“Autoritatea Statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu putere, pentru păstrarea dreptății, ordinii și pedepsirea răufăcătorilor.” (Mărturisirea de credință baptistă). În conformitatea cu învățătura Bibliei, câtă vreme Statul respectă aceste principii, noi suntem datori să ne supunem legilor și să ne îndeplinim îndatoririlor cetățenești. Atunci când autoritățile Statului încalcă voit aceste principii, avem dreptul și responsabilitatea să le atragem atenția că și-au depășit atribuțiile.
În cap. 13, ap. Pavel ne prezintă 3 moduri de relaționare a creștinului: cu statul, cu Legea lui Dumnezeu și cu ziua revenirii Domnului Isus. Astăzi ne vom uita doar la relația creștinului cu statul.
I. ROMANI 13:1-7
În acest loc ap. Pavel ne arată cum trebuie să se raporteze creștinul față de conducerea țării sale și față de conducătorii locali. Așadar expresia ,,stăpânirile cele mai înalte” face referire la stat împreună cu reprezentanții oficiali ai acestuia. Relația dintre Biserică și stat a fost foarte controversată de-a lungul veacurilor. În istorie întâlnim 4 tipuri de relații:
- a. statul controlează Biserica;
- b. Biserica controlează statul;
- c. Un compromis în care statul favorizează Biserica, iar Biserica se adaptează cerințelor statului;
- d. Biserica și statul recunosc responsabilitățile primite de la Dumnzeu având o relație constructivă.
Încă din Evanghelii, uitându-ne la porunca Domnului Isus ,,Dați dar cezarului ce este a cezarului, și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”, putem să observăm că Biserica și statul au roluri diferite și că un creștin are îndatoriri atât față de Dumnezeu, cât și față de stat. Deși, atunci când Pavel scria epistola existau 2 tipuri de autorități cu care se confruntau creștinii: romane sau evreiești, și acestea erau deseori ostile noii religii, totuși apostolul le consideră autorizate de Dumnezeu, care le cere creștinilor să se supună în fața lor și să conlucreze cu ele. Pavel începe cu o poruncă clară pe care o dezvoltă în 2 verste:
1. Îndemnul la supunere – v. 1 – ,,Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte”, lucru pe care-l cere mai târziu de la creștinii din Creta – Tit 3:1 ,,Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun.”
2. Motivația supunerii – v. 1 – ,,nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” Lucrul acesta i-l explică profetul Daniel lui Nebucadnețar în V. Testament la cap. 4:17, 25, 34-35. Împăratul Babilonului trebuie să treacă printr-o îndelungă suferință ca să-nțeleagă suveranitatea lui Dumnezeu asupra ființelor cerești și asupra oamenilor. Dar există și…
3. Riscuri ale nesupunerii – v. 2 – ,,De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda.”
Așadar, statul este o instituție divină cu autoritate divină, iar un conducător civil este slujitorul lui Dumnezeu, de aceea creștinii nu trebuie să fie nici anarhiști, nici răsturnători de regimuri. Creștinul are 2 motive să fie supus autorității:
a. pentru evitarea pedepsei;
b. din îndemnul cugetului.
Totuși, trebuie să ținem cont de faptul că nu orice Caligula, Irod, Nero sau Dioclețian ai vremurilor Bisericii primare sau nu orice Hitler, Stalin, Sadam Hussein ai vremurilor noastre ar fi fost aprobați de Dumnezeu sau că Dumnezeu ar fi responsabil de faptele lor și noi ar trebui să ne facem părtași faptelor lor. Aceștia au fost oameni care și-au folosit greșit autoritatea care vine de la Dumnezeu, ca și Pilat, căruia Domnul Isus i-a spus: „N-ai avea nicio putere asupra Mea”… dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus.”
Revenind la o stare de normalitate între Biserică și stat, pot spune că responsabilitatea creștinului față de autorități înseamnă mai mult decât ascultare (v. 1, 5). Aceasta presupune și achitarea taxelor (v. 6, 7, Mat. 22:21). La rândul lor, autoritățile nu trebuie să se poarte despotic, ci trebuie să-și amintească că salariile lor provin din taxele plătite de cetățeni, inclusiv de creștini.
II. 1 PETRU 2:13-16
Ap. Petru afirmă la rândul său, responsabilitatea creștinilor de a respecta legile, arătând faptul că Dumnezeu este onorat atunci când aceștia au un comportament cetățenesc potrivit.
1. în v. 13, 14 avem Îndemnul la supunere – gândindu-ne la forma de guvernare din țara noastră, am putea spune: supunere față de președinte, față de autoritățile centrale și locale.
2. în v. 15 avem Motivația supunerii – voia lui Dumnezeu este ca credincioșii Săi să trăiască într-un mod onorabil și fără vină, astfel ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu să nu aibă niciun motiv să-i acuze pt. traiul lor. Ap. Petru ne arată că unul dintre cele mai frumoase modele pe care le putem oferi oamenilor neștiutori, care au un comportament rău, este o viață sfântă.
3. În v. 16 avem Libertatea creștină și supunerea – ca și creștini, noi nu suntem într-o relație de robie față de autoritățile statului. Noi suntem oameni pe care Cristos ne-a făcut liberi. Numai că asta nu înseamnă că trebuie să păcătuim. Libertare nu înseamnă fărădelege. Libertarea nu trebuie folosită ca pretext pt. a face ceea ce este rău.
Ap. Petru încheie secțiunea despre rolul Bisericii în raport cu Statul și societatea cu un rezumat al calității de cetățean a creștinului (v. 17):
1. Creștinul trebuie să-i respecte pe toți oamenii;
2. Creștinul trebuie să-i iubească pe frații de credință;
3. Creștinul trebuie să-L asculte pe Dumnezeu;
4. Creștinul trebuie să-i cinstească pe cei în poziție de autoritate;
Supunerea față de autoritatea legal instituită nu neagă libertatea creștină. Pentru a-L onora pe Dumnezeu, care a instituit conducerea umană, creștinii trebuie să respecte legile făcute de om, cu toată grija, atâta timp cât aceste legi nu intră în conflict cu învățăturile clare ale Scripturii. (Fapte 4:19; 5:29).
CONCLUZII:
1. Trebuie să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pt. regi (președinți) și pentru toți ceilalți conducători naționali și locali. Să ne rugăm ca sub conducerea lor, să putem trăi o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cinstea.
2. Biblia ne avertizează în mod constant despre încrederea totală către alți “salvatori” în afară de Salvatorul nostru. Aceasta se numește idolatrie. Credința că statul bunăstării, cu grija și protecția sa, de la naștere până la moarte (statul asistențial), este răspunsul la toate problemele noastre, este o credință idolatră.
3. Ca vechi separatiști față de stat, baptiștii nu agreează amestecul Statului în problemele Bisericii, nici al Bisericii în problemele Statului. Ceea ce credem și susținem este: O BISERICĂ LIBERĂ ÎNTR-UN STAT LIBER.
BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS 