Crearea omului ca bărbat și femeie

Publicat de elpizein pe octombrie 6, 2013
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Un lucru foarte important pe care-l observăm atunci când citim v. 27 din cap. 1 al cărții Geneza este că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dar și faptul că Dumnezeu l-a creat ca bărbat şi femeie. Crearea omului ca bărbat şi femeie arată chipul lui Dumnezeu prin câteva lucruri:
(1)  relaţii interpersonale armonioase;
(2)  egalitate între persoane şi egalitate ca importanţă;
(3)  diferenţe în rol și autoritate.

A.   Relaţii personale.
Dumnezeu nu a creat fiinţele umane pentru a trăi ca persoane izolate, ci, făcându-ne după chipul Lui, ne-a creat în aşa fel încât să putem realiza o unitate interpersonală atât în familie, cât și în Biserică. Unitatea dintre cele 2 persoane, dintre bărbat şi femeie îşi găseşte exprimarea deplină în căsătorie, unde soţul şi soţia devin din două persoane, una singură (Gen. 2:24). Unitatea aceasta nu este doar una de natură fizică; ea este în primul rând spirituală şi emoţională. De fapt, soțul și soția care s-au unit prin căsătorie sunt oameni pe care ,,Dumnezeu i-a unit.” (Mat. 19:6). Dar când unirea dintre un bărbat și o femeie se face în afara căsătoriei, este un mare păcat săvârșit, așa cum spune ap. Pavel, împotriva propriului trup (1 Cor. 6:16, 18-20 – de citit).
Un alt lucru pe care trebuie să-l accentuăm, despre căsătorie, este că unirea dintre soț și soție nu este o legătură temporară, ci una pe viață. Desfacerea acestei relații este urâtă de Dumnezeu așa cum găsim scris în Mal. 2:13-16. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie este prezentată în aspectul ei spiritual de către ap. Pavel, ca o oglindire a relației dintre Cristos și Biserica Sa: ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” , ,,Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului” (Efes. 5:22, 25). Totuși, la unitatea spirituală a Bisericii, pe lângă cei căsătoriți, contribuie și cei necăsătoriți, astfel că această părtășie autentică contribuie la zidirea spirituală și creșterea purității Bisericii prin care trebuie să strălucească în lume caracterul lui Dumnezeu.   

B.   Egalitate ca persoane şi importanţă.
După cum Persoanele Trinităţii sunt egale în importanţa şi existenţa Lor ca Persoane distincte, tot aşa bărbaţii şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu ca să fie egali ca importanţă şi persoane. Bărbaţii şi femeile sunt făcuţi în egală măsură după ,,chipul lui Dumnezeu” şi au o importanță egală şi o valoare egală înaintea lui Dumnezeu.
Egalitatea cu care au fost înzestraţi bărbaţii şi femeile este arătată într-un mod nou în Biserică. Duhul Sfânt este revărsat peste Biserică (F. A. 2:17-18), iar atât bărbaţilor cât şi femeilor li se dau daruri ca să slujească în moduri deosebite: ,,Şi fiecăruia (adică, bărbat și femeie) i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” (1 Cor. 12:7).
Egalitatea ca persoane și importanță ar trebui să elimine orice fel de sentiment de mândrie sau de inferioritate dintre bărbații și femeile creștine. De fapt, nimeni n-ar trebui să se simtă mândru sau superior pt. că este bărbat și nimeni n-ar trebui să se simtă dezamăgit sau inferior pt. că este femeie.
Egalitatea noastră ca persoane înaintea lui Dumnezeu, ar trebui să ducă la o atitudine prin care bărbații și femeile să-și dea cinste unii altora. În Vechiul Testament întâlnim un bărbat care dă cinste unei femei. El spune că ,,Ea este mai de preț decât mărgăritarele” și că ,,femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.” (Prov. 31). Ap. Petru le dă ca exemplu, femeilor credincioase, pe Sara care-și cinstea soțul și-l numea ,,domnul ei.” Tot Petru îi îndeamnă pe soți să dea ,,cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor mosteni impreuna cu voi harul vietii…” (1. Pet. 3:7).
Egalitatea în biserică este subliniată şi prin ceremonia botezului. La Cincizecime au fost botezați atât bărbaţii cât și femeile care au crezut (Fapte 2:41) iar ap. Pavel detaliază lucrul acesta în Gal 3:27-28: ,,Toti care ati fost botezati pentru Hristos v-ati imbracat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Hristos Isus.”  

C. Roluri diferite în familie şi biserică.
De-a lungul veşniciei, între Persoanele Trinităţii a existat egalitate în importanţă, personalitate şi divinitate, dar au existat şi diferenţe, ca urmare a rolurilor asumate. Cu toate că cele trei Persoane ale Trinităţii sunt egale în putere şi în toate celelalte atribute, Tatăl are o autoritate mai mare. În Trinitate, El are rolul de conducător. Tatăl trimite pe Fiul în lume. Fiul ascultă, vine și ne răscumpără prin moartea Sa pe crucea de la Golgota. După ce Fiul S-a înălțat la cer, vine Duhul Sfânt ca să echipeze și să dea putere Bisericii, ca să cerceteze lumea și să convingă despre păcat, neprihănire și judecată. Iată roluri diferite pe care le au cele trei Persoane în Trinitate.
Ap. Pavel când se uită la relaționarea Persoanelor în Trinitate și apoi la relația soț-soție, face următoarea declarație în 1 Cor. 11:3: ,,Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos.” După cum Dumnezeu Tatăl are autoritate peste Fiul, cu toate că cei doi sunt egali în divinitate, tot aşa, spune Pavel, în căsătorie, soţul are autoritate asupra soţiei, cu toate că cei doi sunt egali ca persoane.
În Biserică rolurile bărbaților și ale femeilor diferă în unele domenii de slujire. Bărbații pot să cârmuiască biserica: ei pot fi păstori, prezbiteri, diaconi; pot să fie evangheliști, pe când femeile nu. Femeile pot sluji atât d.p.d.v. spiritual (rugăciune, post, cântări duhovnicești, mărturii), cât și d.p.d.v. material, de exemplu când biserica organizează o nuntă, o înmormântare, un botez, o masă agape.

D. Câteva implicaţii practice ale faptului că suntem creați bărbat și femeie
1) Niciodată nu avem voie să credem că în biserică există cetăţeni de mâna a doua: Bărbat sau femeie, negru sau alb, bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, puternic sau slab, atractiv sau neatractiv, cu școală  sau fără școală. Toţi suntem egali ca valoare înaintea lui Dumnezeu și ar trebui să avem aceeaşi valoare unii în fața altora.
2) Când soţii încep să se comporte în mod egoist, aspru, sau chiar abuziv şi nemilos, trebuie să-şi dea seama că acesta este un comportament distructiv şi contrar scopurilor pe care le are Dumnezeu pentru ei. Soţii trebuie să împlinească poruncile N. T. de a-şi iubi soţiile, a le cinsti, a le trata cu delicateţe şi a le pune pe primul loc în interesele lor.
3) Când soţiile se răzvrătesc şi manifestă resentimente față de rolul de conducere în familie dat soţilor sau când se întrec cu soţii lor pentru a prelua conducerea în familie, atitudinea aceasta este un rezultat al păcatului şi va avea consecinţe distructive în căsătoria lor. O soţie care doreşte să se poarte în conformitate cu modelul lăsat de Dumnezeu trebuie să fie supusă soţului ei, să accepte ca el să fie conducătorul în casă şi să se bucure de acest fapt.
4) Dacă tirania din partea soţului şi uzurparea autorităţii de către soţie sunt greșeli de agresivitate, există şi alte două erori, numite greșeli de pasivitate. Privitor la soţ, eroarea este să nu iei iniţiativa în familie. Un asemenea soţ este tot mai absent (fie fizic, fie emoţional) de acasă, umplându-şi timpul aproape în totalitate cu preocupări străine familiei. Din partea soţiei, greşeala este să nu contribuie la procesul de luare a deciziilor în familie si să nu dorească să-şi îndrepte soţul, chiar dacă acesta face rău.
5) Soţul trebuie să ţintească spre un rol de conducător iubitor, delicat şi responsabil în familia lui. Soţia trebuie să ţintească spre un rol de supunere activă, inteligentă şi bucuroasă faţă de autoritatea soţului ei. Evitând ambele genuri de greşeli şi urmând modelul biblic, soţii şi soţiile vor descoperi adevărata bărbăţie şi adevărata feminitate biblică şi astfel vor reflecta tot mai deplin chipul lui Dumnezeu în viaţa lor.

(după http://www.misiune.ro; W. Grudem)

Silvia Tărniceriu a plecat acasă…

Publicat de elpizein pe septembrie 19, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Astăzi, Joi 19 Septembrie 2013, ora 6 a.m. (ora din Ohio, USA), Silvia Tărniceriu a plecat acasă la Domnul și la Mirele ei. Bucurie mare în cer, mare tristețe pe pământ. Celelalte sunt … amintiri cu sfinți. ,,Aseară, a ajuns în Ohio și Tudorel Sfatcu, care a copilărit împreună cu Silvia la Iași. Elena s-a dus să încerce s-o scoale și să-i spună cine-a venit. Spre surpriza ei, Silvia a deschis ochii mari și i s-a luminat fața cu un zâmbet larg de fericire. Au mai venit și o mamă cu cei opt copii ai ei ca să-și ia la revedere de la Silvia. Familia aceasta a cântat câteva cântări pe patru voci  așa cum numai cei din tradiția menonită o pot face. Au fost clipe de cer. Unul câte unul, copiii s-au apropiat de patul lui Silvia și i-au spus cuvinte de dragoste: ,,Ai fost un model pentru mine … L-am cunoscut pe Dumnezeu prin viața ta … Mulțumesc pentru că m-ai învățat cum să mă bucur de o relație personală cu Domnul Isus … Am să încerc să trăiesc toată viața așa cum te-am văzut trăind pe tine.“ Fără să știe și fără să-și dea seama, cei din familia aceasta au fost reprezentanții noștri, ai celor din marea ei familie de pe tot pământul. Dumnezeu le-a așezat așa ca să fie un sfârșit frumos. Cel care-i cunoaște măsura, Cel care-i cunoaște cărarea este astăzi și Cel ce i-a pregătit un loc lângă El, în slavă. Iar ea Îl cunoaște acum așa cum nu L-a mai cunoscut niciodată.“

Daniel Branzai

Mijlocul și condițiile mântuirii

Publicat de elpizein pe august 14, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

N. Testament ne arată modul în care Dumnezeu, prin oamenii care predică Cuvântul Său, ne adresează chemarea Evangheliei şi cum, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne regenerează, punând în noi o viaţă spirituală nouă. Ne vom uita la 2 aspecte în legătură cu mântuirea.

I.                     MIJLOCUL MÂNTUIRII

 A. Mântuirea nu își are originea în om, ci în Dumnezeu
Aşadar nu omul prin priceperea lui este iniţiatorul, nici înfăptuitorul lucrării de salvare din păcat, ci aşa cum spune ap. Pavel, Dumnezeu ,,care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1Tim. 2:4). Ap. Pavel este cel ce a cercetat şi a fost învrednicit de Dumnezeu să ne scrie despre mântuirea pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc.

1.      În primul rând, Dumnezeu este suveran în mântuirea noastră. Pavel le scrie creştinilor din Efes că ,,În El, (adică în Cristos) Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efes 1:4,5).
2.      Suntem mântuiţi datorită bogăției Harului lui Dumnezeu. Tot efesenilor Pavel le scrie ,,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere” (Efes. 1:7,8).
3.       Suntem mântuiţi datorită dragostei Lui. Pavel le arată romanilor, atunci când vorbeşte despre lucrarea de mântuire, că ,,Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.   (Rom. 5:8)
Un alt lucru pe care trebuie să-l afirmăm potrivit învăţăturii Sf. Scripturi, şi chiar potrivit experienţei de viaţă este că…

B.     Omul nu se poate mântui prin propriile lui puteri și nici prin faptele lui.

     1.Mântuirea este numai prin Isus Cristos. Petru, plin de Duhul Sfânt şi de curaj, le spune celor din Sobor şi oamenilor de faţă, care l-au tras la răspundere pt. vindecarea făcută ologolui și le îndreaptă privirea spre Isus Cristos, zicând: ,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”   (Fapte 4:12).
     2.Mântuirea este numai prin Harul lui Dumnezeu. Noi suntem ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Rom.3:24). De aceea ap. Pavel ne prezintă porunca lui Dumnezeu şi ne spune că ,,…harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” (Tit 2:11-13)       3.Mântuirea este numai prin credința in Domnul Isus. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efes. 2:8, 9).
     4.Suntem socotiți neprihăniți (drepţi) prin jertfa Domnului Isus. Romanilor, ap. Pavel le scrie ,,Deci cu atat mai mult acum, cand suntem socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu.”  (Rom. 5:9), iar corintenilor ,,Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos si prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Cor. 6:11)

 II.                   CONDIȚIILE MÂNTUIRII

Biblia ne arată că pentru a ne bucura de mântuirea oferită de Dumnezeu în dar, trebuiesc respectate anumite condiții. Acestea sunt pocăinţa şi credinţa. Convertirea sau întoarcerea  noastră, reprezintă răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim de păcatele noastre în mod sincer și ne punem încrederea în Cristos pentru mântuire.
În N.T. întoarcerea de la păcat este numită pocăinţă iar întoarcerea la Cristos este numită credinţă.
1.      POCĂINȚA
Pocăința este o profundă părere de rău pentru păcat, o renunțare la păcat și un sincer angajament de a-l părăsi și de a umbla în ascultare de Cristos.
 Pocăința implică următoarele lucruri:

1. Convingerea în ce privește păcatul făptuit. David conştient de păcatul său spune: ,,Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. (Psalm 51:3, 4). Convingerea despre păcat o dă Duhul Sfânt. Spune Domnul Isus că ,,El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8).
2.Ură împotriva păcatului. Le spune Dumnezeu israeliţilor aflaţi în robie:  de citit  (Ezec. 36:31,32).
3.Întristare pentru păcat. Petru, după ce s-a lepădat de 3 ori de Domnul Isus și-a dat seama de păcatul pe care-l săvârșise ,,a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Mat. 26:75); Pavel le scrie corintenilor că ,,În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.”
4.Renunțarea la păcat. Fiul risipitor când conștientizează starea de păcat în care ajunsese, spune: ,,Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Lc. 15:18).
5.Mărturisirea păcatului – Solomon scrie în Prov. 28:13 că ,,Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.”
6.Dorința de iertare – David avea acea dorință mare de a căpăta iertare din partea lui Dumnezeu. El scrie: ,,Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”  (Psalm 32:5).
7.Dorința de a face voia lui Dumnezeu și de a-I fi plăcut – Pavel le scrie tesalonicenilor că ,,Voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra.” (1 Tes. 4:3)
8.Voința de a repara răul făcut . Zacheu când a fost cercetat de prezența Domnului Isus a luat acea decizie și a spus: „Iata, Doamne, jumatate din avutia mea o dau saracilor; si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii dau inapoi impatrit.” (Luca 19:8).

 2. CREDINȚA
Credința mântuitoare este punerea încrederii în Isus Cristos pentru iertarea păcatelor și primirea vieții veșnice.
Credința implică:

  1. O încredere neclintită ,,…in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.” (Evrei 11:1).
  2. O predare, dăruire sau lăsare în mâna lui Dumnezeu  – 2 orbi și-au pus încrederea, pt. vindecare, în Domnul Isus. Acesta le-a spus: „Faca-vi-se dupa credinta voastra!” și le-a redat vederea.
  3. Acceptarea planului și a voiei lui Dumnezeu, adoptarea lor și supunerea față de ele. Domnul îi cheamă pe primii ucenici, astfel: „Veniti dupa Mine, si va voi face pescari de oameni.” Aceștia au acceptat și ,,Indata, ei si-au lasat mrejele si au mers dupa El.” (Marcu 1:17-18).
  4. Ascultare – Despre Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, ni se spune că ,,Prin credinta Avraam, cand a fost chemat sa plece intr-un loc pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat si a plecat fara sa stie unde se duce.” (Evrei 11:8).
    5. Convingeri biblice cu privire la Persoana și lucrarea lui Cristos.Ap. Ioan ne spune că ,,Cine are pe Fiul are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu aveti viata vesnica.” (1 Ioan 5:12-13).
    adaptare după http://betel.ro/ 

Calea mântuirii

Publicat de elpizein pe iulie 28, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit!Î (Faptele 16:31). Sfintele Scripturi, atât ale Vechiului cât și ale Noului Testament, ne descoperă că fiecare om, prin firea lui personală, prin păcatele ce le comite, prin neascultarea sa de Dumnezeu, de Cuvântul Său, prin vorbele ce le rostește, prin gândurile ce le leagănă în mintea sa, prin intențiile sale rele, este pierdut, este vinovat înaintea lui Dumnezeu și va trebui să se înfățișeze la Judecata de Apoi, unde va fi osândit la iad. Și trebuie să ținem seama că este vorba de o veșnicie întreagă, fiindcă după judecata de apoi nu va mai fi moarte, ci o existență veșnică. Și aceasta va fi în locul de condamnare, de pedeapsă. Iar Cuvântul sfânt ne spune că ,,acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.Î (Matei 13:42; 22:13; 24:51; 25:30) Iar un alt amănunt pe care-l aflăm cu privire la soarta celor pierduți, este că la judecata de apoi li se va spune: ,,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.Î (Matei 25:11) Dar Dumnezeu, în îndurarea Lui cea neasemuit de mare, în dragostea Lui nemărginită, a pregătit un mijloc de salvare, de scăpare de sub vinovăția tuturor păcatelor personale. L-a dat la moarte, L-a dat ca jertfă de ispășire pe Însuși Domnul Isus Hristos, Fiul Său, pentru ca în El noi să avem iertarea de păcate, în sângele Lui, să avem răscumpărarea (Efeseni 1:7).

O prăpastie de netrecut

Spre a avea această stare mai clară în minte, închipuiți-vă două stânci de munte, față în față. Una este moartea, cealaltă este viața, iar noi ne aflăm pe stânca morții și am dori cu toată ardoarea, ba chiar la disperare, să ajungem pe stânca vieții. Dar prăpastia este de netrecut. Dumnezeu, în iubirea Lui de Părinte, a pus între moarte și viață, ca o punte, pe Domnul Isus Hristos, și astfel prin El avem posibilă trecerea ,,de la moarte la viață.” De fapt, Domnul Isus Hristos Însuși ne-a spus ,,Eu sunt Calea . . . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) De aceea noi Îl predicăm pe El, pe Domnul Isus Hristos; de aceea noi îi chemăm pe oameni la Hristos; de aceea noi Îl iubim pe El și L-am declarat pe El ,,Domnul” ființelor și al vieților noastre. Fără El nu există altă speranță de scăpare de la moarte, de la iad; fără El am fi pierduți pe veci de veci. Apostolii Lui ne spun și ei: ,,În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). În alt loc ni se spune: ,,Toți proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele 10:43). Aceasta este calea mântuirii, calea de întoarcere la Dumnezeu, calea de a căpăta iertarea de păcate, despovărarea de sarcina grea a tuturor relelor făptuite în anii de viață. De aceea, insistăm cu toată dragostea, ca această cale să fie acceptată spre a se ajunge la mântuire, la împăcarea cu Dumnezeu, la liniștirea conștiinței și primirea unei păci lăuntrice care nu poate fi găsită nicăieri pe lume.

Pericolul amânării

Unii dintre oamenii păcătoși, pierduți, amână. Ei încă iubesc păcatul, le place încă starea de vrăjmășie cu Dumnezeu. Acesta însă este cel mai groaznic pericol, fiindcă nimeni nu știe când vine moartea, când va fi clipa cea din urmă, și fiecare poate fi luat prin surprindere, ajungând astfel pierdut pe veci. Cred că insistența noastră ca să nu se mai amâne cu întoarcerea la Dumnezeu, este înțeleasă. Știm din Cuvântul lui Dumnezeu și El o spune ca și cu un jurământ: ,,Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.” (Ezechiel 33:11) Este deci, în puterea și la alegerea omului să ajungă și să fie mântuit, sau să rămână în starea de pierdut, de condamnat la moarte și la iad. Cineva mi-a spus o întâmplare cu un cerșetor flămând, care a găsit pâine și a chemat și pe alți cerșetori să vină și ei să ia pâine. Exact așa facem și noi prin chemările și prin insistențele noastre, ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu. Noi înșine, când am auzit chemarea Evangheliei, ne-am întors și am gustat ce dulce este viața de mântuiți, de iertați, de înfiați, de moștenitori al cerului. Am găsit pâinea! De aceea îi invităm și pe alții, flămânzi ca și noi, să vină să ia fără plată Pâinea vieții. Noi am cunoscut amărăciunea și chinul păcatului, greul mustrării de conștiință, am cunoscut starea în care se află cel nemântuit. Dar cunoaștem și starea de har la care îi chemăm pe oameni. E atât de bine lângă Domnul! E atât de dulce și frumoasă viața cu El, sub păstorirea Lui! Veniți la El, veniți acum! Tu n-ai sta nepăsător dacă ar fi vorba să ți se ofere o mie de dolari, și vrei să stai nepăsător când e vorba de sufletul tău nemuritor?

Pilda temnicerului

Temnicerul din Filipi era un păcătos pierdut, dar un păcătos neliniștit, doritor de mântuire. Pavel și Sila n-au pierdut vremea cu vorbe multe. El i-a întrebat: ,,Ce să fac ca să fiu mântuit?” Ce putea să facă el, un păcătos pierdut, pe marginea iadului? Deci Pavel și Sila nu i-au spus că trebuie să facă o mulțime de fapte bune de azi încolo, să se roage și să facă milostenii, ca să fie mântuit, ci i-au spus simplu: ,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit.” Chiar în noaptea aceea, bietul temnicer a auzit vestea cea bună despre Acela pe care Tatăl L-a trimis să fie Mântuitorul lumii. Acela care a vestit adânca iubire a lui Dumnezeu pentru o lume de păcătoși și a murit pentru ca să ne deschidă zăgazurile cerului prin care dragostea aceasta să curgă în râuri de binecuvântare veșnică peste niște păcătoși nevrednici. Acela care a împlinit și a acoperit cu slavă fiecare cerință a lui Dumnezeu, și care a suferit toată judecata și osânda cuvenită păcătosului care se hotărește pentru El, Acela șade azi la dreapta Tatălui cu slava lui Dumnezeu strălucind pe fața Lui. Nu este un astfel de Mântuitor vrednic să fie cunoscut? Nu este El vrednic de încrederea inimii unui păcătos? El S-a dat ca preț de răscumpărare pentru toți, deci și pentru tine. Oriunde vezi în Sfânta Scriptură cuvântul ,,oricine”, însemnează că și tu ești binevenit, oricine ai fi, și oricât de păcătos ai fi! Dumnezeu nu-ți pune nici o întrebare, nu-ți face nici o greutate, nu așteaptă nimic bun de la tine și nu-ți pune nici o condiție. Dacă El ar căuta ceva de la om, n-ar fi așa, dar El a făcut totul pentru om și acum vestește în lung și în lat: ,,Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit.” Să nu zici că tu n-ai nevoie de o așa mântuire, de un așa Mântuitor! Vino la El astăzi și primește mântuirea pe care a câștigat-o pentru tine la Golgota, pe crucea unde S-a frânt trupul Lui și Și-a vărsat sângele Lui scump. Primește prin credință darul mântuirii, și mergi pe calea aceasta până te va chema El în slava Lui, la moștenirea glorioasă pe care ți-a pregătit-o. Da, există o singură Cale, Isus Hristos! Alege-L pe El și vei trăi! Alege-L pe El și vei avea fericirea! Alege-L pe El și gusta desfătări nespuse toată veșnicia.

de Alexa Popovici

CONTRASTE ÎNTRE GENERAȚII

Publicat de elpizein pe iunie 16, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , .

 ,,Nu-ți aduce aminte de greselile din tinerețea mea” (Psalm 25:7). Ultimele generații de tineri au fost născute în condițiuni sociale cu totul diferite de generațiile anterioare. Tinerii născuți după cel de-al doilea război mondial, s-au născut din mame tinere care au stat acasă să crească copii, și acești copii au fost crescuți în familie cu părinții lor, ,,tata și mama”. Generațiile născute după primul război mondial n-au avut multă educație intelectuală, căci cu diploma de liceu se putea găsi o slujbă destul de bună pentru a-și asigura o viață mai bună, pe când tinerii din ultimele generații, în majoritate au educație superioară, devenind mai pretențioși și nemulțumiți. Ultimele generații de tineri în majoritate s-au născut din mame care erau angajate să lucreze la întreprinderi, și majoritatea din acești tineri au fost crescuți de părinți divorțați, adică de către un singur părinte, ,,mamă” sau ,,tată”. Pe timpul când autorul a fost tânăr, exista lozinca ,,Meseria este brățară de aur”, și părinții își îndemnau copiii la câte o meserie, și așa s-au creat meseriașii maeștri. În generațiile de azi, nimeni nu mai vorbește de muncă, ci toți vor să fie domni, și adevărații meseriași au dispărut, dând naștere la o generație de meseriași improvizați, a căror produse sunt de slabă calitate și nu rezistă. Vechiile generații preferau să asculte mai mult de părinți, decât de prieteni, în ceea ce privește: cheltuirea banilor, băutura alcoolică, sex și boli venerice. Generațiile tinere nu ascultă de nimeni după lozinca: ,,Nimeni să nu-mi spună ce am de făcut”. Tinerele generații sunt generații de conflicte sociale. Este greu de vorbit despre religie acestei generații care se împotrivește la orice absolut. Mintea tinerei generații este preocupată cel mai mult de succes, și nu de morală. Cei care învață mai bine sunt optimiști, pe când cei mai slabi la învățătură devin pesimiști și descurajați. O caracteristică a tinetului modern este ,,nerăbdarea”, căci conform cu lozinca ,,trage din viață tot ce poți” ei vor ,,acum”, satisfacerea oricărei dorințe sau pofte. Dacă dorința nu se realizează, atunci ei devin iritabili și nemulțumiți, și în final ajung la consumul de alcool sau droguri, și mulți sfârșesc prin sinucidere. Acesta este rezultatul dureros al vieții trăite ,,după simțuri”, conform cu lozinca ,,fă ce-ți place”. Pentru satisfacerea ,,acum” a oricărei dorințe sau pofte, tinerii comit tot felul de greșeli, pentru care vor suferi și plăti toată viața. Soluția este ,,așteaptă și la maturitate totul se rezolvă”. Un alt contrast prin care generațiile trecute se deosebesc de generațiile existente, mai este faptul că vechiile generații au fost crescute și educate încă sub influența bisericii creștine, respectiv cu temere de Dumnezeu; pe când ultimele generații de tineri au fost crescute și educate sub influența învățăturilor ateiste, ,,umanist-existențialiste”, adică fără Dumnezeu. Datorită acestor influențe amăgitoare și înșelătoare, acești tineri au devenit egoiști, trăind cu singurul scop, să prindă din viață tot ce pot pentru a se simți bine. Cu această concepție materialistă, ei nu au nici o gândire spirituală privind veșnicia sufletului, deși tinerele generații sunt mult mai ambițioase în atingerea scopului lor, decât vechiile generații. În contrast cu vechiile generații care își întemeiau viața pe familie, noile generații nu au nevoie de familie. Căsătoria este acceptată numai dacă ajută la atingerea unui scop material în profesia lor. Tânăra generație vrea să fie liberă și independentă, cu scopul de a-și putea satisface poftele fără vreo interdicție. Datorită educației umaniste, tânăra generație este confuză în materie de religie și absolut. Este vina vechii generații care a acceptat ca tinerii să fie învățați că religia nu este ceva important în viață, ci este ceva facultativ. În țările comuniste religia, fiind cu totul oprimată, numai statul are dreptul de educare. În S.U.A, în anul 1970, 7 % din populație trăia în concubinaj, adică trăia împreună fără să fie căsătoriți; iar în anul 1993, 30% din populație trăia în concubinaj, iar astăzi procentul este și mai mare. Marele procent de familii care divorțează astăzi, produc mulțime de copii despărțiți de un părinte. Pentru a fi iubiți de acești copii, fiecare părinte încearcă să satisfacă dorințele copilului, astfel copilul lipsit de o educație unitară, speculează situația și cere fiecărui părinte în parte lucruri care de fapt nu se cuvin pentru vârsta lui. Așa acești copii devin răsfățați, devin mincinoși, leneși și nerespectuoși. Un scriitor din anii trecuți, considera divorțul ca o procesiune funerară prin care, ,,toți au pierdut ceva drag, și toți au de plâns”. Perioada cea mai periculoasă din viața tinerilor de azi este perioada de la terminarea orelor de școală și până la întoarcerea părinților de la locul de muncă. În această perioadă tinerii își pot permite orice pentru satisfacerea poftelor lor, îndeosebi relația sexuală. În trecut, vecinii se ajutau unii pe alții și își supravegheau copiii în comun. Astăzi vecinii nici nu se mai cunosc, și nici vorbă de ajutor sau colaborare, astfel tinerii trăiesc după placul lor fără respect pentru nimeni. Nu respect pentru Dumnezeu și nu respect pentru părinți și familie. În trecut fetele se educau cu scopul să fie soții și mame bune, dar astăzi fetele în general vor să aibe o carieră, căci văzând multele divorțuri nu vor să depindă de un bărbat. Vechiile generații de tineri trăiau pe lângă adulți pentru ca să învețe viața și o profesie, pe când tinerii de azi nu au nevoie de adulți, considerându-i învechiți și înapoiați. Un alt contrast al tinerei generații este ,,rebeliunea”. Pe când vechiile generații au fost crescute și educate cu respect pentru cei mai în vârstă, și prin respect vine ,,ascultarea” de sfaturile celor în vârstă; astăzi tinerele generații se împotrivesc la tot ce este autoritate, nemaiavând respect pentru nimeni, nici de om nici de Dumnezeu. Din pricina pornirilor violente ale tinerei generații, tinerii sunt ca o bombă cu întârziere, pentru că niciodată nu ști când va exploda. Generația tineretului de azi mai este numită ca ,,generația violenței”. Faptul că legile dau tinerilor drepturi, dar fără responsabilități, și cum tinerii se consideră mai educați ca părinții lor, și pentru satisfacerea vreunui scop al vieții lor, tinerii își permit orice act de violență. La o școală din statul Colorado, doi tineri înarmați cu arme automate intră în școală și trec la acțiune, omorând 13 elevi și un profesor. Ieșind pe coridor întâlnesc o colegă care încerca să fugă de ei, și fiind oprită unul din ei o întreabă: ,,Crezi în Dumnezeu”, și fata răspunde: ,,Da”, și o împușcă pe loc. Un an mai înainte, la o altă școală, un grup de elevi erau strânși în jurul steagului din curtea școlii, pentru clipe de rugăciune înainte de începerea cursurilor. Atunci din nou, un tânăr cu armă automată trage în ei, omorând șapte. Psihologii pretind că sărăcia provoacă pe tineri la violență. Într-un sens este în parte adevărat, că dacă un tânăr dorește ceva, dar nu își poate permite a-l obține, atunci recurge la violență pentru satisfacerea dorinței. De exemplu: ,,Un tânăr rănește pe o tănără pentru că nu i-a dat lănțișorul de aur de la gât; sau un altul, omoară pe o vecină care îl critica pentru muzica nebună ce o asculta”. Din cazurile descrise mai înainte, găsim însă că cei ce au împușcat nu au fost din familii sărace, ci din familii înstărite. Deci nu sărăcia i-a provocat să fie violenți. O învățătură din aceste tragedii este concluzia că educația materialistă, fără morală, nu face pe tineri mai buni, ci din contră îi face mai răi. Teoreticienii materialiști susțin că omul este rău pentru că nu a fost educat, dar acești tineri care au omorât, au fost educați, dar nu au devenit mai buni ci au devenit violenți. În trecut, familia era locul unde tineretul își restabilea echilibrul moral, dar astăzi prin divorț și prin destrămarea familiei, familia a devenit producătoare de tensiune în viața tineretului. Din nefericire, influența bună a familiei scade din ce în ce spre rău și în detrimentul tinerei generații.

(Din cartea ,,Tineri pierduți” de Victor Kloes)

Aproape de casă

Publicat de elpizein pe aprilie 9, 2013
Publicat în: Uncategorized. Etichetat: , , , , .

Cartea care a câștigat premiul Christian Book of the Year Award, oferit de Evangelical Christian Publishers Association pe anul 2012 este disponibilă în limba română sub titlul Aproape de casă. Cartea lui Billy Graham este tipărită și distribuită în România de Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste și poate fi comandată AICI

Mostră din carte
Introducere
Niciodată nu m-am gândit că voi trăi încât să ajung așa de bătrân.
Toată viața am fost învățat cum să mor ca și creștin, dar nimeni nu m-a învățat vreodată cum ar trebui să trăiesc anii de dinainte de a muri. Mi-aș fi dorit ca ei să o fi făcut deoarece sunt un om în vârstă acum și, credeți-mă, nu este deloc ușor.
Cel care a spus prima dată că bătrânețea nu este pentru cei slabi a avut dreptate. Ia orice grup de oameni bătrâni adunați laolaltă și aproape garantat subiectele lor preferate de discuție vor fi cele mai recente dureri și suferințe.
În curând voi sărbători ce de-a nouăzeci și treia aniversare și știu că nu va mai fi mult până când Dumnezeu mă va chema acasă, în cer. Mai mult ca niciodată aștept acea zi — nu doar pentru lucrurile minunate pe care cerul le păstrează pentru mine și pentru fiecare credincios, ci pentru că știu că în cele din urmă toate poverile și întristările care mă apasă în această etapă a vieții se vor sfârși. În ultimul an, bolile inerente bătrâneții și-au luat din greu tributul de la mine. Aștept de asemenea acea zi pentru că voi fi împreună cu Ruth, iubita mea soție și cel mai bun prieten timp de aproape șaizeci și patru de ani, care a mers acasă în 2007 pentru a fi cu Domnul pe care L-a iubit și L-a slujit cu atâta credincioșie. Deși mă bucur că luptele ei cu slăbiciunile și cu durerea au ajuns la final, eu încă mă simt ca și cum o parte din mine a fost ruptă și îmi este dor de ea mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată.
Nu, bătrânețea nu este pentru cei slabi.
Dar aceasta nu este întreaga poveste și nici Dumnezeu n- a intenționat să fie…

Comanda cartea AICI

Dimineaţa în care am auzit vocea lui Dumnezeu

Publicat de elpizein pe aprilie 3, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Permiteţi-mi să vă spun una dintre cele mai minunate experienţe pe care am avut-o luni, dis-de-dimineaţă, 19 martie 2007, puţin după ora şase. Dumnezeu într-adevăr mi-a vorbit. Nu este nicio îndoială că a fost Dumnezeu. Am auzit cuvintele în mintea mea la fel de clar ca şi atunci când amintirea a unei conversaţii trece prin gând. Cuvintele erau în engleză, dar se autentificau pe ele însele într-un mod absolut. Cunosc dincolo de orice umbră a îndoielii că Dumnezeu continuă să vorbească şi astăzi.
Nu am putut să dorm din anumite motive. Eram la Shalom House în nordul Minnesotei cu prilejul unei ieşiri cu familiile din comitet. Era aproximativ cinci şi jumătate dimineaţa. Stăteam întins şi mă întrebam dacă să mă scol sau să aştept până când adorm înapoi. În mila Sa, Dumnezeu m-a sculat din pat. Era aproape beznă, dar am reuşit să îmi găsesc hainele, să mă îmbrac, să-mi apuc geanta şi să mă furişez afară din cameră fără să o trezesc pe Noël. În camera principală dedesubt era linişte deplină. Nimeni nu părea să fie treaz. Aşa că m-am pus pe o canapea într-un colţ ca să mă rog.
În timp ce mă rugam şi mă gândeam, dintr-odată s-a întâmplat. Dumnezeu a spus: „Vino şi priveşte lucrările lui Dumnezeu!” Nu era nici cea mai mică umbră de îndoială în mintea mea că acestea erau însăşi cuvintele lui Dumnezeu. Chiar în acel moment. Chiar în acel loc, în secolul al douăzeci şi unulea, 2007, Dumnezeu îmi vorbea cu autoritate absolută şi autenticitate evidentă. M-am oprit pentru a pricepe mai bine. Era o mireasmă în acest lucru. Timpul părea să însemne foarte puţin. Dumnezeu era aproape. Mă avea în vedere. Avea ceva să îmi spună. Când Dumnezeu Se apropie, graba încetează. Timpul încetineşte.
Mă întrebam ce vrea să spună prin „vino şi vezi”. Avea El să mă ia undeva, aşa cum l-a dus pe Pavel în cer ca să vadă ce nu se poate spune? „Să vezi” însemna că aveam să primesc o viziune a unei mari lucrări a lui Dumnezeu pe care nimeni nu a văzut-o? Nu sunt sigur cu privire la cât timp a trecut între cuvintele iniţiale ale lui Dumnezeu „Vino şi priveşte lucrările lui Dumnezeu!” şi următoarele Sale cuvinte. Nu contează. Eram înfăşurat în dragostea comunicării Lui personale. Dumnezeul universului vorbea cu mine.
Apoi a spus, la fel de desluşit ca şi oricare alte cuvinte ce mi-au venit vreodată în minte: „Sunt înfricoşător când lucrez asupra fiilor oamenilor”. Inima mea a săltat: „Da, Doamne, eşti înfricoşător în lucrările Tale! Da, faţă de toţi oamenii, chiar dacă ei văd aceasta sau nu. Da! Acum, ce o să îmi araţi?”
Cuvintele au venit din nou. La fel de clare ca mai înainte, dar tot mai specifice: „Eu am prefăcut marea în pământ uscat şi râul a fost trecut cu piciorul. Atunci s-au bucurat în Mine – Cel ce stăpâneşte pe vecie, prin puterea Lui”. Dintr-odată am realizat că Dumnezeu mă ducea în trecut cu câteva sute de ani pe vremea când a uscat Marea Roşie şi râul Iordan. Eram transportat de către cuvântul Lui înapoi în istorie la acele mari lucrări. La aceasta S-a referit prin „vino şi vezi”. Mă transporta înapoi prin cuvintele Sale la acele două lucrări glorioase din faţa fiilor oamenilor. Acestea erau „lucrările copleşitoare” la care făcea referire. Dumnezeu Însuşi povestea lucrările măreţe ale lui Dumnezeu. El făcea aceasta pentru mine. O făcea prin cuvinte ce răsunau în mintea mea.
Un respect uimitor m-a cuprins. O pace palpabilă a coborât. Acesta a fost un moment sfânt şi un colţ sfânt al lumii în nordul Minnesotei. Dumnezeu Cel Atotputernic a coborât şi îmi dădea liniştea, sensibilitatea şi dorinţa să Îi aud Însuşi vocea Lui. În timp ce mă minunam de puterea Lui în a usca marea şi râul, El a vorbit din nou: „Eu urmăresc pe neamuri ca cei răzvrătiţi să nu se mai scoale împotriva Mea”.
Aceasta îţi tăia respiraţia. Era ceva foarte serios. Era aproape o acuzaţie. Cel puţin un avertisment. Putea la fel de bine să mă fii luat de gulerul cămăşii mele, să mă fii ridicat de pe pământ cu o mână şi să fii spus, cu o combinaţie fără seamăn de înverşunare şi iubire: „Niciodată, niciodată, niciodată să nu te înalţi! Niciodată să nu te scoli împotriva Mea!” Priveam ţintă spre nimic. Mintea mea era plină de gloria deplină a lui Dumnezeu. „Eu urmăresc pe neamuri” – El îmi spusese aceasta mie. Nu era ca şi cum El doar a spus-o. Da, aceasta e un lucru glorios. Dar El îmi spusese aceasta mie. Chiar cuvintele lui Dumnezeu erau în mintea mea. Se aflau acolo în mintea mea într-un mod la fel de real ca şi felul în care cuvintele pe care le scriu în acest moment se găsesc în mâna mea. Au fost auzite la fel de clar după cum în acest moment îmi amintesc că soţia mea a spus: „Coboară pentru cină oricând eşti gata!” Cunosc că acestea sunt cuvintele soţiei mele. Şi cunosc că acelea sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Cugetă la aceasta! Minunează-te de aceasta! Lasă-te copleşit de aceasta! Dumnezeul care urmăreşte pe neamuri, la fel cum nişte oameni urmăresc vite, bursa de valori sau un şantier de construcţie – acest Dumnezeu vorbeşte încă în secolul al douăzeci şi unulea. I-am auzit chiar cuvintele Sale. Mi-a vorbit personal.
Ce efect a avut aceasta asupra mea? M-a umplut cu o conştientizare proaspătă a realităţii lui Dumnezeu. M-a convins mai mult că El acţionează în istorie şi în vremea noastră. Mi-a întărit credinţa că El este de partea mea, că îngrijeşte de mine şi că va face uz de întreaga Lui putere pentru a veghea asupra mea. Altminteri, de ce ar fi venit şi mi-ar fi spus aceste lucruri?
Mi-a crescut dragostea pentru Biblie ca fiind exact Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că prin Biblie am auzit aceste cuvinte divine, şi prin Biblie am experienţe de aceste fel aproape în fiecare zi. Tocmai Dumnezeul universului vorbeşte în fiecare pagină minţii mele – şi minţii tale. Auzim aidoma cuvintele Lui. Dumnezeu Însuşi Şi-a înmulţit minunile şi planurile Sale pentru noi; nimeni nu se poate asemăna cu El. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare, ca să le povestesc (Psalmul 40:5).
Şi lucrul cel mai bun este că sunt la îndemână tuturor. Dacă vrei să auzi chiar cuvintele pe care eu le-am auzit pe canapea în nordul Minnesotei, citeşte Psalmul 66:5-7. Acolo le-am auzit. O, cât de preţioasă este Biblia! Este în totul Cuvântul lui Dumnezeu! În ea Dumnezeu vorbeşte în secolul al douăzeci şi unulea. Este chiar vocea lui Dumnezeu! Prin această voce El vorbeşte cu adevăr absolut şi tărie personală. Prin această voce El Îşi descoperă pe de-a-ntregul frumuseţea neîntrecută. Prin această voce El dezvăluie cele mai adânci secrete ale inimilor noastre. Nicio voce – nicăieri, nicicând – nu se poate cufunda atât de adânc, nu se poate ridica atât de sus sau nu poate ajunge atât de departe ca şi vocea lui Dumnezeu pe care o auzim în Biblie.
Este o mare minune că Dumnezeu vorbeşte încă astăzi prin Biblie cu o putere mai mare, o glorie mai mare, o siguranţă mai mare, o gingăşie mai mare, o speranţă mai mare, o călăuzire mai mare, o putere transformatoare mai mare şi un adevăr ce-L înalţă pe Hristos mai mare decât poate fi auzit prin orice altă voce din afara Bibliei în orice suflet omenesc pe planetă.
Acesta este motivul pentru care socotesc atât de trist articolul „Conversaţia mea cu Dumnezeu” din această lună din „Christianity Today” („Creştinismul astăzi”) (n. tr.: J. Piper face referire la articolul „My Conversation with God” din revista evanghelică citată, publicat pe 3 martie 2007). Scris de un profesor anonim de la o „binecunoscută universitate creştină”, el descrie experienţa lui în auzirea lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu i-a spus a fost că trebuie să îşi doneze tot câştigul financiar de pe urma unei noi cărţi spre sprijinirea educării unui student nevoiaş. Lucrul ce mă face pe mine trist cu privire la acest articol nu stă în faptul că nu este adevărat sau că nu s-a întâmplat. Ceea ce este trist e că dă într-adevăr impresia că în afara Bibliei comunicarea este extraordinar de minunată şi întăritoare pentru credinţă. Între timp, comunicarea cea mai glorioasă a Dumnezeului Celui Viu care izbucneşte personal, plină de putere şi transformator, prin Biblie, zilnic, în inima deschisă, e neglijată prin tăcere.
Sunt sigur că acest profesor de teologie nu s-a referit la aceasta, dar, ceea ce el de fapt a spus a fost: „Ani de zile am învăţat că Dumnezeu continuă să vorbească, dar nu am putut să mărturisesc aceasta personal. Pot doar să o fac acum sub anonimat, pentru motive ce sper că sunt evidente.”(sublinerea adăugată) Cu certitudine el nu vrea să spună ceea ce sugerează cuvintele lui – că doar atunci când cineva aude o voce extra-biblică asemenea celei „Banii nu sunt ai tăi”, poţi mărturisi personal că Dumnezeu încă vorbeşte. Sigur că el nu intenţionează să deprecieze vocea lui Dumnezeu în Biblie care vorbeşte chiar în această zi cu putere, adevăr, înţelepciune, glorie, bucurie, speranţă, minune, folos de zece mii de ori mai hotărâtor decât orice am putea aude în afara Bibliei.
Sunt mâhnit de ceea ce se comunică aici. Marea nevoie a zilelor noastre este ca oamenii să experimenteze realitatea vie a lui Dumnezeu prin auzirea personală şi transformatoare a cuvântului Său în Scriptură. Ceva este incredibil de greşit atunci când cuvintele pe care le auzim în afara Scripturii sunt mai puternice şi mai influente asupra noastră decât cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Haideţi să plângem împreună cu psalmistul: „Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale!”(Psalmul 119:36) „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18) Fie ca ochii inimilor noastre să fie luminaţi, ca să pricepem care este nădejdea noastră, moştenirea noastră şi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştiinţă şi să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu! (Efeseni 1:18; 3:19) O, Dumnezeule, nu ne lăsa să fim aşa de surzi faţă de cuvântul Tău şi atât de insensibili faţă de excelenţa lui inefabilă şi evident, astfel încât să cinstim lucruri mai neînsemnate ca şi cum ar fi senzaţionale, şi chiar să considerăm această abordare greşită a surprinderii demnă de a fi publicată într-o revistă naţională.
Auzind încă vocea Lui în Biblie, Pastorul John
© Desiring God
Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în niciun fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.
Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Website: desiringGod.org

Material tradus din limba engleza de Bogdan Șopț, BCB Harul, Ineu.

Calea

Publicat de elpizein pe martie 17, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , .

,,Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă!Î (Matei 21:19) Pe când Domnul Isus ieşea dintr-o casă (Matei 10:10,17), tânărul a alergat la El şi îngenunchind I s-a adresat: ,,Bunule Învăţător!” Cuvintele cu care Domnul Isus îl întrerupe pe acest tânăr, arată poziţia Lui cu privire la dumnezeire. În acel moment, în fiecare moment, atât în grădina Getsimane sau în contactele cu oameni în suferinţă, gândul Domnului Isus şi desfătarea Lui au fost în voia şi persoana Tatălui. Bucuria vieţii Domnului Isus, şi viaţa Lui însăşi, a fost în Tatăl. Gândul Lui era îndreptat întotdeauna la Tatăl. Poate fiecare dintre noi avem un gând care ne înveseleşte, sau ne satisface, sau ne dă chiar putere, atunci când viaţa pare că se opreşte pentru câteva momente. Dar Domnul Isus nu are nevoie de o pauză îndelungată, de un răgaz de la activitatea de zi cu zi: gândul Lui a fost întotdeauna cu Tatăl. Viaţa Lui a fost ascunsă în Dumnezeu. Domnul Isus nu a venit în lume ca să arate puterea-I proprie peste creaţie, sau influenţa Sa asupra inimii omului. El a venit ca oamenii să-L cunoască pe Tatăl, pe Cel care a fost bucuria Lui şi viaţa Lui. Fiii oamenilor au fost fii de Dumnezeu, ca şi El. Împăcarea dintre oameni şi Tatăl a fost scopul Lui suprem, indiferent de preţul pe care trebuia să-L plătească. A venit ca să facă voia Tatălui. Nu era interesat în El Însuşi, ci în Tatăl Său şi în copiii Tatălui. Nu şi-a dorit ca să-I audă pe alţii numindu-L ,,bun.” Pentru El, aceasta nu avea nicio importanţă. Domnul Isus venise ca să arate oamenilor bunătatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta a intrat El în lumea aceasta în care slava era înnourată. ,,Mă numeşti bun! Dar gândeşte-te la Tatăl Meu!”

…

Tot ce este al Domnului, este al Tatălui, şi tot ce este al Tatălui, îi este dat Fiului. Bunătatea Domnului Isus este din bunătatea Tatălui. Şi pentru că Tatăl este bun, Fiul este bun. Când aude Fiul cuvintul ,,bun”,  inima-i tresaltă la gândul bunătăţii Tatălui. Pentru bunătatea Tatălui avea să sufere Fiul durerea, moartea. Ceilalţi copii ai Tatălui trebuie să înveţe să-I aducă Tatălui ceresc recunoştinţa lor, să-L iubească la fel cum L-a iubit Fiul. Tânărul se întoarce apoi la întrebarea care-i frământa inima: ,,ce bine trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Nu putem şti cu exactitate ceea ce a însemnat ,,viaţa veşnică” în mintea acestui tânăr. Dar oricare ar fi explicaţia înţelesului cuvintelor lui, putem fi siguri de faptul că pentru el viaţa veşnică reprezenta ceva ce el nu avea încă, deşi ştia că are nevoie de acest lucru, ceva ce ştia că se câştigă doar pe cărarea ,,binelui.” Dar speranţa lui era să câştige lucrul acesta prin a face ceva, când în realitate ceea ce-şi dorea el era o stare. Dar pe Domnul Isus nu l-a interesat nici adevăruri parţiale, nici fapte izolate. N-a vrut să ştie nici despre speculaţii în probleme de moralitate sau de religie. Domnul Isus dorea ca oamenii să devină buni, pentru că faptele bune sau lucrurile bune nu L-au încântat. Chiar dacă printr-un cuvânt Domnul Isus ar fi putut să satisfacă întrebările filozofiei cu privire la bine sau la adevărul absolut, am curajul să spun că n-ar fi rostit acel cuvânt. Mai degrabă a murit, pentru ca să-i facă pe oameni să devină buni şi să găsească adevărul. Răspunsul Lui la întrebarea ostaşului sau a fariseului a venit din inimă. Când Domnul întreabă: ,,De ce mă întrebi ,,Ce bine?”, accentul nu este pe persoana Domnului Isus. El nu vrea să spună ,,De ce mă întrebi pe mine. . .?” Domnul Isus este Cel pe care se cuvine să-L întrebăm. Dar aspectul important este nu un lucru, ci o Fiinţă. Domnul Isus încearcă să-i îndrepte atenţia de la un lucru, la o persoană. De ce mă întrebi despre un lucru bun? Este o Fiinţă bună prin care locuieşte orice lucru şi orice altă fiinţă vie îşi primesc însemnătatea. El este singurul care poate să transforme orice în bine, pentru că El Însuşi este sursa oricărei bunătăţi. Domnul Isus afirmă faptul că răspunsul la întrebarea tânărului bogat se află în Dumnezeu. Dar Domnul Isus trebuie să explice mai multe. ,,Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Pentru că, dacă poruncile n-au nimic  de-a face cu ,,intrarea în viaţă”, atunci de ce au mai fost date omenirii? Aceasta este datoria tânărului – trebuie să păzească poruncile. Atunci, cărarea înspre viaţa veşnică cere păzirea poruncilor! Dacă Domnul Isus spune aşa, cine are dreptul să-L contrazică? Ce alt drum poate exista înspre viaţă decât acela trasat de Domnul Isus? Acesta este începutul cărării: dacă un om nu ţine poruncile, nu poate intra în viaţa veşnică. Dar păzirea poruncilor nu este viaţa veşnică – este doar cărarea. Păzirea poruncilor are o relaţie apropiată şi esenţială cu viaţa veşnică. Domnul Isus îi spune că iubirea de Dumnezeu este totul. El îi dă tânărului bogat puţin din ceea ce înseamnă viaţa Lui Însuşi. Dar tânărul bogat nu a fost gata de a primi mesajul acesta. El a vrut viaţa veşnică. Dar aceasta a însemnat să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său. Numai că tânărul nu era gata de un asemenea mesaj. Iubirea lui Dumnezeu în felul acesta nu este începutul cărării, ci este sfârşitul, destinaţia. Tânărul bogat nu putea înţelege că aceasta este de fapt viaţa veşnică. Mulţi creştini din ziua de azi nu înţeleg lucrul acesta. Domnul Isus îi răspunde la întrebare în mod direct – îi spune ce are de făcut. Şi acesta este un lucru pe care tânărul putea să-l facă, să ţină poruncile. Dar când acesta întreabă ,,Care?” Domnul Isus îi răspunde numai cu privire la acelea care au de-a face cu aproapele lui, şi apoi sfârşeşte cu cea mai mare şi mai grea dintre toate. Nu există păzire a poruncilor care să-L satisfacă pe Dumnezeu fără o păzire desăvârşită a poruncilor Lui. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere înspre orice încercare sinceră de păzire a poruncilor Lui. Care tată nu este mulţumit de primele încercări ale fiului său de a umbla? Dar care tată va fi mulţumit cu mai puţin decât cu paşii siguri ai fiului care este acum matur? După ce Domnul Isus menţionează toate poruncile pe care vroia să le scoată în evidenţă, tânărul răspunde îndată că toate aceste porunci le-a păzit. Trebuie oare să-l credem pe cuvânt? Domnul Isus, cel puţin, îl ia pe cuvânt. Apoi s-a uitat la el şi l-a iubit. Oare să fi fost Domnul Isus înşelat de cuvintele tânărului? A fost tânărul nesincer în afirmaţia lui, sau a crezut Domnul că tânărul bogat ţinuse toate poruncile? Într-un anumit sens, tânărul a păzit poruncile. Desigur, în mod deficitar, dar încercase. Şi probabil că de ani de zile, tânărul acesta a depus mult efort pentru a păzi legea. Dar scopul poruncilor a fost să-i facă pe oameni să ajungă la capătul puterilor lor, şi acolo să întâlnească sursa vieţii şi a legii, pe Cel care face împlinirea legii posibilă. Se pare că tânărul a ajuns la punctul acela. Păzirea poruncilor nu i-a dat împlinire tânărului şi nici odihnă. Dar îşi dorea viaţa veşnică, un lucru care nici cel puţin nu era menţionat în lege. Păzirea poruncilor legii a produs în tânărul bogat o foame pe care legea sau ţinerea legii nu puteau să i-o dea. După păzirea poruncilor, tânărul acesta a fost gata pentru a învăţa o altă lecţie, mai avansată. Domnul Isus n-a voit să-l lase acolo unde era – Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Hristos a văzut în tânărul acesta nevoia mare de desăvârşire, un lucru pe care creştinul de rând nu o vede. Desăvârşirea, dar desăvârşirea Tatălui, este viaţa veşnică. ,,Dacă vrei să fii desăvârşit!” i-a spus Domnul Isus. Ce onoare pentru tânărul acesta – ca Domnul Isus Însuşi să vadă dorinţa lui după desăvârşire! Dar ce aşteptări mari are El de la tânărul acesta! Ca să ajungă la desăvârşirea dorită, trebuia să vândă tot ce are, să dea la săraci, iar apoi să-L urmeze pe Domnul. Se poate ca acest lucru să fie singurul care mai stătea între el şi viaţa veşnică? Numai Dumnezeu ştie ce victorie putea fi câştigată în tânărul bogat prin ascultarea de porunca aceasta! Mult mai mult se cerea pentru desăvârşire, dar pasul următor era ca tânărul acesta să vândă tot ce are şi să dea la săraci. Nu se găsea nimic de felul acesta în lege. Nu era oare prea greu? Nu era greu de lăsat pământul şi de câştigat cerul, iar pentru lucrurile eterne să renunţe la cele trecătoare? Să-i întoarcă spatele lui Mamona şi să-L urmeze pe Domnul Isus? Numai cel care nu L-a urmat pe Domnul niciodată şi nu-L cunoaşte, care n-a însetat după neprihănire niciodată şi nici după viaţă veşnică, numai acela poate spune că este greu. Tânărul a ajuns până aici, a câştigat trecere în ochii Domnului. Pentru el, Domnul Isus ar fi făcut ceea ce a făcut pentru toţi oamenii – să fie mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Domnul Isus l-ar fi eliberat pe moment, şi l-ar fi făcut moştenitor al vieţii veşnice. Probabil că tânărul acesta îşi iubea averea la fel ca toţi ceilalţi oameni. Dorinţa Domnului Isus a fost să-l elibereze pe tânărul acesta de atitudinea sa. Şi chiar mai mult, de robia sa. Pentru că cel care nu se poate despărţi de averile sale, este într-adevăr un rob. Domnul Isus ar fi putut să ia bogăţia de la omul acesta prin voinţa Lui proprie, dar modul acesta de lucru nu ar fi fost destul de bun. El a vrut ca tânărul să renunţe la bogăţia lui prin propria-i voinţă. Aceasta ar fi fost o victorie pentru amândoi! Aşa şi-ar fi câştigat el libertatea şi viaţa. Numai atunci când voia Domnului Isus ar fi fost una cu a tânărului putem spune că tânărul putea să fie liber de robia în care se afla. Pentru fiecare om există un asemenea moment în viaţă, când trebuie să facă o alegere. Tânărul acesta nu a fost gata să asculte. Oare aceasta să fi fost singura şansă pe care a avut-o tânărul de a câştiga viaţa veşnică? Nu ni se spune. Ca să-l facă pe omul acesta capabil de a primi viaţa veşnică, Domnul Isus trebuie întâi să facă din el un om sărac. Se poate ca tânărul acesta să fi fost mai mult decât bucuros să-şi folosească bogăţia pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ca să se despartă de avuţia lui pentru a sluji Domnului, lucrul acesta nu putea să-l facă. Nu încă! Şi cum putea să continue să-şi trăiască viaţa în păzirea poruncilor după această convorbire? Oare nu va începe acum să-şi vadă neputinţa, sau scopul mai înalt al poruncilor? Oare nu urma să vadă păzirea poruncilor ca o cerinţă mai acută decât oricând, dar imposibilă pentru că ceva lipsea în viaţa lui? Poruncile nu pot fi niciodată ţinute, atâta timp cât există o luptă personală pentru păzirea lor. Fiinţa umană va fi întotdeauna copleşită de greutatea imposibilităţii de a fi desăvârşit. Omul are nevoie de inimă curată pentru a avea mâni curate. Are nevoie de puterea vieţii, nu de zbatere, de puterea dragostei, iar nu de simţul datoriei. Adevărul va fi făcut înţeles într-o bună zi. Şi ce amară va fi această descoperire! Tânărul refuzase viaţa veşnică, chiar Viaţa. Iată cuprinsul veţii acestui tânăr: el a început foarte timpuriu să urce pe scara veşnică. A ţinut poruncile, şi fiecare poruncă păzită a însemnat o altă treaptă urcată. Dar pentru că avea cele necesare, nu a văzut necesitatea veţii veşnice. Era stimat şi bine văzut în ochii semenilor săi, iar renunţarea la bogăţia şi la poziţia lui în societate, ar fi însemnat ca el să se coboare la nivelul oamenilor de rând. De ce să nu ţină bogăţia aceasta? De ce să nu o folosească în serviciul Domnului? Ce înţelepciune putea să fie în renunţarea la un avantaj atât de enorm? Putea să-şi dăruiască bogăţia în slujba Împărăţiei, dar nu putea să se despartă de avuţie. Cum puteau banii să fie o piedică pentru intrarea în viaţa veşnică? Cum poate un om bogat să creadă că el însuşi are o mai mare valoare decât banii săi? Sau că lupta divină poate fi dusă mai bine fără aceste piedici materiale? Tânărul acesta ar fi înţeles curând perspectiva Domnului Isus dacă ar fi ascultat, pentru că ascultarea este instrumentul prin care Dumnezeu ne deschide ochii. Există un pericol pentru fiecare care încearcă să păzească poruncile – păzirea poruncilor ne poate face să avem o părere mai înaltă despre noi înşine. Nu ştiu felul în care tânărul acesta a înţeles viaţa veşnică. Dar oricare ar fi fost părerea lui, probabil că în mintea lui, neprihănirea în ochii lui Dumnezeu era un lucru pe care el însuşi trebuia să-l îndeplinească. Dar Dumnezeu Însuşi coboară, în persoana Domnului Isus, pentru a-l lua de mână pe acest tânăr. Şi apoi îi arată primul pas, pe care tânărul nu l-a înţeles. Picioarele lui sunt greoaie – purtau încălţăminte de aur. Ca să urce pe scara aceasta, tânărul trebuia să-şi lepede încălţămintea. Pentru el a fost mai de dorit să umble cu ea pe pământ, decât s-o lase pentru a intra într-o lume în care aurul lui nu valora nimic. Câtă tristeţe în avuţia lui! Dar cu toate că un om nu va putea niciodată să fie mântuit fără a fi eliberat de robia avuţiei lui, este ,,anevoie”, dar nu imposibil pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

de George McDonald