Ajutorul Bibliei

Publicat de elpizein pe octombrie 3, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , .

Sfaturile in inima omului sunt ca niste ape adanci, dar omul priceput stie sa scoata din ele – Prov 20:5

Oriunde exista oameni exista si probleme. Pretutindeni pe unde merg, intalnesc oameni nefericiti sau dezorientati care-mi cer ajutorul. Nesiguri si tulburati, ei nu mai inteleg ce li se intampla. In loc sa devina mai echilibrati odata cu maturizarea in varsta, ei se simt din ce in ce mai lipsiti de orizont: familiile li se dezmembreaza, copiii nu-i mai asculta, iar inlauntrul lor se afla o degradare progresiva si sigura. Majoritatea dintre ei nu gasesc nici un fel de placere in ceea ce fac, dar nu se pot opri din „morisca” vietii. Ei traiesc cu sentimentul ca se afla intr-un tren care nu-i duce nicaieri si din care nu se pot da jos pentru ca … nu exista nici o gara.

Planurile pe care le face inima, atarna de om, dar raspunsul care-l da gura vine de la Domnul – Prov. 16:1

Are Biblia un raspuns pentru intrebarile puse de astfel de oameni? Stie ea sa rezolve dificultati de ordin profesional sau moral? Da, cu siguranta ca da!

…

Am convingerea profunda ca toate problemele noastre sunt rezultatul ignorantei noastre vinovate fata de legea morala divina si fata de mantuirea pe care ne-o ofera in dar Dumnezeu, prin Isus Christos. Greutatile noastre se nasc din refuzul nostru de a aplica in practica sfaturile date de Dumnezeu tocmai pentru a ne inlesni trairea unei vieti crestine normale si fericite.

Mi-ar placea ca aceasta carte sa-ti aduca si tie un raspuns din partea lui Dumnezeu. Sunt din ce in ce mai convins ca Biblia are un raspuns potrivit pentru toate crizele omenesti posibile. Pentru o mama cu inima zdrobita de fiul ei care se pierde, pentru sotul inselat de sotie, pentru adolescentul ratacit, ca si pentru batranul uitat de copiii sai, Domnul Isus Christos este singurul care poate da un raspuns eficace.

Rugaciunea mea este ca aceasta carte, ce cuprinde rezolvari pentru problemele altora, sa te ajute sa-ti rezolvi propriile tale probleme. Cel care este „Calea, Adevarul si Viata” poate sa te calauzeasca si sa-ti dea curajul necesar pentru a trai imbelsugat si plin de bucurie intr-o lume din ce in ce mai dificila.

Billy Graham

Nota: Exista trei categorii de oameni: cei care pot invata din pataniile altora, cei care invata doar pe propria lor piele si … cei care nu invata niciodata. Cauta intotdeauna sa faci parte din prima categorie.

Veşti din Republica Moldova

Publicat de elpizein pe septembrie 6, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , .

REGULAMENTUL GENERAL

al dezbaterilor publice dintre ortodocşi şi baptişti

Dezbaterile organizate între ortodocşi şi baptişti au un caracter teologic şi ştiinţific, fiind menite să contribuie la o explicare şi mărturisire deschisă a învăţăturii de credinţă a fiecărei confesiuni la un subiect stabilit. În acest sens, orice idee sau afirmaţie trebuie să fie argumentată teologic, iar după caz – şi istoric, filologic etc. Rugăciuni comune între reprezentaţii sau asistenţii celor două confesiuni nu vor avea loc.

  1. Pe parcursul întregii dezbateri se va vorbi doar la subiectul convenit, fără abateri. Dezbaterile vor fi organizate în trei reprize: a) câte un comunicat de maxim 30 de minute din partea fiecărei părţi; b) dezbateri directe, la care fiecare parte adresează celeilalte părţi câte 5 întrebări, cu răspunsuri de maxim 5 minute; c) întrebări din sală, cu specificarea confesiunii adresante – în total 30-40 minute. Ordinea începerii comunicatelor va fi stabilită prin tragere la sorţi, urmând ca celelalte reprize să fie începute consecutiv de reprezentaţii celeilalte părţi. Între aceste reprize ale dezbaterii se pot organiza pauze nu mai mari de 10-15 minute.
  2. Din partea fiecărei confesiuni vor fi câte 3 reprezentaţi: unul de bază şi alţi doi secundanţi. Întreaga discuţie va fi dirijată şi supravegheată de un moderator, care va fi din partea ortodocşilor în cazul în care dezbaterea va avea lor într-o încăpere aparţinând baptiştilor şi invers. Moderatorul nu are dreptul să fie părtinitor sau subiectiv în cronometrarea timpului sau în alte privinţe şi nu are dreptul să facă aprecieri sau să dea calificative reprezentaţilor vreunui cult. Cuvântul de început şi de încheiere aparţine moderatorului.
  3. În cadrul dezbaterilor se vor accepta doar termenii “Biserica Ortodoxă” și “Biserica Baptistă” (ceea ce nu înseamnă neapărat recunoaşterea reciprocă a statutului de „Biserică” în sensul dogmatic). Totodată nu se admite folosirea cuvântului „sectă” şi a derivatelor ei. Adresarea față de clericii ortodocşi se va face cu apelativele „preot / ieromonah” și “pastor / teolog” față de slujitorii baptişti.
  4. Dezbaterile vor avea loc „pe picior de egalitate” şi civilizat, fiecare având dreptul la opinie şi replică, în limitele regulamentului. Pe parcursul discuţiilor fiecare parte îşi va respecta timpul alocat, neîntrerupându-l pe celălalt. Nu este admisă nici un fel de discriminare confesională sau personală şi nu se admit ironizări sau atacuri directe sau indirecte la adresa confesiunilor reprezentate sau la adresa persoanelor care reprezintă aceste confesiuni.
  5. Deşi dezbaterile nu au fost organizate de cultele oficiale (înregistrate în Republica Moldova) şi nici reprezentaţii nu sunt delegaţi oficiali ai acestora, fiecare vorbitor va prezenta doctrina oficială a confesiunii pe care o reprezintă, iar acolo unde îşi va expune un punct de vedere propriu, el va trebui să precizeze acest lucru.
  6. Dezbaterile au caracter public şi la ele pot participa asistenţi din partea ambelor culte sau chiar a altor confesiuni (decât cele două), fără însă ca cei care asistă să aibă dreptul să se implice în discuţii sau să întrerupă buna desfăşurare a acestora. Publicul va putea adresa întrebări scrise în ultima repriză a dezbaterilor, pe care moderatorul le va citi, iar reprezentanţii vizaţi vor răspunde. Întrebările care nu sunt la subiectul discutat nu vor fi citite, la fel ca şi cele care nu corespund prezentului regulament.
  7. Asistenţii tuturor cultelor prezente trebuie să se respecte reciproc, fiind interzisă orice acţiune sau instigare la ură şi vrajbă inter-confesională sau inter-personală. Cei care încalcă aceste principii vor fi daţi afară din sală, iar după caz, vor fi pârâţi in instanţele de judecată. Organizatorii vor supraveghea respectarea ordinei, iar dacă între asistenţii cultelor vor apărea totuşi careva disensiuni, organizatorii nu poartă răspundere pentru aceasta, ci fiecare individ poate fi tras la răspundere personal, conform legilor în vigoare.
  8. Întrunirile vor putea fi înregistrate audio şi video, iar difuzarea acestor înregistrări se va face doar integral, fără a tăia ceva din conţinutul acestora (cu excepţia unor „montări cosmetice”). Este permis şi accesul presei, dar acestea au dreptul să facă doar interviuri sumare, fiindu-le interzisă difuzarea unor înregistrări de durată a acestor dezbateri fără acordul comun a reprezentanților de bază din partea celor două confesiuni.
  9. Prezentul regulament va fi făcut public în prealabil şi va fi citit de moderator în faţa întregului auditoriu, fiind obligatoriu pentru toţi, în egală măsură. Regulamentul va rămâne valabil şi pentru alte dezbateri de acest gen, iar la propunerea părţilor, el poate fi revizuit.

CELE TREI PRINCIPII GENERALE DE INTERPRETARE A SCRIPTURII

Publicat de elpizein pe august 13, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , .

Biblia nu este o carte ca oricare alta. Nu o spun doar cei care iubesc Biblia şi o consideră ca fiind Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, ci chiar şi duşmanii ei, cei care o contestă şi încearcă din răsputeri să o combată şi să o discrediteze. Dar dacă admitem adevărul că această Carte este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, atunci, este foarte important de ştiut dacă mesajul ei are vreo relevanţă şi pentru omenirea secolului XXI sau, dimpotrivă, cuvintele ei s-au adresat doar contemporanilor acestor scrieri.

A intenţionat deci Dumnezeu, prin oamenii pe care i-a folosit pentru scrierea Bibliei, să transmită un mesaj clar atât pentru generaţiile de atunci cât şi pentru noi cei de astăzi, sau dimpotrivă, cuvintele acesteia şi-au pierdut semnificaţia lor iniţială pe măsură ce ,,praful” timpului s-a aşternut peste paginile ei? Dacă aşteptăm ca răspunsul la aceste întrebări să ni-l dea oamenii, care în cel mai fericit caz vor fi cel puţin subiectivi, dacă nu chiar rău intenţionaţi şi hotărâţi să combată mesajul Bibliei, care condamnă clar şi cu vehemenţă modul de trai egoist şi păcătos al omului ,,modern”, atunci cu siguranţă vom alege o cale greşită de a afla adevărul. De fapt, răspunsul ni-l dă chiar Biblia însăşi: Deuteronomul 6:6-9: ,, Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâni şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.

Este cât se poate de clar că mesajul Bibliei se adresa atunci, când a fost transmis de Dumnezeu prin autorii scrierilor sfinte, atât generaţiei de atunci cât şi celor ce aveau să le urmeze, deci şi nouă, celor de astăzi. Rămâne totuşi de stabilit în ce mod trebuie abordate scrierile Sfintelor Scripturi, astfel încât interpretarea acestora să fie corectă, cât mai aproape de sensul ei original, pentru ca mesajul ei să nu poată fi denaturat, ci dimpotrivă să fie înţeles pe deplin, în contextul istoric şi cultural din vremurile în care a fost transmis de Dumnezeu, dar, totodată înţelegând cât mai corect modul de aplicare practică pentru generaţia noastră.

Totuşi, având în vedere că Biblia nu este o carte ca oricare alta, aşa cum am stabilit de la început, există vreo şansă ca un om obişnuit să-i poată pătrunde mesajul reuşind să o interpreteze corect? De ce există o mulţime de oameni cu pregătire academică în domeniul literaturii, filozofiei, istoriei, arheologiei, biologiei şi chiar unii cu pretinse studii în teologie, care nu sunt capabili să înţeleagă adevăruri elementare revelate în Cuvântul lui Dumnezeu, dar pe care le poate pricepe foarte lesne chiar un copil preşcolar? Răspunsul la întrebarea aceasta ni-l dă tot Biblia: Luca 10:21: ,,În ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” Adevărul este că Biblia nu poate fi înţeleasă pe deplin decât atunci când ne apropiem de aceasta cu atitudinea omului smerit, conştient că înaintea ochilor săi stă Cuvântul unui Dumnezeu infinit, Cel de trei ori Sfânt, Creatorul întregului univers cu tot ce cuprinde acesta şi Creatorul fiinţelor omeneşti deopotrivă. Dumnezeu aşteaptă ca noi oamenii să înţelegem că El Însuşi vrea să ne vorbească prin Cuvântul Său şi că mesajul Bibliei este de o importanţă crucială pentru stabilirea destinului nostru veşnic. Rezultă deci, că interpretarea corectă a mesajului Bibliei este dependentă de iluminarea minţii omului de către Duhul lui Dumnezeu, Cel care de fapt, a inspirat pe fiecare autor al cărţilor Sfintelor Scripturi. Aceasta este posibilă în urma rugăciunii şi meditaţiei profunde asupra textelor, până când fiecare bucată de text se va desface înaintea ochilor cititorului dezvăluindu-i mesajul iniţial transmis de Autorul divin. Chiar şi aşa majoritatea teologilor vor fi de acord că Biblia conţine şi adevăruri greu de pătruns de mintea, totuşi limitată a omului, sau chiar adevăruri care probabil nu vor fi înţelese niciodată cât vom trăi pe acest pământ. Avem convingerea că atunci când vom ajunge în Ceruri, în prezenţa lui Dumnezeu, toate întrebările care nu şi-au aflat răspunsul aici îl vor găsi acolo.

Aşadar, dacă Biblia poate fi interpretată, şi dacă Dumnezeu vrea ca noi să-i pricepem corect mesajul, care este metoda corectă prin care putem face aceasta, aşa încât interpretarea ei să nu fie greşită şi cu atât mai grav spre condamnarea noastră? 2 Petru 3:16b: ,,În ele sunt unele lucruri grele de înţeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”

Ştiinţa care se ocupă cu interpretarea textelor vechi, precum cărţile Sfintei Scripturi, se numeşte Hermeneutică. Cu toate că această ştiinţă a fost perfectată în ultimele secole, totuşi principiile ei au fost aplicate din cele mai vechi timpuri de către cei care au studiat cărţile Sfintelor Scripturi, căutând la rândul lor să descopere în ele mesajul lui Dumnezeu pentru poporul Său. Însuşi Domnul Isus Cristos a folosit principiile de interpretare ale hermeneuticii atunci când a explicat înţelesul cuvintelor Vechiului Testament cu privire la împlinirea profeţiilor în persoana şi lucrarea Sa. Luca 24:27: ,,Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Luca 24:44-45: ,,Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.”

Cei mai mulţi specialişti în hermeneutică, sunt de acord că există trei principii generale de interpretare: Principiul simplităţii sau sensul natural, Principiul istoric şi Principiul armoniei şi unităţii.

  1. Principiul simplităţii  sau sensul natural.

Atunci când citim un text din Biblie trebuie să avem în vedere în primul rând sensul literal al celor scrise, ceea ce ni se comunică în mod direct şi clar, fără a căuta sensuri ascunse ale cuvintelor, ca şi cum Biblia ar fi o colecţie de scrieri codificate care nu pot fi înţelese decât de un grup restrâns de ,,iniţiaţi” în aceste taine ale ,,decodificării” textelor sfinte. Dumnezeu a intenţionat de la început ca mesajul său să fie clar şi direct, uşor de înţeles de către cei care-l auzeau. Este adevărat de asemenea că în Biblie este folosit uneori şi un limbaj figurativ, însă lucrul acesta reiese clar din context, astfel încât cititorul poate distinge uşor sensul direct, literal de sensul alegoric, figurativ al textului. De asemenea este deosebit de important să nu încercăm să denaturăm sensul iniţial al textului prin scoaterea unui pasaj din contextul său imediat, din contextul mai larg al cărţii Bibliei în care se găseşte şi chiar din contextul întregii Scripturi. Orice cititor al Bibliei care nu respectă aceste reguli elementare de interpretare va risca să ajungă la interpretări greşite ale textelor biblice, mult îndepărtate de sensul iniţial intenţionat de autor, la învăţături greşite, aberante uneori şi chiar la erezii nimicitoare.

Să luăm câteva exemple:  Ioan 14:6: ,,Isus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Când Domnul Isus afirmă că El este ,,Calea ”, şi apoi întăreşte afirmaţia prin faptul că nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin El, ar fi absurd să interpretezi, cum se străduiesc unii din răsputeri, că Isus este ,,o cale” între multe altele care duce le Dumnezeu. Este cât se poate de evident sensul afirmaţiei Domnului Isus care exclude în modul cel mai categoric orice posibilitate de a căpăta mântuirea în afara credinţei în persoana şi lucrarea Sa.

1 Timotei 6:10: ,,Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.” Când apostolul Pavel spune în mod cât se poate de clar că ,, iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor”, este greşit să citeşti ,,banii sunt rădăcina tuturor relelor” pentru că nu ,,bietele” monede de metal sau bancnote de hârtie sunt vinovate pentru că omul şi-a lipit inima de acestea şi de ceea ce reprezintă acestea, adică de bogăţiile pământeşti.

Pe de altă parte când în Biblie găsim afirmaţii ale Domnului Isus ca: ,,Eu sunt Uşa (Ioan 19:9), Eu sunt Păstorul cel bun(Ioan 10:11) sau Eu sunt Viţa(Ioan 15:5), este evident că acestea sunt exprimări figurative, pe care de altfel chiar El le clarifică în context, fără a fi cazul să ne închipuim că Isus ar fi fost ,,o uşă” în adevăratul sens al cuvântului, ştim şi că El nu a fost nici păstor cu adevărat şi nici nu putem să ne închipuim de asemenea că El ar fi fost ,,o viţă de vie” în adevăratul sens al cuvântului. Acestea erau doar figuri de stil pe care Domnul le folosea în predicare pentru a întări anumite învăţături cu privire la persoana, atributele şi lucrările Sale.

2. Principiul istoric.

Cu toate că Biblia nu este o colecţie de cărţi de istorie, în sensul în care oamenii ar fi produs-o fără vreo iniţiativă din partea lui Dumnezeu, trebuie să admitem că Biblia nu poate fi înţeleasă corect fără a ţine cont de contextul istoric în care au apărut fiecare din scrierile sale. Aceste principiu de interpretare se mai numeşte şi principiul primilor destinatari. Este evident că primii ascultători sau primii cititori ai scrierilor sfinte au fost şi cei mai capabili să înţeleagă mesajul destinat în primul rând lor. De aceea este esenţial să încercăm să răspundem la întrebări de genul: Cine a scris cartea? Pentru cine a fost scrisă (cine au fost destinatarii)? În ce circumstanţe a fost scrisă? Cu ce scop a fost scrisă?

Apoi determinarea genului literar pe care îl foloseşte autorul este de importanţă crucială în interpretarea textului. Expoziţiunea (Ex.: Romani), naraţiunea şi biografia (Ex.:Geneza),   pildele şi parabolele, poezia, proverbele şi literatura de înţelepciune, profeţia şi literatura apocaliptică, toate acestea sunt tipuri de literatură distincte de care trebuie să ţinem seama atunci când abordăm un text din Biblie, pentru că specificul fiecărui gen literar folosit de autorii Sfintelor Scripturi influenţează mesajul transmis iniţial unor destinatari care erau familiarizaţi cu aceste stiluri de scrieri.

Pentru a ajunge într-o situaţie asemănătoare cu cea a contemporanilor scrierilor sfinte este necesar să reconstruim prin acumulare de cunoştinţe climatul iniţial în care au apărut cărţile Scripturii.

Exemplu: 1 Corinteni 8:1-13: ,,În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu. Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”),totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obicinuiţi până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; şi cugetul lor, care este slab, este întinat. Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că şezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos. De aceea, dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să păcătuiască.

În privinţa textului de mai sus, dacă vom ocoli întrebările cu privire la destinatari, circumstanţe şi scopul scrierii epistolei lui Pavel către Biserica din Corint, atunci fie nu vom înţelege nici o iotă din ceea ce vorbeşte Pavel, fie vom trage concluzia greşită că pur şi simplu a mânca carne poate fi un prilej de poticnire şi de cădere în păcat pentru fraţii noştri mai slabi. De fapt, prin analiza atentă a întregului context al epistolei, comparându-l apoi cu cele relatate în Faptele Apostolilor, folosindu-ne chiar de unele comentarii avizate ale textelor, vom înţelege mult mai clar că Pavel vorbea unor creştini imaturi din punct de vedere spiritual, care convertiţi fiind de la păgânismul idolatru la creştinism, aveau nevoie de un timp oarecare în care să fie feriţi de expunerea din nou la acele acte idolatre care le ruinase viaţa şi le afectase conştiinţa. Creştinii maturi spirituali aveau obligaţia de veghea la aceste lucruri cu înţelepciune şi dând dovadă de abţinere chiar de la a mânca carne, ce se vindea probabil în pieţe şi care, probabil provenea de la acele temple păgâne unde se sacrificau animalele în cinstea idolilor, care, la drept vorbind erau totuna cu ,,nimic” din moment ce erau doar nişte bucăţi de lemn, piatră sau metal fără viaţă, dar de care Diavolul s-a folosit pentru a ţine în întuneric spiritual popoare întregi, rănindu-le conştiinţele şi purtându-i în rătăcire în păcate grozave şi nesocotirea adevăratului Dumnezeu, Creatorul întregului univers şi al oamenilor.

3. Principiul armoniei şi unităţii

Acest principiu are la bază adevărul deosebit de important de ştiut şi acceptat, că Biblia este în ultimă instanţă vorbirea lui Dumnezeu către noi oamenii şi nu un produs al înţelepciunii şi iscusinţei autorilor umani ai scrierilor sfinte. Asta înseamnă că între cele 66 de cărţi care alcătuiesc Biblia creştinilor există o unitate care depăşeşte cu mult intenţiile originale ale autorilor umani ai Sfintelor Scripturi. În virtutea acestei interpretări, Noul Testament devine automat împlinirea conţinutului de promisiuni divine aflate în Vechiul Testament. Pe de altă parte sarcina celui care interpretează un text biblic este să înţeleagă ce însemnătate are o parte dintr-un anumit pasaj în lumina întregului conţinut al revelaţiei biblice. Acest tip de interpretare se mai numeşte şi interpretare teologică. De aceea este absolut necesară o cunoaştere temeinică a întregii Scripturi, deoarece aceasta ne va feri de interpretări forţate ale unor texte mai puţin clare, prin scoaterea unor pasaje din contextul lor imediat şi chiar cel larg al întregii Biblii. Asemenea abordări greşite ale textelor biblice mai obscure, pot duce la învăţături total greşite, care contrazic linia generală a întregii Scripturi şi care generează întotdeauna confuzie în mintea credincioşilor, care, chiar sinceri fiind, învaţă şi practică lucruri nebiblice, ce nu pot decât să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Cum procedăm atunci când, în parcursul nostru prin textele Bibliei, dăm peste pasaje care, aparent par să contrazică învăţătura generală a Cuvântului lui Dumnezeu? Principiul armoniei şi unităţii Bibliei spune de fapt şi în esenţă că Biblia se interpretează cu Biblia. 2 Timotei 3:16: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”. Dacă toată Biblia este numai Cuvântul lui Dumnezeu, adică nu un amestec de cuvinte ale lui Dumnezeu şi cuvinte ale oamenilor, atunci Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine, astfel încât într-un loc să spună ceva iar în alt loc El Însuşi să contrazică afirmaţia anterioară.

Deci, regula este că un pasaj mai obscur, care aparent pare să contrazică învăţătura generală a Bibliei se va interpreta în lumina altor pasaje care îl clarifică pe deplin.

Exemplu: 1 Timotei 2:15: ,,Totuşi ea (femeia – n.a.) va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.

A fost oare intenţia apostolului Pavel să ne înveţe că o femeie poate fi mântuită prin actul naşterii de fii? Este imposibil să crezi asemenea lucru, atât timp cât toate epistolele lui Pavel sunt pline de afirmaţii cât se poate de categorice cu privire la mântuirea omului (bărbat sau femeie) în exclusivitate prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos. Efeseni 2:8: ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Aşadar, care ar putea fi interpretarea corectă a versetului de mai sus (1 Timotei 2:15)? Dacă privim cu atenţie contextul imediat al pasajului vom constata că acesta vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat în grădina Edenului, după ce Adam şi Eva au păcătuit. Pentru a clarifica lucrurile, pe baza principiului de interpretare pe care l-am enunţat mai sus, vom apela la cartea Geneza, capitolul 3, unde sunt expuse lucrurile în amănunt. Dumnezeu rosteşte sentinţa către fiecare personaj implicat, astfel încât Evei i se aduce la cunoştinţă faptul că ea şi urmaşele ei de atunci încoace vor da naştere la copii având dureri fizice deosebit de mari. Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii…”. Aşadar, în lumina acestui text, interpretarea pentru          1 Timotei 2:15, va însemna că durerile femeilor din timpul naşterilor, constituie modalitatea de a ispăşi pedeapsa,  specifică   Evei şi urmaşelor acesteia, vizavi de păcatul săvârşit de ea. Mântuirea femeii, ca şi a bărbatului, este exclusiv prin credinţă, în lumina învăţăturii întregului Nou Testament, şi a întregii Biblii, aşa cum, de altfel, la citirea mai atentă a întregului verset 15 reiese în mod evident: ,,… dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”. Aşadar Biblia nu se contrazice niciodată, ci doar noi, oamenii putem avea senzaţia aceasta atunci când abordăm cu superficialitate conţinutul şi învăţăturile acesteia.

Aşadar am stabilit că unui om, oricine ar fi acesta, nu-i este imposibil să înţeleagă mesajul fiecărei cărţi din Biblie. Trebuie ca acesta să fie conştient că Biblia este în totalitate Cuvântul lui Dumnezeu, că autorii umani ai scrierilor sfinte au scris sub călăuzirea Duhului Sfânt şi că interpretarea noastră depinde de iluminarea Lui, printr-o atitudine de smerenie, rugăciune şi meditaţie profundă, că trebuie să ţinem seama de principiul simplităţii, care ne îndeamnă să nu căutăm sensuri ascunse ale cuvintelor Scripturii, ci să lăsăm cuvintele să spună ceea ce spun, că există şi exprimări alegorice, figurative, care reies din context, că trebuie să ţinem seama de contextul istoric, cultural, şi de circumstanţele în care au apărut scrierile, de tipurile de literatură folosită şi apoi de principiul armoniei şi unităţii Bibliei care, fiind Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine. Dumnezeu poate şi vrea să ne facă să înţelegem Biblia. De înţelegerea mesajului Bibliei depinde în esenţă chiar mântuirea noastră. Romani 10:13-14;17: ,,Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?; Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”

Dumnezeu să ne ajute la aceasta!

Claudiu Lupu

Lupta pentru unitate

Publicat de elpizein pe iulie 20, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , .

Evanghelia după Ioan 17:21-24 ” Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una,  Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.  Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.”

De multe ori oamenii mânaţi de diferite scopuri, interese, motivaţii , convingeri , iluzii, crezuri, …luptă pentru unitate. Dar de multe ori ei luptă pentru o unitate la rău şi nu luptă pentru unitatea la bine.

Dar de unde ştim când lupta noastră este o luptă pentru unitatea la bine?

Unitatea este o mare putere si binecuvântare atâta vreme cât oamenii sunt uniţi la bine dar deşi unitatea la rău are şi ea putere , ea este distructivă şi un blestem. Biblia ne învaţă că noi am fost creaţi pentru unitate dar nu pentru orice fel de unitate.

În ce relaţii avem nevoie de unitate, ce fel de unitate şi cum să luptăm pentru ea?

  1. Unitatea între om şi Dumnezeu
  • Dumnezeu la creat pe om pentru unitate cu El , părtăşie sfântă. Geneza 1:26 Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Câtă vreme omul trăieşte în unire cu Domnul este un om înţelept, puternic, fericit, împlinit, biruitor, binecuvântat…
  • Dar unitatea dintre om şi Dumnezeu a fost pierdută şi este pierdută prin păcat. Şarpele- Diavolul la ispitit pe om să rupă prin păcat , neascultare, relaţia desăvârşită de unitate cu Domnul. Omul odată despărţit de Domnul este neâmplinit, nefericit, nemulţumit, robit, slab , fără bucurie şi fără speranţă…

Geneza 3:1-15  „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.”  Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.”  Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri! dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.  Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?”  El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.”  Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”  Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.”  Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

  • Vestea bună este că orice om poate, dacă vrea, să-şi refacă relaţia cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus şi în  jertfa lui mântuitoare. Omul trebuie să creadă în Hristos să se pocăiască de păcatele din viaţa lui să mărturiseacă credinţa lui prin botez şi printr-o viaţă de slujire până la moarte.

Ev. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ev. Marcu1:15  „El (Isus) zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.” Ev. Marcu 16:15-16 Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.  Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.

Biserica Domnului Isus luptă şi trebuie să lupte lupta cea bună a credinţei vestind Evanghelia Domnului Isus prin care oamenii sunt luminaţi şi chemaţi şi ajutaţi să vină din nou în unitate cu Dumnezeu.

  1. Unitatea în familie

Dumnezeu după ce la creat pe Adam a spus: „Geneza 2:18 Nu este bine ca omul să fie singur am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” A creat apoi pentru om o femeie , Eva şi a întemeiat prima familie.

Geneza 2:21-24 „Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.  Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.  Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie (ebr.: işa = femeie), pentru că a fost luată din om (ebr.: iş = bărbat).”  De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.  EV. Matei 19:4-6 „Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască,  şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?”  Aşa că nu mai Sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”Apoi a spus: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă.” Familia a fost creată , întemeiată cu un scop precis. Geneza 1:27-28 „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”

Unitatea în familie este o mare binecuvântare. O familie unită este o familie puternică, fericită, împlinită ,cu rezultate deosebite , copiii cresc frumos şi pot să facă faţă cu succes mai târziu greutăţilor vieţii. Dar şi unitatea din familie a fost atacată de la început şi astăzi este deosebit de atacată, asediată, slăbită…pentruca planul Domnului prin familie să nu fie împlinit. Diavolul face tot ce poate să dezbine familiile ba chiar luptă pentru desfinţarea familiei…Multe familii se dezbină şi în zilele noastre din cauza banilor, beţiei, curviei, drogurilor, nerespectarea rolurilor în familie şi a responsabilităţilor, violenţei etc…Unitatea în familie este deplină şi poate să fie păstrată atunci când ambii soţi sunt credincioşi şi slujesc Domnului Isus potrivit cu învăţătura Sfintelor Scripturi. Asta înseamnă că ei au acelaşi Dumnezeu , aceleaşi valori şi acelaşi scop. Este nevoie de citirea Bibliei în familie şi rugăciune pentruca unitatea să fie păstrată .

1. Unitatea în poporul lui Dumnezeu

Importanţa acestei unităţi se vede de la ieşirea poporului Israel din robia Egipteană şi drumul spre Canaan , cucerirea Canaanului dar şi din greutăţile , înfângerile lor, provocate din lipsa de unitate.

Importanţa unităţii se mai vede şi la construirea Cortului întâlnirii , a Templului şi apoi reconstruirea din vremea lui Ezra , Neemia dar şi problemele care le-au avut din lipsa de unitate.

Poporul Domnului a fost este şi va fi vulnerabil fără unitate.

  • Unitatea în biserica locală

Unitatea în biserica locală este dată de credinţa în acelaşi Domn, acelaşi crez, bazat pe Sfânta Scriptură, acelaşi botez , acelaşi scop , aceleaşi valori, aceiaşi viziune , acceptarea şi respectarea rolului şi a responsabilităţilor încredinţate, potrivit cu slujba şi darul primit de la Dumnezeu.

Efeseni 4:1-16  „Vă sfătuiesc, deci, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţa, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste,  şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.  Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.  Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.  Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.  Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.  De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor.” Şi acest: „S-a suit” ce înseamnă decât că înainte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului?  Cel ce S-a pogorât, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,  până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos;  ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire;  ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.  Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.”

În unitate o biserică locală chiar mică ca număr de membri şi fără resurse materiale deosebite, este totuşi puternică , biruitoare şi roditoare . O lumină pentru locul în care se află.

Ev. Matei 18:20 ”Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” Matei 16:18   „Şi Eu… voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”

În biserica locală unitatea este în pericol atunci când membri ei nu mai înţeleg , cred şi trăiesc Biblia la fel. Unitatea este în pericol ori de câte ori membrii bisericii trăiesc în păcate , nu vor să se pocăiască şi nu se face disciplină cu ei.

Unitatea este ameninţată şi atunci când apar între credincioşi nemulţumiri, cârtiri, bârfe, mândrii, lupte pentru conducere,neascultare….

1 Corinteni 1:10 ”Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi desbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”

  • Unitatea între bisericile locale şi creştini în general

Este dată tot de credinţa în acelaşi Domn şi Mântuitor Isus Hristos, lucrarea în credincişi a aceluiaşi Duh Sfânt, credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia , citirea şi înţelegerea ei la fel , scopuri comune…

Să ne cercetăm acum fiecare. Avem unitate cu Domnul? Trăim în părtăşie cu El? Suntem gata să facem ce depinde de noi pentru a trăii în unitate cu Dumnezeu? Dar în familie trăim în unitate?

Cum stau lucrurile în ce priveşte unitatea din biserica locală? Ţinem la unitate? O promovăm? Suntem factori de unitate sau de dezbinare?

Ilustraţie – Lucrează în unitate

În anul 1944 imediat dupa încheierea celui de al II –lea Război Mondial, un mare comedian a fost invitat la un spital unde urma să prezinte un spectacol pentru veteranii de război internaţi acolo. Acest actor de comedie a încercat să se scuze, pentru că în aceeaşi zi avea programate mai multe emisiuni radio. Organizatorul spectacolului l-a asigurat însa că va aranja showul în asa fel încît va ajunge la timp pentru emisiunile radio. Dupa ce a primit aceasta asigurare, actorul a acceptat sa mearga la spitatul care l-a invitat unde si-a prezentat numarul. Cînd si-a încheiat spectacolul, audienta, într-o stare de extaz aplauda continuu solicitînd înca un numar. Organizatorul spectacolului stia ca actorul este într-o mare criza de timp si trebuie sa ajunga repede la emisiunile lui de radio. Cu toate aceatea ,ceea ce a urmat a fost o mare surpriza. Actorul s-a întors si a mai prezentat inca alte doua numere din spectacol.  Si dupa aceste numere, veteranii prezenti au aplaudat frenetic.În acele momente  organizatorul spectacolului s-a apropiat de actorul ce parea profund miscat si i-a zis: „Ai fost extraordinar; dar acum esti în mare întîrziere!  Nu numai ca nu vei mai putea ajunge la radio pentru emisiunile programate,dar si timpul pentru aceste emisiuni a trecut!” Cînd actorul a fost întrebat cum de a luat aceasta decizie de a anula emisiunile radio în favoarea spectacolului de la spital, acesta nu a dat nici un raspuns, ci doar si-a îndreptat degetul spre randul din fata, identificand doi soldati care în timpul razboiului si-au pierdut fiecare cate o mana. Pentru ca nu puteau aplauda individual, acestia au început sa aplaude folosind fiecare mana sanatoasa. Acesti soldati erau asa de entuziasmati încat s-au ridicat primii în picioare si impreunand mainile sanatoase, au aplaudat cu frenezie. Bucuria de pe fetele lor si modul ales pentru a o exprima, l-a determinat pe actorul de comedie sa-si continuie spectacolul. Traim într-o societate individualista unde lipseste cooperarea. Biserica are o nevoie continua de oameni care sa fie gata sa aloce mai mult timp, să cheltuiască mai multi bani şi punând împreună tot ceea ce au primit, să împlinească misiunea ce le-a fost încredinţată.

Să ne rugăm pentru unitate: Doamne ajută-ne să trăim în unitate cu Tine , în unitate în familiile noastre şi în unitate în Biserică. Amin!!!

pastor misionar Teodor Groaza

Biserica ,,Speranţa” Vişeu de Sus

2 OAMENI PE SECUNDĂ, 150.000 ÎN FIECARE ZI. ÎŢI PASĂ?

Publicat de elpizein pe iulie 19, 2010
Publicat în: Mesaje.

In fiecare secunda mor pe pamant doi oameni. Da ! Cat ai zice tic-tac, moartea i-a secerat deja. Pana sa apuci sa citesti acest articol, deja vor fi murit cel putin 200 de persoane. Pana cand vei pune deseara capul pe perna, deja moartea a luat un tribut bogat – 150.000 de oameni. Fara a pune la socoteala razboaiele si catastrofele naturale ori provocate.

Doi la secunda, 150 de mii pe zi. Iti pasa unde vor merge ei ? Iti pasa unde isi vor petrece eternitatea ?

Da-mi voie sa reformulez întrebarea ca sa fiu mai la subiect:

Iti pasa de ei suficient incat sa iesi din zona ta de confort si sa faci ceva pentru ei inainte ca moartea sa ii rapeasca ?

Bill Bright, fondatorul si coordonatorul organizatiei crestine Campus Crusade for Christ (Alege Viata) a spus, cu putin timp inainte de moartea sa, ca sunt cel mult 2% dintre cei care isi spun crestini si care Il marturisesc in mod public pe Domnul Hristos.

Ti se pare ca asta seamana cu vremurile Faptele Apostolilor ?

Promise Keepers, organizatie mondiala a barbatilor crestini, a publicat recent rezultatele unui sondaj de opinie printre acestia. Rezultatul este devastator: peste 90% dintre cei intervievati nu L-au marturisit niciodata pe Domnul Hristos. NICIODATA !

Ti se pare ca asta seamana cu Faptele Apostolilor? Ti se pare ca sunt astazi de gasit modele de crestini inflacarati printre noi care seamana cu Petru, Pavel, Stefan, Barnaba si asa mai departe?

Oamenii acestia mari ai Bibliei despre care noi citim astazi au facut un singur lucru remarcabil – AU PASIT DINCOLO DE ZONA LOR DE CONFORT. Stii ceva ? Cand treci dincolo de zona ta de confort, intri in zona de confort a lui Dumnezeu. Da, in zona in care Dumnezeu se simte confortabil sa lucreze prin tine.

Unii vor spune – „pai oricine merge in cer este predestinat, asa ca nu imi fac mari griji, va ajunge cineva sa le spuna Evanghelia, dar nu eu„. Iata raspunsul lui Dumnezeu, nu al meu (atentie, nu despre predestinare vorbim mai jos):        “Dar cum vor chema pe Acela in care n-au crezut ? Si cum vor crede in Acela despre
care nu au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor ? Si cum vor
predica daca nu sunt trimisi ? Dupa cum scrie: “Cat de frumoase sunt picioarele celor
care vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!””
(Romani 10:14-15, sublinierea noastra).

O alta obiectie este cea care vine de la utilizarea exagerata si scoasa din context a unei fraze al lui Francisc de Assissi, care a spus astfel: “Predica Evanghelia fara incetare, si daca este nevoie, foloseste cuvinte”. Ce voia sa spuna era ca este datoria noastra sa traim ceea ce predicam, altfel compromitem total mesajul pe care il predicam prin marturia faptelor noastre.

Altfel, Scriptura spune ca apostolii nu i-au indreptat pe necredinciosi catre modelul lor, ci catre Domnul Hristos. Iata doar doua pasaje magistrale privind folosirea cuvintelor in marturisire:

Psalmul 40:9-“Vestesc indurarea Ta, in adunarea cea mare, iata ca nu-mi inchid buzele.
Tu stii lucrul acesta, Doamne !”

Matei 4:17-“De atunci incolo, Iisus a inceput sa propovaduiasca, si sa zica:
Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape !” (atentie, acesta este exemplul Domnului Hristos !)

Daca apostolii doar s-ar fi plimbat printre sutele de orase pline cu necredinciosi asteptand ca acei oameni sa isi inchipuie cumva ca modul de viata pozitiv si altruist al apostolilor avea ca fundament pocainta si credinta in jertfa Domnului Hristos, dar fara ca ei sa spuna macar un cuvant despre Sursa sfinteniei lor, probabil ca astazi crestinismul era doar in cartile de istorie, si asta cu mari sanse.

O alta obiectie, extrem de des intalnita, este ca nu este oricand momentul. Este adevarat ca nu oricand este momentul, insa iata ce spune apostolul Pavel adresandu-i- se lui Timotei:

“Vesteste Cuvantul, fii gata la timp si nelatimp…fa lucrul unui evanghelist si implineste-ti bine slujba” (2 Timotei 4:2,5)

Charles Spurgeon, cunoscut ca “printul predicatorilor”, a avut cateva expresii memorabile in acest sens. Iata doar 3 dintre ele:

“Nu ai nici o dorinta ca toti cei din jurul tau sa fie mantuiti ? Atunci nici tu nu esti mantuit ! Fii sigur de asta !”

“Fiecare crestin este fie un misionar, fie un impostor.”

“Mai degraba as aduce un pacatos la Domnul Hristos, decat sa descopar toate tainele Cuvantului Divin, pentru ca mantuirea este singurul lucru pentru care suntem chemati sa traim.”

Daca nici aceste argumente nu te-au convins cat de importanta este slujba marturisirii consecvente a Evangheliei, mai jos ai un avertisment din partea Domnului. Te implor, ia-l în serios.

“Cand voi aduce sabia peste vreo tara, si poporul tarii va lua din mijlocul lui pe
un om oare care, si-l va pune ca strajer, daca omul acela va vedea venind sabia
asupra tarii, va suna din trambita, si va da de stire poporului, si daca cel ce va
auzi sunetul trambitei nu se va feri, si va veni sabia si-l va prinde, sangele lui sa
cada asupra capului lui. Fiindca a auzit sunetul trambitei si nu s-a ferit, de aceea
sagele lui sa cada asupra lui; dar daca se va feri, isi va scapa viata.

Daca insa strajerul va vedea venind sabia, si nu va suna din trambita, si daca
poporul nu va fi instiintat, si va veni sabia si va rapi viata vreunui om, omul
acela va pieri din pricina nelegiurii lui, dar voi cere sangele lui din mana
strajerului.

Acum, fiul omului, te-am pus strajer peste casa lui Israel. Tu trebuie sa asculti
Cuvantul care iese din gura Mea, si sa-i instiintezi din partea Mea. Cand zic celui
rau: „Raule, vei muri negresit!” si tu nu-i spui, ca sa-l întorci de la calea lui cea
rea, raul acela va muri in nelegiuirea lui, dar sangele lui il voi cere din mana ta.

Dar daca vei instiinta pe cel rau, ca sa se intoarca de la calea lui, si el nu se va
intoarce, va muri in nelegiuirea lui, dar tu iti vei mantui sufletul.”
(Ezechiel 33:2-9).

Te rugam, fii un strajer credincios si supus lui Dumnezeu ! Invata sa asculti de El ca sa iti fie bine ! Daca nu stii cum sa Il marturisesti pe Domnul Hristos, cere-I calauzirea in rugaciune ! Roaga-L sa iti scoata in cale in fiecare zi oameni carora sa le vestesti Evanghelia !

Nu ezita ! Nu intarzia ! Si astazi vor muri 150.000 de oameni ! Iti pasa ?

Ninel Lazar
Ministerul Afacerilor Eterne – www.WDJD.ro (adaptare dupa Mark Cahill)

CĂDEREA ÎN PĂCAT A LUI ADAM

Publicat de elpizein pe iulie 17, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , , , , .

Text de referinţă: Geneza 3:1-24

De-a lungul istoriei sale, omenirea a căutat să explice care este cauza eşecurilor permanente în încercările lor de a făuri o societate perfectă, în care să existe o pace veşnică, o armonie desăvârşită între toţi oamenii, o lume în care toţi oamenii să fie preocupaţi de binele comunităţii, o lume care să propăşească mereu, astfel încât într-o bună zi să poată declara, că prin eforturile tuturor oamenilor, prin educaţie şi prin aplicarea celor mai înalte principii în vieţile lor, oamenii au reuşit să elimine tot răul din lume, că nu mai există boală, că nu mai există sărăcie şi mai mult de atât, că a fost descoperit chiar secretul vieţii veşnice.

Este visul dintotdeauna al omenirii, o dorinţă explicabilă prin faptul că omul a fost conceput de Creatorul său chiar pentru o astfel de lume perfectă.

Şi totuşi aceste încercări ale oamenilor au eşuat invariabil şi de fiecare dată oamenii au fost nevoiţi să admită adevărul că o astfel de societate nu poate funcţiona tocmai din cauza naturii omeneşti. Indiferent dacă omul este religios sau nu, indiferent dacă este filozof sau matematician, bine educat sau mai puţin, bogat sau sărac lipit pământului, toţi vor admite într-un fel sau altul că omul, în starea sa naturală actuală, este o fiinţă coruptă, egoistă şi capabilă de cele mai oribile fapte ce se pot imagina.

Oare aşa a fost conceput omul de către Creatorul său? Oare nu a fost capabil Dumnezeu să creeze o fiinţă umană care să fie perfectă? Dacă omul nu a fost creat aşa, dacă nu a fost de la început aşa, atunci când şi ce s-a întâmplat de s-a ajuns aici? Există vreo şansă ca omul să revină la starea iniţială de fiinţă perfectă? Are Dumnezeu vreo soluţie pentru această problemă? Acestea sunt întrebările cele mai arzătoare şi cele mai des puse de către majoritatea oamenilor de-a lungul istoriei.

După cum era de aşteptat, răspunsuri la aceste întrebări au fost nenumărate şi dintre cele mai diferite. Însă nu poţi pretinde ca răspunsurile să fie pertinente şi satisfăcătoare atât timp cât acestea sunt produse de imaginaţia sau părerile oamenilor. Singurul îndreptăţit să ofere răspunsuri clare şi precise este Cel care a fost martor de la început la ceea ce s-a întâmplat cu fiinţa umană după crearea sa. Astfel că singurele scrieri îndreptăţite să ofere răspunsuri plauzibile la astfel de întrebări sunt Scripturile iudeo-creştine sau ceea ce avem noi astăzi sub denumirea de Biblie, singura colecţie de scrieri considerate a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre ele, cea mai veche relatare despre ceea ce s-a întâmplat cu omul după crearea sa, este capitolul 3 din cartea Genezei.

Scriptura ne relatează că, în adevăr, omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinţă perfectă, liberă de păcat, o fiinţă care era considerată pe drept cuvânt cununa creaţiei Sale. A fost aşezat de Dumnezeu în grădina Edenului  ,,ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Însă nu se poate să nu-ţi pui întrebarea firească :,, de cine anume trebuia păzită grădina Edenului dacă tot universul era perfect? Geneza 1:31:,,Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”. Capitolul 3 din Geneza începe brusc cu o afirmaţie uluitoare în acest sens: ,,Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”(Geneza 3:1)

Cine era ,,şarpele”? Sau mai bine zis: cine era în şarpe? Răspunsul îl găsim în ultima carte a Bibliei şi anume în Apocalipsa 12:9:,, Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Explicaţia este că, undeva între evenimentele de la Geneza 1:31 până la Geneza 3:1, în universul creat de Dumnezeu s-a întâmplat ceva legat de lumea îngerilor şi anume trebuie să fi avut loc o răzvrătire a mai multor îngeri în frunte cu căpetenia lor Satan,   care s-au întors împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că aceşti îngeri răzvrătiţi s-au transformat în îngeri malefici sau demoni. Ei sunt de atunci duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu şi prin urmare şi duşmanii oamenilor creaţi de El. Prin natura lor căzută ei nu pot să facă nimic bun, ci toate acţiunile lor sunt rele şi distrugătoare în esenţă.

Şarpele deci, era însuşi Satana, care s-a înfăţişat înaintea femeii cu intenţia de a o face să păcătuiască prin neascultare de porunca lui Dumnezeu. Porunca Sa era cât se poate de clară cu privire la interdicţia de a nu se atinge de un anumit pom din mijlocul grădinii: Geneza 2:16-17: ,,Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Cu toate că porunca a fost comunicată de Dumnezeu la început doar lui Adam, Eva cunoştea şi ea foarte bine această poruncă de la soţul ei, pentru că răspunsul ei a fost ferm şi exact: Geneza 3:2-3 :,, Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.”  Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Eva cunoştea atât porunca cât şi consecinţele neascultării de poruncă care nu însemnau nici mai mult nici mai puţin decât moartea. Însă, aşa cum obişnuieşte să procedeze, atunci când omul rezistă tentativelor sale, Satan schimbă metodele de atac din mers şi, dacă nu a funcţionat cu o minciună atunci va încerca cu o jumătate de adevăr, care, fiind doar pe jumătate, nu poate fi adevărul complet care clarifică lucrurile, ci doar creează confuzie în mintea celui care-l aude: Geneza 3:4-5: ,, Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri!  dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aici este momentul crucial în care omul, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea cu care a fost înzestrat de Însuşi Creatorul său şi totodată şi posibilitatea de a alege: să asculte de porunca lui Dumnezeu sau de glasul Diavolului. Era testul suprem, dar absolut necesar pe care omul trebuia să-l treacă pentru a-şi putea ocupa locul cuvenit în lumea creată de Dumnezeu, în calitate de cunună a creaţiei Sale. Şi omul a ales…

Nenorocirea a fost că a ales greşit: Geneza3:6: ,,Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el.” Trei cuvinte din acest text par să exprime tot ceea ce înseamnă simţuri omeneşti care, necontrolate, au produs ceea ce se cheamă ispita : ,,văzut” ,,, plăcut”, ,,dorit”. Este evident faptul că Eva a fost prima care a săvârşit păcatul, dar este oare doar ea responsabilă pentru aceasta? Nicidecum, căci textul ne spune clar că Adam era în acel moment chiar lângă ea, şi nu reiese nicidecum că acesta ar fi avut vreo obiecţie faţă de ceea ce Eva, soţia lui, tocmai făcea. Dimpotrivă, a fost pe deplin de acord cu hotărârea soţiei sale făcând la fel ca ea. Totuşi în ce anume a constat păcatul săvârşit de cei doi? Pomul acela să fi fost cu totul special aşa încât fructele sale să fi fost deosebit de periculoase pentru oricine s-ar fi atins de ele? Nu se poate afirma aşa ceva deoarece relatările ulterioare ale Scripturii cu privire la acest subiect sugerează că păcatul săvârşit de cei doi a fost de fapt neascultarea, călcarea poruncii izvorâte din punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu vizavi de credulitatea pe care au manifestat-o faţă de afirmaţiile Diavolului.

Mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului este tipic păcatului în general pentru că păcatul răspunde în mod greşit întrebărilor de genul:

– este oare adevărat ceea ce spune Dumnezeu când afirmă ,, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” sau este adevărat ce spune Diavolul când afirmă ,, hotărât, că nu veţi muri!”. Eva s-a îndoit de cuvântul lui Dumnezeu şi a hotărât ,,să experimenteze” spusele diavolului pentru a se convinge pe deplin;

– este oare drept ca Dumnezeu să interzică omului anumite lucruri cum ar fi mâncatul unui anumit fruct dintr-un pom care le era înaintea ochilor  în fiecare zi? Adam şi Eva şi-au pus încrederea în propria lor evaluare despre ceea ce era drept şi bun pentru ei, în loc să-L lase pe Dumnezeu să decidă;

– suntem noi oamenii creaturile lui Dumnezeu, dependente de El şi întotdeauna subordonate Lui ca şi Creator şi Domn al nostru, sau dimpotrivă Diavolul are dreptate când afirmă că putem fi ,,ca Dumnezeu” ? Adam şi Eva au cedat ispitei încercând să se pună în locul Creatorului lor.

Consecinţele însă au fost imediate şi catastrofale: Geneza 3:7-11: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.  Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”

Primul sentiment trăit de cei doi imediat după cădere a fost ruşinea: au cunoscut că erau goi, adică dezbrăcaţi. Ruşinea că erau goi i-a determinat să-şi acopere trupurile şi să se ascundă. Apoi, cunoaşterea binelui şi răului dobândită de acum îi făcea conştienţi că erau vinovaţi şi că în această stare nu puteau să mai stea în prezenţa Dumnezeului Cel  de trei ori Sfânt. Puternicul sentiment de vinovăţie îi îngrozea, le producea frică şi îi determina să se comporte iraţional. Toată fiinţa lor era afectată de păcat, atât latura trupească a lor cât şi mai ales cea spirituală.

La întrebarea lui Dumnezeu despre respectarea poruncii Sale, Adam răspunde, după cum era de aşteptat de acum, cu lipsă de responsabilitate , refuzând să-şi asume păcatul săvârşit: Geneza 3:12:    ,,Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Prin răspunsul său: ,, Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine”, Adam nu numai că nu-şi asumă în nici un fel responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o atribuise ci mai mult, într-un anume fel îl face responsabil chiar pe Dumnezeu pentru neascultarea sa, fiindcă, nu-i aşa: Dumnezeu era Acela care i-a dat femeia, care la rândul ei l-a determinat să păcătuiască. Un asemenea tip de răspuns dovedeşte cât de tare erau afectate de acum toate capacităţile şi abilităţile sale de a raţiona şi de a înţelege gravitatea faptei sale împreună cu consecinţele ce urmau să apară pe plan spiritual.

Bineînţeles după cum era de aşteptat nici Eva nu-şi asumă în vreun fel vina neascultării ci o atribuie mai departe şarpelui. Geneza 3:13: ,,Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Dumnezeu însă, fiindcă este Dumnezeu şi ştia exact cum stăteau lucrurile, nu poate să nu rostească sentinţa în conformitate cu dreptatea şi sfinţenia Sa desăvârşită şi veşnică. Scriptura ne relatează că Dumnezeu a început rostirea sentinţelor pentru fiecare dintre personajele învinuite începând cu cel mai vinovat dintre ei care era şarpele, adică Satan: Geneza 3:14-15: ,,Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.  Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Nu ştim cât de mare era gradul de vinovăţie al animalului numit şarpe dar s-ar putea ca între acesta şi diavol să fi existat o învoire în ce priveşte folosirea trupului său de către diavol care este spirit şi de aceea Dumnezeu a rostit această sentinţă şi asupra şarpelui blestemându-l să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână. Nicăieri în Biblie nu se mai vorbeşte despre vreo astfel de sentinţă rostită asupra vreunui alt animal.

În versetul 15 însă, Dumnezeu se adresează acum lui Satan, rostind sentinţa de condamnare şi totodată apare prima relatare de pe paginile Bibliei despre planul lui Dumnezeu cu privire la răscumpărarea omului. Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui este imaginea figurativă a Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în mod miraculos doar din femeie, dintr-o fecioară, prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt (Isaia 7:14 împlinită în Luca 1:26-35).

Urmează rostirea sentinţei pentru femeie: Geneza 3:16: ,, Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Probabil că femeile nu vor şti niciodată cum ar fi decurs o naştere a unui copil înainte de cădere, dar cert este faptul că durerile care însoţesc naşterile de atunci încoace sunt consecinţa păcatului Evei. Dacă până atunci relaţia dintre Adam şi Eva era una armonioasă bazată pe dragoste şi respect reciproc, în care autoritatea lui Adam asupra soţiei sale era exercitată cu tact şi bunătate, păcatul din fiinţele lor avea să transforme toate acestea într-un fel care va aduce mereu în relaţia dintre bărbat şi femeie dorinţa permanentă de competiţie, incapacitatea unuia de a înţelege pe deplin sentimentele celuilalt, tentaţia permanentă a bărbatului de a folosi duritatea în încercarea de a-şi impune autoritatea cu care a fost investit, şi permanenta încercare a femeii de a-i uzurpa sau contesta autoritatea. Acestea sunt motivele pentru care foarte mulţi bărbaţi sunt misogini, iar multe femei sunt feministe, ambele atitudini fiind profund greşite şi păcătoase.

În ce-l priveşte pe bărbat, sentinţa acestuia a fost pe măsura responsabilităţii sale: Geneza 3:17-19: ,,Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Tot pământul peste care omul era pus să-l stăpânească avea să sufere de atunci încoace transformări radicale până când a ajuns în starea de degradare actuală. Cu toate că planeta noastră încă păstrează destule urme ale frumuseţii iniţiale de la începuturile creaţiei, totuşi este departe de felul în care arăta pe vremea lui Adam, înainte de cădere. ,,Spinul şi pălămida”, zonele imense de deşert şi pustietate, catastrofele naturale, la care se adaugă exploatarea iresponsabilă a resurselor naturale de către om, poluarea excesivă, foametea, cauzată de secetă sau inundaţii devastatoare dar şi de lăcomia şi indiferenţa omului căzut, toate acestea confirmă cu tărie ceea ce a prezis Dumnezeu. Acestea aveau să fie condiţiile în care omul urma să-şi trăiască viaţa pământească, atât cât îi mai rămăsese din ea, pentru că, în ciuda minciunii diavolului care-i asigura că nu aveau de ce să se teamă, totuşi, omul, din cauza păcatului, devenise muritor. Trupul său plămădit de palmele lui Dumnezeu din ţărâna pământului, peste care El suflase viaţă (Geneza 2:7), în clipa căderii a intrat într-un proces ireversibil de degradare şi îmbătrânire care avea să sfârşească cu moartea fizică a omului, adică întoarcerea în ţărâna din care fusese luat.

Din păcate, moartea fizică a omului nu era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla omului căzut în păcat. Cea mai groaznică consecinţă a păcatului a fost şi este despărţirea omului de Creatorul său prin ceea ce se numeşte moarte spirituală (Efeseni 2.1; 2:5; Coloseni 2:13;). Omul păcătos nu mai putea să vadă faţa lui Dumnezeu, nu mai putea să aibă părtăşie cu Dumnezeu tocmai din pricina păcatului său care pune un zid de despărţire între el şi Creatorul său: Isaia 59:2: ,, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”

Dragostea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de fiinţa umană L-a determinat pe Dumnezeu să aibă milă de omul căzut în păcat. El însuşi le-a făcut haine, probabil din pielea unor animale, cu care i-a îmbrăcat, ascunzându-le goliciunea trupurilor faţă de care simţeau ruşine şi ferindu-i probabil de frigul de afară pe care de acum îl simţeau. (versetul 21).

De acum însă, exista încă un pericol imens pentru cei doi, de care Dumnezeu a ales să-i ferească: Geneza 3:22-24: ,,Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.  Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” E lesne de înţeles că dacă omul, în starea sa actuală, ar fi apucat să mănânce şi din pomul vieţii, ar fi ajuns să trăiască pentru vecie în stare păcătoasă, fără posibilitatea de a se mai reabilita vreodată. Se poate chiar presupune că astfel ar fi ajuns în starea în care se află diavolul şi îngerii săi căzuţi, trăind veşnic fără posibilitatea de a fi mântuiţi vreodată. Însă Dumnezeu, în atotştiinţa Sa şi din pricina dragostei lui pe care o manifestă faţă de om, a împiedicat o astfel de tragedie, hotărând să-l izgonească pe om din grădina Edenului, din preajma pomului vieţii. Mângâierea ne vine din siguranţa pe care ne-o oferă cuvântul lui Dumnezeu, că într-o zi, cei răscumpăraţi vor avea ocazia nu numai să stea din nou în preajma pomului vieţii, dar chiar să şi guste din roadele acestuia. Apocalipsa 2:7  Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”; 22:2: ,,În mijlocul străzii ei şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor;  22:14: ,,Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!; 22:19: ,,Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea Sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Dacă păcatul săvârşit de Adam şi Eva i-ar fi afectat doar pe ei ca indivizi, atunci consecinţele s-ar fi oprit după moartea lor fizică. Însă gravitatea păcatului lor a constat mai ales în faptul că păcatul lor s-a răsfrânt inevitabil asupra întregii rase umane care a coborât din ei până în zilele noastre. Toţi oamenii care s-au născut de atunci încoace şi care se vor mai naşte cât va mai îngădui Dumnezeu, sunt muritori din punct de vedere fizic, morţi din punct de vedere spiritual şi condamnabili la o moarte veşnică despărţiţi pe vecie de Dumnezeu. Romani 5:12: 12: ,, De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Apostolul Pavel confirmă faptul că Adam, ca persoană istorică reprezentativă a rasei umane, a fost elementul prin care a pătruns păcatul în lume. Apoi moartea, în toate sensurile ei: fizică, spirituală şi veşnică, este o consecinţă a păcatului. Toţi oamenii, fără excepţie, au dobândit o natură păcătoasă şi mai ales toţi, fără excepţie, au săvârşit păcate, astfel încât nici un om nu se poate dezvinovăţi în vreun fel înaintea lui Dumnezeu: Romani 3:23: ,, Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Cu toate că întreaga Biblie tratează problema păcatului omenirii în termeni cât se poate de serioşi şi de gravi, totuşi mesajul principal al tuturor scrierilor sale este unul optimist, în sensul că Dumnezeu în dragostea Sa infinită a ales să manifeste har faţă de fiinţele omeneşti. Promisiunea Sa din Geneza 3:15 cu privire la Cel ce va zdrobi capul şarpelui s-a împlinit la timpul hotărât de El, după planul Său întocmit încă înainte de întemeierea lumii: Efeseni 1:4-7: ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,  ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său; 2 Timotei 1:9: ,, El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 1 Petru 1:20: ,, El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi”

Mesajul central al Bibliei nu este depravarea umană şi nici stăruinţa omului în păcat, ci glorioasa posibilitate a restaurării lui prin lucrarea izbăvitoare a lui Cristos. Capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani este poate cel mai complet text din scriptură privitor la modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe omul, care, prin credinţă, capătă ceea ce nu se poate căpăta nici prin faptele Legii şi nici prin vreun alt mod, indiferent de orice efort omenesc. Romani 5:15-17: ,,Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!”. Contrastul dintre Adam şi Cristos este foarte clar şi categoric. Adam s-a făcut vinovat de neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu şi toate urmările nefaste pe care le experimentăm noi astăzi sunt cauzate de ,,neascultarea” sa. Cristos, la rândul Său, ne-a dăruit binecuvântările prin ,,ascultarea” Lui de Tatăl. Toate binecuvântările mântuirii noastre sunt datorate ,,ascultării unui singur om”. Această ascultare a lui Cristos s-a manifestat în toată viaţa Lui pământească şi a fost încununată la Calvar: Ioan 4:34: ,,Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui; Ioan 6:38: ,,căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.”; Filipeni 2:8: ,,La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.”

Prin naşterea firească, fiecare om se trage din Adam şi moşteneşte de la el o natură înrobită poftelor cărnii, împotrivitoare faţă de Dumnezeu, surdă şi oarbă faţă de lucrurile divine şi încăpăţânată în necredinţă. Dacă nu este reînnoit, omul care posedă o astfel de natură rămâne sub condamnarea morţii veşnice. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, omul nu poate fi nici ,,educat”, nici ,,reformat”. Singura posibilitate de recuperare este regenerarea lui prin Duhul Sfânt. Transformarea aceasta este numită ,,naştere din nou”, ,,tăiere împrejur a inimii”, ,,îmbrăcarea cu omul cel nou”, ,,învierea împreună cu Cristos”, etc. Naşterea din nou este unica posibilitate de înlăturare a consecinţelor căderii în păcat şi a totalei depravări a naturii umane. Aceasta produce în om o nouă stare în care el îşi dă seama cât de mult are nevoie de îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta îl face pe el însuşi un om îndurător şi plin de înţelegere faţă de alţii. Un credincios regenerat este plin de dragoste faţă de semenii săi, trăieşte spre slava lui Dumnezeu şi experimentează o unire cu Cristos care se manifestă în exterior prin evlavie, smerenie, răbdare şi un duh de ascultare în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Acum el este ,,o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17: ,, Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”) destinată să trăiască în prezent ca o anticipare şi proclamare a frumuseţii veacului care va veni.

Dumnezeu promite o restaurare completă a tuturor lucrurilor aşa cum au fost ele înainte de cădere, ba mai mult de atât, poziţia omului va fi mult înălţată în noua ,,societate” a lui Dumnezeu, în comparaţie cu cea de dinainte de cădere: Apocalipsa 3:21:  ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Toată durerea şi suferinţa pricinuite de păcat vor dispărea şi vor fi uitate de cei ce vor moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu: Apocalipsa 21:1-5: ,, Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era.  Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Fie ca Domnul, prin harul Său, să ne facă vrednici de bucuria acestor binecuvântări! Amin.

Cu dragoste in Cristos

Claudiu LUPU

Cele două firi

Publicat de elpizein pe iulie 4, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

CELE DOUĂ FIRI

sau cel de curând întors la Dumnezeu şi greutăţile lui

Persoanele care au mai mult a face cu greutăţile şi luptele celor întorşi de curând la Dumnezeu, aud adesea cuvinte ca acestea: ,,altădată eu credeam că aş fi mântuit, dar acum încep să mă tem că la urma urmei n-a fost decât o închipuire, căci, departe de a mă simţi mai bun, mai degrabă mă simt mai rău ca înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu”.
În astfel de cazuri, veţi observa că persoanele acestea nu sunt tulburate propriu zis de păcatele lor, ci sunt descurajate adânc, descoperind puţin câte puţin că firea lor rea, li se pare chiar mai rea ca înainte de a se fi întors la Dumnezeu. De aici, o mulţime de eforturi inutile pentru a îmbunătăţi firea aceasta, eforturi care nu fac decât să agraveze starea aceasta tristă. Şi o astfel de stare de suflet oferă lui Satan o ocazie bună ca să ne străpungă cu săgeţile lui arzătoare. Ne face să ne gândim că suntem nişte făţarnici sărmani, care mărturisim că suntem ceea ce ştim că nu suntem; şi că am face mai bine să părăsim lupta şi să ne arătăm în lumina noastră adevărată, să mărturisim că niciodată nu ne-am întors la Dumnezeu.
Cât zbucium, câtă amărăciune morală pricinuiesc astfel de atacuri ale celui rău, atâta timp cât adevărul eliberării de păcat nu este cunoscut! Cei ce au trecut într-adevăr pe aici, numai ei pot să-i înţeleagă amărăciunea de nespus. Dorinţa de a le veni în ajutor ne-a făcut să scriem aceste rânduri.

Faptele divine şi sentimentele noastre


 Când Dumnezeu arată un fapt în Cuvântul Său, noi trebuie să-l acceptăm şi să-l credem, chiar dacă raţiunea noastră nu l-ar putea înţelege şi el nu s-ar potrivi cu experienţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel ce ne poate da înţelesul lucrurilor şi, la timpul Lui, El va face ca toate să fie înţelese sufletului care aşteaptă toate de la El. Şi chiar dacă El ar socoti că nu este cazul să ne facă să înţelegem, datoria noastră este totdeauna să credem, deoarece Dumnezeu nu se poate înşela.

Înainte de a începe subiectul de care vrem să ne ocupăm, îngăduiţi-mi să-mi exprim gândul printr-un exemplu pe care Dumnezeu îl va binecuvânta, nădăjduiesc, pentru orice cititor care ar fi încă nesigur dacă are chiar de pe acum viaţa veşnică.

Deschideţi Biblia la capitolul 3 al Evangheliei după Ioan; veţi vedea aici, în ultimele două versete, patru fapte sigure şi actuale, stabilite de Dumnezeu. Să le aşezăm aşa cum sunt ele, unul după altul :

  1. Tatăl iubeşte pe Fiul ;
  2. A dat toate în mâinile Lui ;
  3. Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică ;
  4. Cine n-ascultă de Fiul…mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

Ei bine, repet, iată patru fapte care nu sunt simple păreri omeneşti, întemeiate pe experienţa noastră, ci fapte de neschimbat. În ce fel cutare fapt are efect asupra ta atunci când îl crezi, aceasta este cu totul altă chestiune şi devine atunci o problemă a sentimentului sau a experienţei.

Vestea luptei de la M…, sunt ani de atunci, a produs fără îndoială o mulţime diferită de impresii când a ajuns la urechile a tot felul de oameni, în diferite ţări, dar faptul nu rămânea mai puţin acelaşi, neschimbat. Experienţa era produsă de primirea faptului, dar faptul însuşi nu depindea de experienţă.

Să luăm un alt exemplu. Un tânăr trebuie să intre, la majorat, în posesia unei mari averi. Într-o dimineaţă, tatăl îi spune : ,,Felicitările mele, băiete, iată-te major astăzi!” – ,,Iartă-mă, tată”, răspunde el, ,,dar cred că te înşeli.” – ,,Cum asta ?” întreabă tatăl mirat. – ,,Am trei motive. Mai întâi, eu nu simt că am 21 de ani. Apoi m-am văzut de dimineaţă în oglindă şi sunt îndreptăţit să cred că nu am înfăţişarea pentru această vârstă. În sfârşit, mulţi din prietenii mei apropiaţi sunt convinşi că nu pot avea mai mult de 18 sau 19 ani. Cum aş putea atunci să fi atins majoratul? Prietenii mei nu se gândesc la aşa ceva, eu însumi nu simt şi nici nu am înfăţişarea pentru aşa vârstă”.

Ce va face în cazul acesta un tată înţelept? Simplu, va scoate actele sau registrul familiei şi, dacă ce va găsi înscris în ele nu va reuşi să convingă pe fiul lui, nimic altceva nu va mai putea.
,,Dar”, veţi spune, ,,cine ar fi atât de nesocotit ca să vorbească aşa?” Răspund: Luaţi seama să nu faceţi voi înşivă o nesocotinţă mai mare. Nu s-ar putea tăgădui ca astăzi creştinii nenumăraţi care mărturisesc că şi ei cred în Hristos, urmează exact aceeaşi ordine de argumente, şi aceasta în prezenţa unor fapte din cele mai clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă mărturia scrisă a tatălui în registrul familiei este deajuns pentru a convinge pe fiul său de vârsta lui adevărată, oricare ar fi sentimentele lui în această privinţă, desigur Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ,,care iese din gura lui Dumnezeu”, trebuie ca să fie de ajuns ca să ne dea siguranţa deplină a binecuvântării noastre veşnice. Observaţi cum în Matei 4:4, Hristos leagă cuvintele acestea, ,,este scris”, cu : ,,gura lui Dumnezeu”. Aşa face credinţa totdeauna.

Să trecem acum la cercetarea celor patru fapte menţionate mai sus.

  1. Tatăl iubeşte pe Fiul

Credeţi faptul acesta ? ,,Desigur, cred”, vă este răspunsul. Dar simţiţi că Tatăl iubeşte pe Fiul ? ,,Nu este vorba de ce gândesc sau simt eu”, îmi răspundeţi, ,,sunt sigur pentru că aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este un fapt, îl primesc aşa cum este şi îl cred”.

2. Şi a dat toate lucrurile în mâinile Lui

Veţi spune : ,,Eu cred tot atât de hotărât şi faptul acesta”. Dar îl credeţi pentru că îl simţiţi sau pentru că vedeţi că Dumnezeu a pus toate lucrurile în mâinile Fiului? ,,Nici una, nici alta”, răspundeţi; ,,sunt convins deplin de faptul acesta, pentru că Dumnezeu l-a spus”. Să trecem acum mai întâi la cel din urmă fapt:

4. Cine nu ascultă de Fiul… mânia lui Dumnezeu rămâne peste el

Vă mai întreb : credeţi faptul acesta, că mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel necredincios ? Poate că veţi răspunde afirmativ. Dar în cazul când cel necredincios nu simte lucrul acesta ? ,,Şi atunci”,  veţi spune, ,,mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Că el simte sau nu, lucrul nu rămâne mai puţin adevărat. Acesta este un fapt scris în Cuvânt şi ,,Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac” (Isaia 40:8). ,,Dar”, vă grăbiţi să adăugaţi, ,,eu nu sunt un necredincios, eu cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu”. Bine, atunci să gândim acum la cel de al treilea fapt, pe care înadins l-am lăsat la urmă:

3. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică

Într-unul din versetele dinainte citim : ,,Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte că Dumnezeu spune adevărul” sau, după altă traducere, ,,cine a primit mărturia Lui, a pecetluit că Dumnezeu este adevărat„(v. 33). Şi, observaţi că Dumnezeu nu numai că a dat o mărturie clară cu privire la Fiul Său prea iubit, dar de nenumărate ori El a arătat faptele cele mai sigure cu privire la cei ce cred într-adevăr în El. ,,Dacă cel puţin aş putea crede că sunt mântuit, aş fi mântuit”, spunea într-o zi o persoană ,,dar eu n-am încă destulă credinţă”. Oricât de apropiată de adevăr ar părea o astfel de vorbă, ,,ea nu este a evangheliei”. Dumnezeu nu spune: ,,Dacă aţi avea destulă credinţă ca să credeţi că aveţi viaţa veşnică, o veţi avea”. Ar însemna să faci atunci un mântuitor din credinţa ta şi să-L înlături pe Hristos. Dar dacă eu cred în Fiul Său, Dumnezeu spune cu privire la mine un fapt simplu, că adică ,,eu am” viaţa veşnică şi în ce mă priveşte, n-am altceva de făcut decât să confirm că Dumnezeu ,,este adevărat”. Dacă mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel ce nu crede ,,fie că el o simte sau nu”, tot aşa cel ce crede are viaţa veşnică, fie că el ,,s-ar gândi sau nu” să simtă îndeajuns viaţa aceasta.

Două imposibilităţi


Dar vreun suflet tulburat va spune poate : ,,nu aceasta îmi e greutatea”, nu mă-ndoiesc o clipă că cel credincios are acum viaţa veşnică, dar, comparând experienţa mea de fiecare zi cu alte adevăruri foarte clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, ajung să mă îndoiesc că aş fi născut din nou.

În cea dintâi epistolă a lui Ioan, de exemplu, găsesc trei fapte neclintite care caracterizează pe cel ce este ,,născut din Dumnezeu” şi înţeleg prea bine că ele nu se potrivesc deloc cu starea mea.
1. ,, El nu practică păcatul…şi nici nu poate păcătui” (1 Ioan 3:9).

  1. ,,El este biruitor asupra lumii” (cap. 5:4).
  2. ,,Cel rău nu se atinge de el” (cap. 5:18).

Ei bine, în faţa acestor cuvinte hotărâte ale Scripturii, eu sunt obligat să mărturisesc :

1. Că eu pot păcătui şi, din nenorocire, eu păcătuiesc;

2. Că în loc de a fi biruitor asupra lumii, ea are biruinţă asupra mea;

3. Că vrăjmaşul mă învinge şi pe bună dreptate mă atinge.
Este de mirare atunci, spui dumneata, că sunt tulburat adesea şi chiar îngrozit de

astfel de locuri din Scriptură în faţa experienţei mele proprii? În adevăr, toate acestea nu mă miră, însă pentru a vă încuraja, daţi-mi voie să vă spun că cei ce sunt morţi în păcatele lor nu cunosc astfel de nelinişti. Numai cei ce s-au întors la Dumnezeu pot să dorească să răspundă gândurilor şi dorinţelor lui Dumnezeu. Cel ce este neîntors la Dumnezeu nu doreşte deloc să-I cunoască voia. Nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lor.
Dar să ne reluăm subiectul. Aţi menţionat o imposibilitate, că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Să ne gândim puţin la acest loc din Romani 8:7-8: ,,Gândirea firii pământeşti (a cărnii) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, căci nici nu poate. Iar cei ce sunt în firea pământească nu pot să placă lui Dumnezeu”. Notaţi bine aceste contraste importante:

În firea pământească – ca fiind născuţi din carne şi nu pot să placă lui Dumnezeu.

Născut din Dumnezeu – şi nu poate păcătui.

Este cazul să spunem aici că Scriptura foloseşte cuvântul ,,carne” în două feluri :
1. Cuvântul acesta este folosit pentru a arăta trupul fizic, astfel : ,,Dumnezeu a fost arătat în carne”, adică în trup (1 Timotei 3:16). Şi Pavel scriind Colosenilor spune în cap. 2:1 : ,,Toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în carne”, adică în trup.

2. Acelaşi cuvânt este folosit pentru a arăta firea rea şi decăzută a oricărui copil al lui Adam, otrăvită de păcatul care locuieşte în ea şi care este izvorul tuturor faptelor rele pe care le face omul. Carnea (firea pământească) pofteşte împotriva duhului (Galateni 5:17).

Două firi distincte în aceeaşi persoană


 Am văzut că la naştere am primit o fire rea, atât de rea încât îi este cu neputinţă să se supună Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ea nu poate să placă lui Dumnezeu. ,,Iată” spune psalmistul, ,,am fost născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5).
Dar atunci când a avut loc naşterea noastră spirituală (sau naşterea din nou) am primit, prin lucrarea suverană a Duhului, o fire cu totul deosebită, o ,,fire dumnezeiască” (2 Petru 1:4), o viaţă nouă. Domnul spune lucrul acesta, în câteva cuvinte, lui Nicodim : ,,Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh”.

Cel credincios are deci două firi, una ,,născută din carne” şi care datorită însăşi felului ei de a fi, ,,nu poate să placă lui Dumnezeu” şi cealaltă, născută din Duhul şi care, chiar datorită felului ei de a fi, nu poate păcătui, pentru că e născută din Dumnezeu. În cap. 7 din Romani puteţi vedea aceste două firi menţionate împreună; de exemplu, în cel din urmă verset :
,,Astfel dar, cu mintea (sau cu duhul înoit, cu firea cea nouă) eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească (adică firea cea veche, carnea), legii păcatului”. Şi în versetele 22-23 : ,,Căci îmi place Legea lui Dumnezeu după omul dinăuntru; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele…”

Un exemplu simplu ne poate ajuta. Un gospodar care pusese o cloşcă pe nişte ouă de raţă, a descoperit peste o săptămână că un vreăjmaş distrusese o mare parte din ouă. Atunci le-a înlocuit cu ouă de găină. Când a venit ziua să iasă puii din găoace, găina s-a aflat mamă a două feluri deosebite de fiinţe mici. Nu s-a neliniştit din pricina aceasta, însă într-o zi a văzut, spre marea ei spaimă, că bobocii de raţă au fugit spre o mlaştină din vecinătate şi erau atât de încântaţi de prima lor plimbare pe apă, încât cloncănitul şi chemările stăruitoare ale mamei lor n-au fost în stare să-i aducă pe uscat.  Puii de găină, dimpotrivă,  n-au arătat nici cea mai mică dorinţă de a se aventura în aşa loc şi ar fi fost tare nenorociţi dacă ar fi fost duşi acolo cu sila. Sunt deci aici două firi distincte, cu gusturi şi obiceiuri cu totul diferite. Cea care provine din oul de raţă are firea acesteia; cea care provine din oul de găină are fireai găinii, cu toate că atât una cât şi cealaltă au fost clocite în acelaşi cuib. Dar toţi gospodarii de pretutindeni, ajutaţi de toţi oamenii de ştiinţă, n-ar putea reuşi vreodată să schimbe firea unui pui de raţă în cea a unui pui de găină. Fiecare din ele îşi va păstra firea pe care o are.

Ei bine, cele două firi ale creştinului sunt de mii de ori mai diferite, datorită originii lor. Una vine de la om, de la omul pierdut, vinovat căzut; cealaltă este de la Dumnezeu, în toată sfinţenia firii Sale fără pată. Una este omenească şi pătată, cealaltă este dumnezeiască şi prin urmare desăvârşită. Orice gând sau faptă rea în cel credincios trebuie deci să vină de la firea cea veche; orice faptă aprobată de Dumnezeu îşi are izvorul în firea cea nouă.

Dar o altă întrebare îşi are locul aici:

Este firea cea veche îmbunătăţită de cea nouă?

Nu este decât un singur răspuns: Nimic nu poate îmbunătăţi firea pământească. Încercarea a fost făcută în toate felurile, de la căderea lui Adam în Eden, până la crucea lui Cristos. Şi care a fost rezultatul acestei încercări? Omul de bună voie a călcat Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu îi cerea să asculte de ea. Fiul Său a fost dat morţii cu toată cruzimea, când a venit în har să-l viziteze pe om. În loc deci ca prezenţa vieţii divine să amelioreze firea cea veche, ea nu face altceva decât să-i arate stricăciunea totală.

Dacă aţi da unui cerşetor sărman o haină nouă, credeţi că ea ar înfrumuseţa înfăţişarea zdrenţelor lui vechi, deşirate?

,,Atunci”, veţi spune, ,,dacă firea mea veche nu poate fi nici iertată, nici îmbunătăţită, alte două greutăţi se arată:”

  1. Cum aş putea fi scăpat de ea?
  2. Cum aş putea să o ţin în stăpânire?

Înainte de a da răspuns, să notăm deosebirea de seamă pe care Scriptura o face între:

Păcatul în firea pământească şi păcatele omului

Principiul rău, născut în noi din fire, este deseori numit păcat, în timp ce faptele, cuvintele şi gândurile rele care rezultă din faptul că avem această fire stricată, sunt numite păcate. Veţi vedea că această deosebire se face în 1 Ioan 1:8, 9: ,,Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Această distincţie este de toată însemnătatea, căci dacă Scriptura ne învaţă că Dumnezeu iartă faptele noastre vinovate, adică păcatele noastre, datorită curăţirii sângelui lui Cristos, ea ne arată, de asemenea, că Dumnezeu nu iartă nicidecum păcatul în firea pământească, ci îl condamnă sau îl judecă. Să explic ce înseamnă aceasta.

Să presupunem că aţi avea un copil cu un caracter furios, violent. Într-o zi, într-un acces de mânie, el aruncă o carte în capul fratelui său şi din aceeaşi lovitură sparge o oglindă. Dar îi pare rău, îşi mărturiseşte fapta ca rea şi îl iertaţi cu toată inima. Ce veţi face însă cu caracterul lui furios, care l-a dus la o astfel de faptă? Îi veţi ierta acest fel al lui de a fi? Cu neputinţă; sunteţi împotriva unui astfel de caracter, îl osândiţi în întregime şi l-aţi face să dispară dacă aţi putea.

Ei bine, caracterul cel rău (cu toate că el nu ar fi decât una din trăsăturile unei firi rele) ar corespunde păcatului care locuieşte în noi, în timp ce desfăşurarea activităţii sale rele care îl face să rănească pe fratele său şi să spargă oglinda, ar corespunde mai degrabă păcatelor. Astfel, repet, cu toate că Dumnezeu iartă fără plată păcatele celui credincios, El niciodată nu iartă păcatul. În dreptatea Sa, El nu poate decât să-l condamne; numai moartea te poate izbăvi de el.

Iată ce scrie în Romani 8:3: ,, Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.”

Primele capitole ale epistolei către Romani se ocupă de izbăvirea de păcate, iar în capitolul 6 apostolul Pavel ne arată cum suntem izbăviţi de păcat. Cel din urmă verset din capitolul 4, de exemplu, vorbeşte de Cristos ,, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Consecinţa binecuvântată a faptului că El S-a dat în felul acesta, este că cei ce cred în El sunt iertaţi pe drept, adică sunt îndreptăţiţi şi au ,,pace cu Dumnezeu.” Dar, cum am spus, capitolul 6 tratează cu totul alt subiect, despre izbăvirea de păcat: ,, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (v. 7) Aţi putea să vă faceţi o idee despre deosebirea dintre aceste două lucruri, comparând curăţirea celui lepros (Lev. 14:1-7) cu cea a lui Naaman (2 Împ. 5).

Observaţi, în cel dintâi din aceste locuri, că leprosul sărman, cu totul incapabil de a face ceva pentru curăţirea sa, nu are decât să stea liniştit, asistând, pentru a spune aşa, la tot ce se făcea pentru el. Pasărea ,,vie şi curată” este muiată în sângele celeilalte păsări junghiate, apoi preotul îi dă drumul să zboare pe câmp; deci leprosul necurat, vede în acest simbol pe cineva care este ,,viu” şi ,,curat” afundat în moarte pentru el. Cea care îi ia locul, muiată în sânge, zboară apoi în văzduh şi leprosul este declarat curat, prin cuvintele preotului.

Tot aşa, ,, Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18) şi, prin urmare, nicio pată nu se mai poate găsi asupra noastră, nicio învinuire nu ni se mai poate aduce, nouă care credem în El. ,, Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) şi ,, oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.” (Fapte 13:38).

Să trecem acum la cazul lui Naaman. Aici, nu mai vedem vreo altă persoană care să coboare în moarte pentru el; trebuie ca el însuşi să intre în Iordan, simbolul morţii. Poate fi o imagine a faptului că ceea ce a fost el ca lepros a dispărut în moarte.

Scriptura ne învaţă deci nu numai că Cristos a coborât în moarte pentru cel credincios, dar că acesta din urmă, a intrat el însuşi în moarte. El a ,,murit împreună cu Cristos.” Totuşi este o deosebire mare între izbăvirea noastră şi cea a lui Naaman. El a fost scăpat de prezenţa plăgii, în timp ce noi nu vom fi scăpaţi de prezenţa păcatului care locuieşte în noi, decât atunci când vom părăsi această lume, fie la moartea fizică, fie la venirea Domnului Isus.

Astfel, tot ce suntem din fire, ca şi tot ce am făcut noi, a fost deja judecat la cruce, iar Cel ce a purtat osânda noastră a spus: ,,S-a sfârşit.” Cine deci ne va mai osândi? Nu rămâne nimic de osândit. Dacă Satan vine să ne aducă păcatele înainte, noi nu vom căuta nici să le tăgăduim, nici să le găsim scuze, ci vom răspunde simplu: ,,Cristos a murit pentru păcatele mele.” Dacă el caută să ne tulbure prin gândire la firea noastră păcătoasă, vom adăuga: ,,Şi eu de asemenea am murit.”

Aici se prezintă o greutate practică pentru multe suflete. Am auzit o dată pe un credincios rugându-se foarte stăruitor ,,să i se dea să simtă că era mort împreună cu Cristos.” Dar Dumnezeu ne spune oare vreodată să simţim că suntem morţi? Nu. El ne spune să ne ,,socotim morţi”, ,,morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus.” (Rom. 6:11). Trebuie să credem că suntem morţi împreună cu Cristos, simplu, pentru că Dumnezeu ne spune acest lucru şi nu pentru că noi l-am simţi, căci niciodată nu-l vom simţi. Dumnezeu ne spune că în faţa ochilor Lui aşa stau lucrurile şi vrea ca noi să le credem tot aşa de simplu cum credem în faptul morţii pentru păcatele noastre. Dumnezeu socoteşte moartea Locţţitorului nostru ca fiind moartea noastră, iar socotelile credinţei sunt întotdeauna de acord cu cele ale lui Dumnezeu.

În felul acesta vechea noastră poziţie, ca fiu al lui Adam cel căzut, a luat sfârşit înaintea lui Dumnezeu la cruce, unde, cum spune Scriptura: ,,Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Cristos.” (Rom. 6:6). Acum noi suntem în legătură de viaţă cu cel de-al doilea Adam, Cristos cel înviat sau, cum se spune în Rom. 7:4, ne-am căsătorit ,,cu un Altul, cu Cel ce a înviat dintre cei morţi.”

Cei credincioşi au fost introduşi într-o poziţie cu totul nouă. Cel ce a purtat osânda noastră, fiind făcut păcat pentru noi pe cruce, acum este înviat dintre cei morţi şi Dumnezeu ne vede ,,în El.” Noi suntem ,,neprihănirea lui Dumnezeu în Cristos” şi prin urmare suntem pentru totdeauna la adăpost de orice osândire.

,,Dar cum se poate, va zice cineva, ca prezenţa în cel credincios a unui lucru atât de rău ca firea pământească, să nu fie o piedică în calea comuniunii cu Dumnezeu?” Voi căuta să explic lucrul acesta printr-un alt exemplu.

Un tată împreună cu fiul său sunt într-o zi acasă, bucurându-se de o comuniune fericită; ei au împreună, asupra tuturor lucrurilor, aceleaşi gânduri şi aceleaşi sentimente. Chiar atunci, un alt copil care tocmai vine de la o plimbare făcută prin pădure, intră în cameră şi pune pe masă nişte boabe de mătrăgună. Îndată tatăl le priveşte ca pe o otravă îngrozitoare de care trebuie să te păzeşti să guşti, şi porunceşte să fie luate de acolo. Dacă fiul împărtăşeşte gândirea tatălui cu privire la otrava aceea şi o priveşte ca el, veţi înţelege de îndată că prezenţa fructelor acelora rele n-a dat loc la cea mai mică ruptură a comuniunii dintre tată şi fiu. Dar dacă fiul este înşelat de aparenţa frumoasă a fructelor acelora şi nu primeşte judecata pe care o are tatăl asupra lor, dacă încearcă să păstreze boabele de mătrăgună, atunci el este în afara comuniunii şi, dacă le gustă, poate fi sigur că va suferi consecinţele. Dacă totuşi îşi mărturiseşte dorinţa rea, atunci el este adus în stare să vadă nebunia unui astfel de lucru; şi, făcând la fel ca tatăl, condamnând fructele acestea rele, va găsi astfel din nou comuniunea pierdută.

Când cel credincios, pe care Dumnezeu l-a învăţat adevărurile acestea binecuvântate, descoperă că păcatul locuieşte încă în el şi că firea cea veche este tot atât de rea şi chiar mai rea ca niciodată, el poate, în loc să încerce fără folos s-o îmbunătăţească, să ia partea lui Dumnezeu împotriva ei. El n-o consideră decât ca un vrăjmaş de moarte, de care totdeauna trebuie să te păzeşti şi niciodată s-o tolerezi. El ştie că Dumnezeu a osândit-o în întregime la cruce, şi prin urmare şi el însuşi o osândeşte în întregime. El se socoteşte mort faţă de păcat şi ,,viu pentru Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”

Ce har că Dumnezeu nu mai aşteaptă nimic bun de la firea pământească, ci a pus-o deoparte pentru totdeauna ca un lucru cu desăvârşire rău! Dar mai mult, ea nu mai are niciun drept asupra noastră. Noi nu mai suntem datori firii pământeşti, ,,ca să trăim potrivit firii pământeşti.” (Rom. 8:12); şi, cu toate că suntem răspunzători să arătăm cea mai mare veghere ca s-o împiedicăm să lucreze, Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Cristos, ne face s-o considerăm ca neavând vreun loc în poziţia cea nouă pe care o avem înaintea Lui. Crucea lui Cristos a rupt pentru totdeauna legătura care ne unea cu cel dintâi Adam, decăzut, iar Duhul Sfânt a adus în sufletele noastre viaţa Celui din urmă Adam, înviat.

Dumnezeu nu ne mai vede deloc ca fiind ,,în firea pământească”, ci ,,în Duhul” şi singura viaţă pe care o avem acum înaintea Lui este viaţa lui Cristos. De aceea apostolul putea spune: ,,Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

Să cercetăm acum întrebarea următoare: Care este secretul puterii noastre? Amintiţi-vă istoria găinea şi a puilor pe care i-a clocit. Deznădejdea ei este imaginea pe care o arată o mulţime de suflete în zilele noastre. Care este cauza spaimei ei? Simplu: îi era imposibil să-i schimbe pe puii de raţă şi să-i facă aşa cum instinctul ei natural îi spunea că ar trebui să fie puii. Cu cât bobocii de raţă se măresc, cu atât sunt mai hotărâţi să pornească pe apă îndată ce au cea mai neînsemnată ocazie. Uneori, este adevărat, ei vin să se odihnească sub aripile ei, şi atunci ea îşi închipuie că în sfârşit a căpătat biruinţa şi i-a făcut mai buni. Dar vai, dezamăgirile vin unele după altele, căci gospodarul, auzind ţipetele deznădăjduite ale găinei, trimite pe fetiţa lui să-i împiedice pe boboci de a intra în mlaştină, căci vede bine că neliniştea găinei, din cauza lor, îngreuiază grija pe care ea ar trebui s-o dea puilor.

De îndată, ajutorul acesta aduce odihnă adevărată găinii, căci, deşi ea n-a găsit mijlocul de a ameliora apucăturile micilor hoinari, ea are cel puţin acum o putere care să-i ţină în frâu.

Oricine este născut din Duhul lui Dumnezeu are ,,instinctele” deosebite ale firii celei noi care i-a fost dată, instincte care îşi găsesc plăcerea în voia lui Dumnezeu şi se supun îndrumării Cuvântului Său. Dar el descoperă că are a face, de asemenea, cu nişte instincte şi dorinţe care au un caracter cu totul opus şi sunt specifice firii celei vechi. Sunt astfel ,,lucrurile firii pământeşti” şi ,,lucrurile Duhului.” Felul de a fi şi năzuinţele acestor două firi sunt în opoziţie directă unele altora.

De G. C.

Va urma

Condiţiile integrării în Împărăţia lui Dumnezeu sau cum poţi să obţii iertarea păcatelor

Publicat de elpizein pe iunie 27, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .
Foarte mulţi oameni în zilele noastre, se zbat ca să se integreze fie la un nou loc de muncă fie într-o altă ţară şi sunt gata să facă aproape orice ca să-şi atingă scopul. Dar câţi oameni se mai zbat oare şi sunt gata ca să plătească preţul integrării lor în Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă atunci când vrei să te integrezi într-o şcoală, loc de muncă  sau o altă ţară, ţi se cere să îndeplineşti anumite condiţii, atunci trebuie să înţelegi că nici în Împărăţia lui Dumnezeu, în Cer, nu se intră oricum, ci trebuie să împlineşti condiţiile puse de El. Dacă vrei să fii sigur de iertarea păcatelor tale, şi că eşti pe o cale bună, atunci te rog să citeşti ce scrie mai jos şi versetele din Biblie .
1.    În primul rând, trebuie să recunoşti şi să crezi că tu eşti creat de Dumnezeu, nu eşti la întâmplare, ci ai fost creat cu un scop special şi Domnul are un plan minunat cu viaţa ta.  Geneza 1:26-28; Psalm 139:1-16; Isaia 43:6-7; Efeseni 2:10
2.    În al doilea rând, trebuie să recunoşti că eşti păcătos, că ai păcătuit împotriva Lui Dumnezeu cu voie şi fără de voie, atunci când ai făcut răul şi atunci când nu ai făcut binele. Trebuie să recunoşti că păcatul, este neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, este o revoltă împotriva voii Lui, te răneşte pe tine însuţi şi pe semenii din jurul tău, ba mai mult te desparte de Dumnezeu, şi te condamnă la moarte şi la pedeapsa veşnică.  Isaia59:1-3; Romani 3:9-23; Romani 6:23;
3.    În al treilea rând, trebuie să te pocăieşti de păcatele tale. Pocăinţa este poruncită de Dumnezeu (Faptele apostolilor 17:30-31), este poruncită de Domnul Isus Hristos (Evanghelia după Marcu 1:15; Luca 13:1-5) şi este poruncită de sfinţii apostoli (Faptele apostolilor 2:36-38; 3:19; 14:8-15; Romani 2:4-6…)
A te pocăi, înseamnă că îţi recunoşti păcatele, ţi le mărturiseşti înaintea lui Dumnezeu, îţi pare rău că le-ai făcut şi te laşi de ele, încetezi să le mai faci. Ezechiel 33:7-16; Proverbe28:13; Psalmul 32:1-6; 1Ioan 1:8-10; Apocalipsa 3:19…
Poate te întrebi, care sunt păcatele de care trebuie să te pocăieşti? Citeşte următoarele texte din Biblie şi vei găsi câteva liste cu păcate de care trebuie să te pocăieşti: Isaia1:1-17; Ieremia 7:1-11; Isaia 46:5-8; Isaia 44:9-22; Romani 1:18-32
Galateni 5:19-21; Apocalipsa 21:8…
4.    În al patrulea rând, trebuie să crezi din toată inima în Domnul Isus Hristos. Să crezi în Evanghelie (Ev.Marcu 1:14-15). Trebuie să crezi că El este Fiul lui Dumnezeu, că S-a născut pe acest pământ prin fecioara Maria, că a trăit o viaţă sfântă fără păcat, că a murit pe cruce în locul nostru al păcătoşilor (şi în locul tău), pentru ca prin jertfa Lui noi să avem şansa iertări păcatelor, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi, este viu în vecii vecilor, S-a înălţat la Cer şi mijloceşte pentru noi. Ev.Luca 24:45-47; 1 Corinteni 15:1-20; Luca 7:36-50; Romani 10:9-17; Evrei 11:1-6.
5.     Trebuie, în al cincilea rând, să te botezi, mărturisind astfel pe de o parte pocăinţa ta şi hotărârea de a trăi pentru Dumnezeu, şi pe de altă parte, mărturisind prin botez credinţa ta în moartea şi învierea Domnului Isus. Ev.Marcu 16:15-16; Matei 28:19-20; Faptele apostolilor 2:37-41; 8:34-38; 9:17-18; 16:14-15; 16:29-34; Romani 6:3-4; 1Petru 3:21-22. Biblia nu vorbeşte despre botezul copiilor mici, ci doar despre botezul celor care au auzit Evanghelia, au crezut-o, şi ei cer să fie botezaţi, conştienţi fiind de ceea ce fac. Ev. Marcu 16:16
6.    Este deosebit de important să te alături unei Biserici creştine vii, care crede şi ascultă de învăţăturile Domnului Isus, care are ca şi autoritate supremă, pe Domnul Isus şi Sfânta Scriptură (Faptele Apostolilor 2:41-47) , să participi cu Biserica la rugăciune, la ascultarea Evangheliei şi să slujeşti cu darul pe care îl ai de la Dumnezeu.
Mă rog ca Dumnezeu să te ajute să găseşti Calea Mântuiri, şi să te bucuri de iertarea păcatelor tale aici şi în veşnicie. Amin.
Ev. Ioan 14:6
Pastor misionar Teodor Groza

Păcatul, păcatele, păcătosul şi o închinare corectă

Publicat de elpizein pe iunie 21, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

Geneza 4:7; Evrei 12:1

Ca un cititor pasionat al Sfintei Scripturi, unde găsesc mesajele cu un conţinut imens de dragostea Lui Dumnezeu faţă de noi creaturile Sale, mă delectez în studierea acestei cărţi Sfinte care mi-a făcut de cunoscut   mântuirea completă a sufletului meu în jertfa de la cruce a Fiului Său ISUS CRISTOS şi de care mă bucur pe deplin. Însă în această Carte sunt şi unele scrieri mai profunde, greu de înţeles. Totuşi în timp am înţeles tot din Scriptură că pentru înţelegerea lucrurilor mai adânci este nevoie de post şi rugăciune (a nu mânca deloc în ziua postului). Unul din aceste texte a fost cel din Romani cap. 7.  Neînţelegerea acestui text m-a dus la o descurajare, văzând insuccesul afirmat de apostolul Pavel, mai ales în versetul 25. “Astfel dar, cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească slujesc legii păcatului”. După ce am practicat postul şi rugăciunea, am fost luminat de Duhul Lui Dumnezeu înţelegând că textul din Romani 7 este pentru cei ce sunt încă sub controlul Legii dată de Dumnezeu prin Moise, şi aceştia sunt cei ce încă nu cred în jertfa Domnului Isus care ne eliberează de sub puterea păcatului şi ne iartă de păcatele ce le-am făcut. Cei ce nu-L acceptă pe D-l Isus ca Mântuitor, aceştia nu acceptă nici testul dat de Domnul în Matei 16. 24: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze,” de aceia nu vor putea înţelege şi nici trăi îndemnul necesar creştinilor din Romani 6.11. “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos, Domnul nostru” pentru că cei ce cred au murit faţă de păcat, şi nu păcatul faţă de ei, şi astfel prin jertfa Domnului am fost scoşi de sub puterea păcatului şi a Legii, şi am fost uniţi cu Cristos prin Duhul Sfânt ca să ne bucurăm de legea Duhului de viaţă (Romani 8.1-3).

Acum să studiem mai pe larg această problemă din Romani 7 cât şi problema păcatului, păcatelor şi a păcătosului. Pentru această înţelegere a primelor 8 capitole din Romani vom observa că de la capitolul 1 până la capolul 5 v.11. se vorbeşte numai de nelegiuiri sau păcatele comise de om, iar de la capitolul 5:12. până la capitolul 8.39 vorbeşte la singular de păcatul moştenit prin naştere de la strămoşul nostru Adam, şi acest păcat ce a pătruns în rasa umană lucrează cu forţă din interiorul omului spre exterior. De aceia iată ce zice Dumnezeu despre omenire în Romani 3.23. “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Această   afirmaţie fiind adevărată întrucât   s-a dovedit chiar de la prima familie prin copiii care i-a avut Cain şi Abel, care au fost educaţi să cinstească pe Dumnezeu” cu jertfe, însă Dumnezeu care cunoaşte până şi gândul,a primit jertfa lui Abel dar a lui Cain nu, pentru că propriile lui fapte şi gânduri erau păcătoase… Geneza 4, 1-9. Cu toate că Dumnezeu  l-a atenţionat pe Cain de răul ce-l avea în gând pentru fratele lui, de a-l ucide, totuşi Cain nu a ascultat de Dumnezeu ca mulţi astăzi şi a ucis pe Abel din invidie.

Iată deci definiţia păcatului, este acea putere din om ce îl motivează să păcătuiască în exterior, e cea ce ne înpinge spre pofte şi este arătat în Romani 7.16-20. Acesta este păcatul adamic de care spuneam mai sus că îl moştenim prin naştere de la părinţi noştri. Prin urmare omul nu este păcătos pentru că a păcătuit, ci pentru că s-a născut în păcat. Aşa ne spune Sf. Scriptură în Iov 14.4. “ Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” De asemenea şi regele David în Psalmul 51.5 el spune, “ Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”, de aceea nu poate fi adevărată filosofia unora care spun că omul se naşte bun, dar mediul îl strică.

Păcatul a intrat în lume prin necredinţă. Dacă prima familie ar fi crezut pe Dumnezeu, atunci nu ar fi acceptat şoapta satanei ce a venit la om prin şarpe ca să pună la îndoială promisiunea lui Dumnezeu, deci păcatul adamic este ca urmare a necredinţei omului.

Cât priveşte păcatele care le comite omul, sunt legate de conduita noastră, şi sunt în căile noastre, în timp ce păcatul adamic este legat de viaţa noastră şi este ca o lege ce controlează mădularele noastre prin care se manifestă – Ioan 3.6. “ Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh”. De acea Domnul Isus a spus lui Nicodim (învăţătorul Legii) că este nevoie să vă naşteţi din nou.

Spuneam mai sus că păcatul este ca o lege ce controlează mădularele noastre şi care se luptă înpotrva legii primită de minte, şi ne ţine robi legi păcatului care este în mădularele noastre, această lămurire o avem în Romani 7.23. Adevărul acesta fiecare din noi îl putem confirma când ne dăm seama că din interior simţim că este ceva care ne constrânge să păcătuim, şi acesta este păcatul în care ne-am născut. Iată de ce orce fiinţă născută din femeie este păcătoasă şi are nevoie de mântuire ce o poate primi prin pocăinţă, adică prin credinţa în jertfa de la cruce a Domnului Isus – Faptele Ap. 13.37-39.

Din cele prezentate până acum am putut uşor să înţelegem că omul este în mod involuntar robul păcatului şi că din această stare nu poate să se deslege singur, întrucât omul este înfăşiurat şi legat de păcat, lucru care este cu adevărat o stare de robie din care nu se poate desprinde singur. O precizare importantă: Legea lui Moise cerea omului ca pentru păcatele ce le făcea să aducă un animal ca jertfă, iar când din nou păcătuia fără voie (pentru păcatul cu voia erau omorâţi cu pietre) iară aducea un animal ca jertfă pentru acel păcat. Cât priveşte păcatul adamic omul continua să fie mai departe robul păcatului în care s-a născut, din această stare, omul în loc să caute pe Dumnezeu, a inventat religia, şi a început să practice închinarea la tot felul de pietre numindu-le zeii, şi la fiinţe omeneşti, chiar şi la animale, ca boul (la Egipteni sau vaca la indieni).

Acum să studiem cum este posbil să beneficiem de o mântuire completă care ne aduce iertare de păcate, ne eliberează de păcatul în care ne am născut, şi să cunoaştem adevăratul mod de închinare către Creatorul şi adevăratul Dumnezeu căruia cu adevărat I se cuvine închinare.

În Matei 1.21. este scris că atunci când un înger al Domnlui aduce vestea Mariei a zis: “Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Cuvântul – va mântui – are un sens dublu, adică de a ne ierta de păcate, şi de a ne elibera de păcatul moştenit. De acea când Ioan a văzut pe Domnul a zis: “Iată Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumi!” – Ioan 1.29. Spuneam mai sus că cei din peroada Legii prin jertfirea unui animal pe  care îl aducea omul preotului îi era iertat doar păcatul respectiv dar fără eliberarea de păcatul moştenit, mai mult aceştia nu se bucurau de călăuzirea Duhului Sfânt întrucât, Duhul Sfânt era dat numai unor persoane speciale ca profeţi, preoţi sau regi, aceştia având misiuni speciale. Insă acum după venirea Mântuitorului …şi când Domnul s-a înălţat la cer a trimes şi Duhul Sfânt celor ce cred.

Această promisiune a fost comunicată de Ioan Botezătorul în Matei 3.11. Duhul Sfânt este Cel care ne face să înţelegem Cuvântul Lui Dumnezeu şi ne ajută ca să-l înplinim.

Ce este dureros că cei mai mulţi dintre oameni rămân tot ademeniţi de anumite religi false de care aminteam şi care nu sunt decât nişte forme ce înşeală pe cea mai mare parte dintre oameni care gem sub povara păcatelor, ca şi cei din vechime. Iată cum se rugau cei ce aveau doar iertarea păcatului dar nu eliberarea… “ Nu lăsa nici o nelegiuire să stăpănească peste mine” Ps. 119.133. Simţeau povara păcatului de care nu erau eliberati. Chiar şi astăzi sunt religii care spun că eliberarea de păcatul moştenit se face prin botezul copiilor. Amândouă acte de cult sunt false pentru că nici botezul nu se dă copiilor, ci numai celor ce sunt convinşi de păcat şi cred în Domnul Isus – întrucât copii nu au făcut nici bine nici rău, nu au încă responsabilităţi, – şi nici eliberarea de păcat nu se primeşte prin botez, ci prin credinţă în Cristos Domnul.

Ce ne spune Sfânta Scriptură la această mare problemă:

1.)   Dumnezeu nu ne iartă păcatul în care ne-am născut (adamic) ci l-a condamnat, 2 Cor. 5.21. “Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea Lui Dumnezeu.” Vezi şi Evrei 10.14-23. Fiul lui Dumnezeu a suferit moarte pe cruce în locul meu ca acum eu prin credinţă să fiu eliberat de păcatul ce mă robea.

2.)  Cât priveşte păcatele făcute de noi, Dumnezeu nu ne eliberează de ele, ci ni le iartă prin sângele Domnului Isus ce a curs pentru noi, şi cugetul nostru care ne mustra, de acum este curăţit.

Trebuie ştiut dar că de această eliberare şi iertare se va bucura doar acei ce acceptă să moară, să fie îngropaţi şi să învieze pentru a trăi o nouă viaţă împreună cu Domnul Isus, Rom. 6.4-7. Acestora le dă şi Duhul Sfânt spre a-i călăuzi şi a le da putere să ducă o viaţă de adevăraţi creştini, ca dovadă a eliberări de sub puterea păcatului Romani 6.18-23. “Şi chiar prin faptul că aţi fost eliberaţi de sub păcat, va-ţi făcut robi ai neprihănirii… şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine; pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost eliberaţi de păcat şi va-ţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.” Suntem noi conştienţi de acest mare har al lui Dumnezeu oferit nouă? Deci crucea tratează păcatul, iar sângele Domnului Isus tratează păcatele. Această îndurare a lui Dumnezeu a fost profeţită cu şapte sute de ani înainte de venirea în lume a Mântuitorului, de către Isaia la capitolul 61,1: “ Duhul Domnlui Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimes să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea.” Prorocii V.T. s-au rugat pentru înplinirea acestei eliberări – Ps. 6.4. “Intoarce-Te, Doamne, eliberează-mă, pentru îndurarea Ta.” Această rugăciune s-a înplinit în persoana Mântuitorului – Ioan 8.34-36. “Deci, dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi.” Menţionez: toată această operă de mântuire nu este dată în administrarea unei Biserici sau a unei persoane cum era în V.T. ci Tatăl a dat-o   numai Fiului Său, dacă cineva datorită unei pregătiri teologice şi-ar lua acest drept, asta ar fi un păcat, o călcare  a poruncii lui Dumnezeu – Matei 26.28 vezi şi Fapte. 13.38-39. “Să ştiţi dar fraţilor, că în El (în Domnul Isus) vi se vesteşte iertarea păcatelor, şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea  lui Moise.” Domnul a făcut această mare lucrare de mântuire fără ca să-i mai ceară omului să mai facă fapte  sau forme, faptele bune sunt doar rodul vieţii schimbate şi nicidecum spre mântuire. Asta ne spune şi apostolul Petru în întâia sa Ep. 2.24. “El – Isus, a purtat păcatele  noastre în trupul Său pe lemn pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcat să trăim pentru neprihănire: prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” Cât de mulţumitori ar trebui să fim faţă de Dumnezeu, Să-l   credem, dar şi să avem curajul de a respinge orice filosofie care ne spune că nu este suficientă jertfa Fiului lui Dumnezeu, ori din partea oricărui teolog sau Biserică ar veni această învăţătură care este o erezie.

Acest lucru este confirmat şi în Ioan 3.16-21 – “Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” Credinţa adevărată este valoarea ce  ne ajută să ne bucurăm de marea dragoste  a lui Dumnezeu: credinţă care lucrează prin dragoste – Galateni 5.6. Este important să ne întoarcem din nou la Rom. 6, şi să citim acest capitpl care ne arată că a crede în Domnul este şi responsabilitatea noastră, de a ne socoti morţi faţă de păcat şi să trăim liberi pentru Cristos, şi astfel păcatul să nu mai domnească peste viaţa noastră, dar asta cere o totală dependenţă de Duhul Sfânt. Aşa cum este precizat în Romani 14,9. “Căci Cristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii”.  Din acest moment, prin credinţă suntem puşi în relaţie cu Dumnezeu, relaţie ce a fost pierdută de prima familie în grădina edenului.  De acea suntem chemaţi să trăim viaţa înpreună cu El –   2.Tim.2.11-13. – şi numai astfel va lua Cristos chip în fiinţa noastră. Astfel suntem chemaţi să trăim definiţia creştină arătată în Galateni 2.20 şi anume” Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu,ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în   Fiul lui Dumnezeu, care m-a  iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. De asemenea, este important să ştim că din momentul când am intrat în relaţie cu Dumnezeu şi ne bucurăm de o pace în suflet, între noi şi lumea – care duce o viaţă fără o teamă de Dumnezeu, s-a pus un hotar, vezi Galateni 6.14 “crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume”.

Deci lepădarea şi crucificarea eului, cât şi călăuza Duhului Sfânt este a avea biruinţă asupra păcatului, şi a trăi pentru Dumnezeu. Şi acum   ne ducem din nou la Romani 7.3. unde ne arată că moartea partenerului a anulat obligaţia dintre soţ şi soţie, tot aşa prin moartea Domnului Isus m-a scos  de sub puterea Legii  ce îmi  arăta păcatul şi mă condamna fără să-mi dea putere  ca să păzesc Legea. Astfel s-a pus capăt tiraniei ce era în natura noastră în care ne-am născut. Aceasta cere ca şi noi să ne socotim morţi faţă de păcat, ca să trăim pentru Dumnezeu. Falimentul acesta l-a trăit şi apostolul Pavel când a spus “nimic bun nu locuieşte în mine” –  Romani 7.18. Iată testul ce-l spuneam la început din Matei 16.24-25.    ” Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Prin urmare natura veche este supusă şi vei trăi în natura nouă duhovnicească. Asta înseamnă a  te bucura de legea Duhului de viaţă, arătată în Romani 8. Aceasta este forţa ce va ţine natura veche pe cruce, (vezi, Romani 1.16-17.)

Aceasta a fost neînţelegerea mea asupra capitolului 7 din Romani, dar acum mulţumesc Domnului pentru înţelesul pe care l-am prmit, şi astfel din valea înfrângerilor şi a disperări pe care o aminteam la început, din Romani 7.25. acum prin credinţă “Într-adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a eliberat de Legea păcatului şi a morţii” – Romani 8.1-2. Acum nu mai duc o viaţă dublă, ci şi cu mintea şi cu întreaga mea fiinţă slujesc lui Dumnezeu, urcând pe culmile biruinţei. Asta înseamnă  că numai umblând prin Duhul Sfânt ne putem ridica felul de viaţă deasupra firescului şi Dumnezeu va recunoaşte viaţa noastră ca o viaţă duhovnicească, pentru că umblăm în faptele pregătite de El mai dinainte –  Efes. 2.8-10.

Iată deci de ce vreau să înţelegem că orcine ar vrea să mai facă ceva pentru mântuirea lui, ca pomeni, fapte, sau orce altceva, prin aceasta ar arăta dispreţ faţă de jertfa Domnului Isus ca socotind-o insuficientă! Tu care citeşti această meditaţie îţi dau un sfat: orice om când merge pe un drum necunoscut, îşi procură o hartă cu zona respectivă ca să fie sigur că ajunge unde doreşte. Cu atât mai mult privind drumul nostru spre viaţa de dincolo de moarte (căci suntem trecători) avem nevoie de hartă, care este Biblia.

Pentru mulţi viaţa este un drum necunoscut, de acea nu te lăsa păcălit de filozofiile religiilor false: nu toate drumurile duc sus pe munte unde este Dumnezeu (cum spun unii). Harta ne spune  că este o singură cale – la Ioan 14.6. Isus  i-a zis, “Eu sunt cale, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Acest drum nu duce sus pe munte, ci duce în împărăţia lui Dumnezeu, şi dacă vei citi Biblia mai ales Noul Testament unde găseşti şi împlinirea celor profeţite în Vechiul Testament vei avea un înţeles clar privind adevărata cale a mântuirii.

Tot din Biblie vei putea să înţelegi şi adevăratul mod de a te închina lui Dumnezeu care nu poate fi oricum!  Unele din religii au adoptat o închinare de la popoarele păgâne, cum ar fi închinarea la statui, şi la sfinţii care au fost divinizaţi, ca sfântul Gheorghe, sf. Paraschiva, sau chiar sf. Maria şi alţii. Biblia spune de Ilie că a fost un om supus acelaroşi slăbiciuni ca şi noi, cu excepţia că el se ruga după voia lui Dumnezeu – Iacov 5.17-18. Asta nu înseamnă ca să ne rugăm lui Ilie, sau altor sfinţi. De asemenea uni se închină la diferite obiecte ca brâul sf. Maria, la bucăţi mici de lemn ce pretind că sunt din crucea Domnului Isus, alţi se închină la moaşte, adică rămăşiţele mumificate a unor sfinţi şi alte lucruri. Lista celor veneraţi şi divinizaţi este pe atât de mare pe cât este şi autoînşelarea pentru toţi cei ce aduc închinare altcuiva decât lui Dumnezeu. Acei ce practică acest mod fals de închinare, Biblia o numeşte o închinare idolatră şi este o scârbă înintea lui Dumnezeu. Este foarte important să ştim că nicăeri în Biblie nu s-a cerut ca cineva să se roage l-a vreun mare sfânt, nici îngerii nu primesc închinare – este scris că atunci când lui Ioan un înger i-a descoperit   cartea Apocalisa, Ioan a vrut să se închine îngerului, dar acesta l-a oprit şi i-a zis “ Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” – Apocalipsa 22.8-9. Acum cred că înţelegeţi cât de josnic şi ce mare păcat este să te închini unui obiect – ca icoane – sau unor fiinţe omeneşti. Închinarea se cuvine doar lui Dumnezeu.

Încă un exemplu –  în Faptele 14.8-18. citim că atunci când apostolul Pavel vestea evanghelia mântuiri la păgânii din Listra, unde a făcut şi o minune vindecând pe un olog, când au văzut oamenii minunea au vrut să-i aducă jertfă şi să se închine, crezând că sau coborât zeii pe pământ.

Dar apostolul Pavel i-a oprit spunându-le: “ şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi, noi vă aducem o veste bună ca să vă întoarcem de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeu, se cuvine să ne închinăm doar lui Dumnezeu”. Când Dumnezeu a dat Legea lui Moise a dat următoarea poruncă: “ Să nu ai alţi dumnezeii afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vre-o înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti, căci Eu sunt Domnul Dumnezeu, şi sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam acelor ce Mă urăsc.” Exodul 20.3-5. Totuşi omul şi-a creat proprii lui zei pe care îi poate manipula şi controla, lăsând pe Dumnezeu afară din închinare, care este exact sistemul lui Satan. Deci uşor putem trage o concluzie, că a te închina altcuiva decât lui Dumnezeu înseamnă a-L urâ, şi nu vor scăpa nepedepsiţi. Ce este dureros că şi astăzi, când avem Biblia la îndemână şi fiecare are datoria şi libertatea de a o citi ( Ioan 5:39 „ Cercetaţi Scripturile, pentrucă socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”) pretind că fac parte din popoarele civilizate.  Totuşi, mulţi trăiesc în nelegiuirii mai mari decât păgânii, iar unii au coborât mai jos decât animalele, care nu au schimbat întrebuinţarea firească stabilită de Creator ( animalele nu au relaţii intre ele de acelaşi sex ).   Repet, este spre propria ta pagubă  dacă nu studiezi Biblia în care găseşti  cel mai dulce mesaj: mântuirea sufletului tău – Ioan 5.39.

Cât priveşte rugăciunea adevărată, însuşi Domnul ne-a învăţat în Matei 6.7-15. şi în Ioan. 4.23-24. (vezi şi Ap. 14.6-7), rugăciunea în duh şi adevăr, în Numele Domnului Isus, aceasta va fi rugăciunea primită şi plăcută lui Dumnezeu. Orice altă rugăciune  nu este prmită. Trebuie să ştim dar că diavolul aici a înşelat cel mai mult pe om ca să nu aducă cinstea cuvenită lui Dumnezeu. Diavolul s-a dus şi la Domnul Isus cerându-i să i se închine, dar: “Drept răspuns, Isus i-a zis. “Înapoia Mea Satano! Este scris: Să te închini Domnlui, Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti” (Luca 4.5-8). Cu toate aceste dovezi iată cum şi azi mulţi încă se lasă înşelaţi. În Filipeni 2.9-11 este scris “ în Numele lui Isus să se plece orice genunchi a celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este Domnul”.  Şi totuşi, cei mai mulţi nu ţin cont de învăţătura Scripturii, urmând tradiţia stabilită de anumiţi teologi, nefiind biblică.

O   altă înşelare ce o practică religia neamului, susţinând că Biserica este ce-a care deţine dreptul de a împărţi mântuirea,   cât şi religia ce pretinde că e religia mamă, (dar care nu e nici măcar mamă vitregă)  spunând că Papa este mijlocitorul între om şi Dumnezeu, ignorând textul biblic din 2.Timotei 2.5. unde scrie “ Căci există un singur Dumnezeu şi există un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.”

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin lumina Duhului Sfânt în acestă meditaţie am căutat să arăt care este situaţia cu problema păcatului adamic, şi cum putem fi izbăviţi de a nu mai fi robi! Deasemenea am arătat ce ne spune Biblia despre păcatele făcute de noi şi cum am fost iertaţi prin sângele Domnlui Isus. Cum ne spune apostolul Ioan în întâia sa epistolă la capitolul 2.2 că: “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre: şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Iar când se întâmplă accidental că mai păcătuim, e necesar să  mărturisim Domnlui venind pe genunchi înaintea Lui – 1 Ioan 1.9. Cum am mai arătat, iertarea de păcate nu-i este dată unui om, chiar dacă pretinde că are o pregătire teologică, asta nu-i dă dreptul de a da oamenilor iertare, ci doar de a vesti Ev. Iertări. Nici măcar apostolilor care au umblat cu Domnul Isus nu le-a fost dată  această împuternicire. În Fapele 3.19. şi 8.21-23. când un anume Simon Magu (un vrăjitor) păcătuind prin ceia ce a cerut lui Petru, apostolul Petru nu ia zis, păcatul î-ţi ieste iertat, ci i-a zis, roagă-te Domnului ca să ţi se ierte păcatul. De asemmenea însuşi Petru când s-a lepădat de Domnul   care chiar în acel moment l-a privit, privirea Domnului blândă l-a cercetat pe Petru  şi în acel moment a ieşit afară şi a plâns cu amar păcatul lui, care i-a fost iertat. Asta ne spune că Dumnezeu ia aminte la pocăinţa şi la rugăciunile noastre.

Aşa cum atunci apostolii îndemnau pe oameni la pocăinţă, iar pe cei credincioşi la o viaţă de sfinţenie, tot aşa şi noi azi avem această datorie. Mântuitorul în Ioan 16.23-24 spunea atunci ucenicilor şi astăzi nouă că: “Adevărat, adevărat, vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va  da”. Adevăraţii credincioşi au această încredere  în Domnul, înţelegând şi modul corect de închinare bucurându-se de răspunsuri la  rugăciuni.

Ca unul care  citesc şi studiez  Cuvântul plin de har şi de  dragoste a   lui Dumnezeu, mărturisesc că mă bucur  pe deplin de  eliberarea  de păcat, de iertarea păcatelor, şi de ocrotirea Duhului Sfânt care mă călăuzeşte, mă mângăie  şi îmi descopere tot mai  mult dragostea Sa, şi   ştiu că acolo sus în  cer ne-a pregătit o moştenire unde la vremea  hotărâtă   ne va duce să fim todeauna cu El.  De acea vreau să duc o viaţă după voia lui, şi Să-I aduc o închinare corectă  în duh şi în adevăr.

Mă simt dator să mă rog şi pentru   tine care ai intrat în contact  cu aceste câteva gânduri, ca Duhul Sfânt   care m-a luminat şi m-a făcut fericit, aceaşi lucrare s-o facă şi cu tine. Am convingerea că nu am fost  ai bun decât tine, poate chiar mai rău, dar acum pentru că m-am pocăit, Domnul m-a iertat şi am nădejdea şi bucuria celor mântuiţi, dorind ca acesta să fie momentul în care şi tu să crezi doar în Domnul Isus care a murit şi pentru tine, vrând să-ţi dea mântuirea şi viaţa veşnică şi astfel să te închini doar lui Dumnezeu.

Rev. Alexandru  Dobrescu, Chicago.

Decenţa în închinare

Publicat de elpizein pe iunie 8, 2010
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

,,Inchinati-va inaintea Domnului imbracati cu podoabe sfinte, tremurati inaintea Lui, toti locuitorii pamantului!” Psalmul 96:9

,,Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.”

1 Petru 3:3-6

Îmbrăcămintea femeilor