al ucenicilor, să fie un om, ci vrea să fie El însuşi. Hristos în mijlocul ucenicilor.

„a venit Isus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: „Pace vouă!”

  • Nu vrea ca biserica si creştinii să fie caracterizaţi de egocentrism , de mândrie, de închinare la oameni, de firea pământească, de planuri omeneşti…
  • Dar vrea ca în Biserică, El să fie Mântuitor, Domn, mare preot, învăţător, păstor.
  • Biserica condusă de oameni şi scopuri omeneşti va fi fără putere, lumească, înfrântă
  • Dar biserica condusă de Isus şi Cuvântul lui , planurile, scopurile lui, va fi biruitoare, sfântă, iubitoare .
  • Biserica trebuie să fie Hristocentrică.

    3. Domnul nu vrea în biserică pacea pe care o dă lumea dar vrea să avem pacea pe care o dă El.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă!”

  • Lumea oferă o pace fragilă, temporară, bazată pe interese materiale şi compromis, sub ameninţarea armelor.
  • Isus a venit pe pământ şi a murit pe cruce ca să ne împace cu Dumnezeu.
  • Avem nevoie şi de pace cu Dumnezeu şi de pace cu semenii noştri.
  • Creştinii sunt oameni ai păcii, împăciuitori.

    4. Domnul nu vrea în biserică, în viaţa creştinilor şi a oamenilor în general, bucuriile de o clipă ale păcatului, dar vrea să avem cu toţii bucuria mântuirii, bucuria slujirii şi chiar a suferinţei pentru El.

„Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul.”

  • Bucuriile păcatului sunt trecătoare, înşelătoare, aduc multă suferinţă şi moarte, despărţire de Dumnezeu
  • Dar bucuria mântuirii este bucuria omului care a fost iertat de păcatele lui prin credinţa în Isus Hristos . El se bucură să slujească pe Dumnezeu, pe fraţi şi semeni.

    5. Domnul nu vrea o biserică care nu-şi cunoaşte scopul ei pe pământ, ci vrea să fim o biserică misionară, mărturisitoare a Evangheliei, gata să lucrăm cu resursele pe care le avem la dispoziţie.

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”

  • Biserica urmăreşte împlinirea unei viziuni trasate de Isus;
  • Biserica trebuie să continue lucrarea de evanghelizare începută de Domnul Isus.
  • Biserica împlineşte poruncile şi scopurile Domnului pe pământ.
  • Trebuie să avem convingerea că prin auzirea Evangheliei , credinţa în Isus şi pocăinţa de păcat, oamenii, pot primi iertarea de păcat. Dar dacă noi nu le vestim Evanghelia pot muri în păcatele lor, neiertaţi , nemântuiţi.

    6. Domnul nu vrea o biserică stăpânită sau plină de duhul veacului acestuia, nici sub influenţa duhurilor anticristice, dar vrea să fim o biserică plină de Duhul Sfânt .

„După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!”

  • Din păcate în multe biserici sa strecurat şi duhul veacului şi al lui antihrist. Acele biserici sunt în mare pericol.
  • De aceia nu trebuie să dăm crezare oricărui duh ci să cercetăm duhurile ca să deosebim Duhul Sfânt şi lucrarea lui de alte duhuri.

Duhul Sfânt întotdeauna convinge pe oameni de păcat, neprihănire şi judecată îndemnându-i să se pocăiască de păcatele lor, să trăiască o viaţă sfântă şi să asculte de Domnul Isus. Dar duhul veacului , al lumii despărţite de Dumnezeu , duhurile rele îndeamnă pe oameni să păcătuiască cât mai mult şi să nu se pocăiască de păcate.

  • Toată lucrarea de propăvăduire a Evangheliei , de mântuire a oamenilor, de zidire a bisericii, trebuie făcută prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

Domnul ne porunceşte să fim plini de Duhul Sfânt, să avem roada, puterea, călăuzirea si darul Duhului Sfânt pentru slujire… Isus Hristos a venit în Duminica învierii în mijlocul ucenicilor ca să întărească credinţa lor şi să-i ajute să înţeleagă ce vrea El să fie în viaţa fiecărui creştin şi a bisericii Lui. Să căutăm deci şi să ne dorim ceea ce şi Domnul îşi doreşte.  Amin!

Hristos a înviat!!!

pastor Teodor Groza

L-am văzut pe Domnul înviat!

Publicat de elpizein pe aprilie 13, 2012
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , .

Maria Magdalena privea înmărmurită. Omul acela bun care atârna acum pe crucea din mijloc îi fusese un prieten bun. Crezuse că este Mesia, dar acum nu mai ştia ce să creadă. Era pe moarte. Tâlharul atârnat pe cruce lângă Isus s-a întors înspre el. Maria şi-a încordat atenţia ca să asculte şoaptele acestui om: ,,Isuse, Doamne,adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia ta!” Cuvintele lui Isus adresate condamnatului au răsunat ca un ecou clar peste tot dealul: ,,Astăzi vei fi cu mine în rai!” Un fior o trecu pe Maria la auzul acestor cuvinte. Chiar şi acum, la moarte, Isus mai ierta încă. Gândurile ei au zburat înapoi la momentele când l-a întâlnit pentru întâia oară. Crescuse într-un sat numit Magdala, cam la vreo 11kilometri la sud de Capernaum, lângă Marea Galileii. Era destul de înstărită, pentru că familia ei se ocupa cu vopsirea lânei, o meserie destul de bănoasă. Dar toate acestea nu i-au adus fericire Mariei.

Maria nu era străină de grozăvenia stăpânirii demonice. De multe ori, sub impulsuri distrugătoare pe care nu putea să le controleze, ajungea să se urască pe ea însăşi şi să-şi urască faptele, dar fără a putea face nimic pentru îndreptare. Iar în final, viaţa ei fragilă a ajuns să se destrame. Dezgustat şi fără a mai putea răbda comportamentul ei anormal, soţul Mariei a trimes-o într-o bună zi înapoi acasă la tatăl ei. Starea ei financiară a mai scăzut din munca fizică pe care Maria trebuia s-o depună. Într-o zi, pe când se plimba în sus şi-n jos pe ţărmul mării, un băieţaş din sat i-a spus ceva despre un învăţător din Nazaret. Nerăbdătoare, Maria s-a hotărât atunci să meargă să-l caute pe acest învăţător. Omul acesta parcă radia de veşti bune. ,,Împărăţia lui Dumnezeu este aici,” spunea el. Apoi a vorbit despre iertare, curăţie, sfinţenie. Bolnavii şi ologii erau vindecaţi doar la atingerea lui.

Se părea că prezenţa lui Dumnezeu era pretutindeni. Chiar şi cei chinuiţi, ca Maria, erau eliberaţi. La porunca lui Isus, duhurile rele ieşeau cu mari ţipete, iar vieţile erau eliberate, complet schimbate. Maria se simţea atrasă înspre acest om, dar această atracţie se războia înlăuntrul ei cu o groază pe care nu şi-o putea explica. Oare să fie omul acesta demn de încredere? Cu greu a putut Maria să se alăture cetei de oameni care-l urmau pe Isus. În sfârşit, a venit şi rândul ei. S-a uitat îngrozită la el, în timp ce el o privea cu duioşie. Ochii lui, parcă aruncau o privire înlăuntrul ei, iar cuvintele lui au răsunat ferm: ,,Ieşiţi afară, duhuri stricate!” Deodată, trupul ei a zvâcnit. Îi venea să ţipe. Şi poate că a ţipat. Dar totul s-a terminat brusc. Muşchii i s-au relaxat şi a văzut zâmbetul lui liniştit. ,,Marie, eşti iertată. Eşti liberă.” Deodată s-a simţit eliberată, s-a simţit curăţită. Ar fi vrut să sară în sus, să cânte. S-a ridicat şi s-a îndreptat înspre nişte femei care fuseseră martore la minunea aceasta şi le-a îmbrăţişat. În drum spre casă, în seara aceea, îi venea să strige de bucurie. Iar tatălui ei nu-i venea a crede. Maria, fiica lui, chinuită atât de mult, în sfârşit era fericită?

Zilele care au urmat, le-a petrecut în mulţimea care-l urma pe Isus, adesea cumpărând mâncare pentru Isus şi pentru ucenicii săi din banii ei. Inima îi tresălta de speranţă, iar femeile şi copiii care veneau acum în căutare de ajutor, stârneau întotdeauna mila Mariei. Câteodată se ducea la aceştia şi îi aducea la Isus. Dar un strigăt de durere de pe cruce a smuls-o din amintirile ei. Domnul ei se sfârşea în chinuri. Maria asculta în timp ce lacrimile îi brăzdau faţa. Glasul care odinioară vestea Împărăţia lui Dumnezeu pe dealurile Galileii, acum striga îndurerat: ,,S-a sfârşit!” Şi capul i-a căzut în piept. Din norii care s-au adunat încet pe parcursul după amiezii, acum începeau să iasă fulgere, care împrăştiau o lumină fugară pe culme. Trupul lui Isus atârna istovit. Împrejurul ei, Maria auzea gemetele celor care-l jăleau pe Isus. A mai aruncat o privire lungă, iar apoi şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă.

Un strigăt răsună deodată în întunerec. Un ostaş zdrobise fluerele picioarelor unuia dintre tâlhari, pentru ca să-l omoare înainte de începerea sabatului, la asfinţit. Iar apoi ostaşii au venit la Isus. ,,O, Dumnezeule, nu!” se rugă Maria. Dar el era deja mort. Sutaşul ştia aceasta. Dar ca să fie sigur, i-a făcut semn unuia dintre ostaşi să împlânte suliţa în pieptul învăţătorului. Apă cu sânge au ţâşnit întâi, iar apoi, a început doar să se prelingă încet. Cu siguranţă era mort. Un ostaş a început să-i scoată cuiul care ţintuia picioarele lui Isus pe cruce. Alţi doi, pe o scară, au dezlegat lemnul de care erau legate braţele lui Isus, coborându-l încet cu trupul încă legat. A mai durat câteva momente până au scos şi piroanele din mâinile însângerate. Între cei de acolo, Maria recunoscu pe Iosif din Arimatea şi pe Nicodim, care nu de mult deveniseră ucenici ai lui Isus. Aceştia cărau un fel de targă pe care au ridicat trupul mort. Maria a urmărit convoiul până au ajuns aproape de morâmntul lui Iosif. În grădina din faţa mormântului, Maria a spălat trupul, îndepărtând cu grijă fiecare urmă de sânge închegat de pe spatele brăzdat de biciul roman. Se lăsa noaptea. Nicodim şi Iosif lucrau acum mai cu zor, legând trupul cu fâşii lungi de pânză şi aşezând nişte miresme pe care le mai aveau înlăuntrul pânzei. Apoi, la urmă, cu multă grijă, au aşezat trupul pe piatra albă din interiorul mormântului. Maria privea în timp ce piatra grea a fost rostogolită peste gura mormântului. Se înnoptase când ei s-au întors să plece. Ziua de sabat părea fără sfârşit. În ciuda durerii care o cuprindea la gândul mormântului, Maria s-a hotărât să se întoarcă şi să termine ungerea trupului lui Isus cu ulei şi miresme. Dar trebuia să aştepte până în dimineaţa următoare.

Soarele sabatului, în sfârşit, s-a coborât dincolo de perdeaua de dealuri. Sabatul se terminase. Cu pas grăbit, ea se duse la negustorul de miresme şi plină de nerăbdare a început să bată cu putere în uşă, până când acesta a deschis. ,,Miresme pentru înmormântare!” insistă ea. Nu, nu ar fi putut să aştepte până dimineaţa. Somnul din noaptea aceea a fost scurt. Cu mult înainte ca soarele să se ivească la orizont, Maria era pregătită de plecare, gata să întâlnească cele două femei pe care le rugase s-o ajute. Cerul era încă cenuşiu când au pornit ele la drum. Cu pas grăbit, Salome şopti: ,,Dar oare cine va da piatra la o parte?” ,,O, piatra!” răspunse Maria. La aceasta nu se gândise. Când au ajuns aproape de mormânt, Maria scoase un ţipăt uşor. Piatra de la gura mormântului era dată la o parte. ,,Tâlharii de morminte!” strigă ea. ,,Nici mort nu pot să-l lase în pace?” Maria se întoarse şi o luă la fugă înapoi. Dar pe drum s-a întâlnit cu Petru şi cu Ioan, doi din ucenici. ,,Au luat trupul Domnului, “ spuse ea cu respiraţia aproape tăiată, ,,şi nu ştiu unde l-au pus!” Petru şi Ioan au luat-o la fugă.

Mult prea obosită să mai alerge, Maria s-a întors înapoi către grădina mormântului. Unde ar fi putut să mai meargă acum? Când a ajuns la mormânt, Petru şi Ioan erau deja plecaţi. Celelalte femei erau încă acolo. Împreună, s-au aplecat şi s-au uitat în mormântul întunecat. Numai fâşiile de pânză care înfăşuraseră trupul mai erau acolo.  Deodată o lumină puternică a strălucit în mormânt. Doi bărbaţi, ale căror haine străluceau în amurgul zilei, le-au zis: ,,Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” Înspăimântate, femeile au căzut la pământ. ,,Ce vroiau să spună?” se întrebă Maria. Oare ce însemnează lucrul acesta? ,,Voi căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. Nu este aici. A înviat, întocmai cum v-a spus.” Femeile au rămas înmărmurite, chiar după plecarea îngerilor. ,,Înviat?” spuse Salome, după un timp. ,,Trebuie numaidecât să spunem ucenicilor ceea ce-am văzut.” La marginea grădinii, Maria s-a oprit. ,,Trebuie să stau puţin” se rugă ea de însoţitoarele ei. ,,Doar câteva momente.” Aşezându-se jos, Maria încercă din răsputeri să înţeleagă ce se petrecuse înainte cu doar câteva momente. Cum se poate ca Isus să fie viu? Nu-i spălase ea trupul mort înainte de a-l pune în mormânt? Putea oare să creadă o veste extraordinară ca aceasta, ca apoi nădejdea ei să fie spulberată iarăşi? Dar dacă era adevărat? Oare . . . Poate Isus a fost, atunci, Mesia . . . Dacă ar fi adevărat . . . La auzul unor paşi care se apropiau, Maria şi-a ridicat ochii. Trebuie să fie grădinarul, se gândi ea. ,,Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Oare el nu ştia cine a fost îngropat acolo? ,,Domnule, dacă l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus, ca să mă duc să-l iau.” Dar răspunsul nu venea. Aşadar, grădinarul nu ştia… ,,Marie!” Era Isus! Ea se uită la El. ,,Rabuni! Învăţătorule!” Maria căzu pe genunchi la picioarele Lui. Isus, Domnl ei era viu. Viu! Viu pentru totdeauna! ,,Am văzut pe Domnul!” le-a spus ea ucenicilor. Ucenicii n-au crezut-o. De ce tocmai ei, o femeie? Şi pe deasupra, unei femei cu o aşa reputaţie? ,,Oare de ce?” s-a întrebat Maria. Da, El s-a arătat ucenicilor în aceeaşi zi. Dar ea fusese prima care L-a văzut înviat. Oare a fost pentru ca să-i arate iertarea Lui deplină? De ce? Maria nu era sigură. Dar un lucru ştia: Mântuitorul ei este viu! ,,L-am văzut pe Domnul înviat!” şopti Maria.

de Ralph Wilson