MESAJ DIN PARTEA PASTORULUI VIOREL IUGA CATRE DOMNUL PRESEDINTE AL ROMANIEI, DOMNUL KLAUS IOHANNIS

Publicat de elpizein pe octombrie 26, 2016
Publicat în: Mesaje.

Domnule preşedinte Klaus Iohannis,

Mesajul anterior adresat dumneavoastră nu a fost scris cu intenţia de a arăta lipsă de respect faţă de autoritatea prezidenţială, ci cu intenţia de a urgenta un răspuns. Limbajul mai dur şi mai direct nu a izvorât din fanatism religios, ci dintr-o inimă îndurerată. Este durerea unui cetăţean al României care îşi iubeşte ţara, iubeşte familia tradițională şi doreşte binecuvântarea lui Dumnezeu peste amândouă. V-am cerut să ne răspundeţi şi aţi făcut-o imediat. Am fost surprins să aud că ne-aţi spus atât de exact ce aveţi în inimă. Apreciez mult onestitatea dumneavostră. Apreciez că ulterior aţi subliniat şi legalitatea demersului Coaliţiei pentru familie pentru schimbarea articolului 48 (alin.1) din Constituţie.

Înţelegând din Sfintele Scripturi că familia este o instituţie divină creată, binecuvântată şi folosită de Dumnezeu, respectând părerile personale ale celorlalţi, voi rămâne, alături de milioane de cetăţeni români, un luptător pentru familia tradițională. Îmi voi folosi genunchii pentru rugăciune, dar şi pârghiile oferite de societatea democratică pentru a mă asigura că definiţia şi instituţia familiei tradiționale nu vor fi schimbate de absolut nimeni.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să îi binecuvânteze pe toţi cetăţenii României!

GHIDUL FAMILIEI CREȘTINE

Publicat de elpizein pe octombrie 7, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

Introducere
“Ori te căsătorești, ori nu te căsătorești, tot o să-ți pară rău!” La această concluzie a lui Socrate au ajuns mulți, dar ecoul glasurilor lor nu se armonizează prea bine cu mesajul și experiența creștină. Socrate nu l-a cunoscut pe Domnul Isus Christos. El a experimentat numai dimensiunea omenească a experienței vieții, a meditat asupra ei și a scos la suprafață adevăruri de necontestat.
Separată de comuniunea cu Dumnezeu, experiența umană este dureroasă și, în general, absurdă. Prin cartea de față vă punem înainte o alternativă creștină a vieții de familie. Omul nu poate trăi numai cu regrete. Suntem făcuți să bem din “apele vii” ale înțelepciunii Cuvântului lui Dumnezeu și să ajungem să experimentăm viața “din belșug” (Isaia 55 și Ieremia 2:13).
Experiența creștină presupune întâlnirea, împăcarea și întovărășirea cu Christos. Ca și cei de la nunta din Cana Galileii, mulți L-au primit pe Domnul în casa lor și au primit prin El rezolvarea problemelor lor. Trăim în vecinătatea unor căsnicii fără Dumnezeu. Multe dintre ele sunt ucise sau muribunde. Invitat în astfel de familii, Domnul Isus se apucă imediat de lucru și, “piatră cu piatră”, reclădește căsnicia, care devenise între timp “căznicie”, așezând-o pe temelii sfinte de sinceritate, stimă și iubire reciprocă.
“Când nu reușești altfel, consultă instrucțiunile de folosire”, spune o glumă occidentală. Este timpul să ne întoarcem la Biblie și la o viață de ascultare. Scriptura este o carte pe care Creatorul a pus-o la dispoziția creaturii, pentru ca aceasta să afle “cine” este, “cum” este și “pentru ce există”. Nu există nici o altă carte care să ne poată da aceste informații.
Ne-am străduit să așezăm informațiile biblice, pentru viața de familie, în capitole care să ne călăuzească spre o mai bună cunoaștere a voii lui Dumnezeu pentru familiile noastre. Atitudinea lui Dumnezeu față de o țară este determinată și de calitatea relațiilor vieții de familie. În organismul social, familia este celula cea mică de sănătatea căreia depinde întreaga viață a trupului.
Dedicăm această carte tuturor familiilor de români care năzuiesc spre mai bine și spre mai sfânt.
De obicei, lucrurile elementare le învățăm în primii ani de viață. Există însă o altfel de creștere, pe care nu o începem decât atunci când ne întoarcem la Domnul, când ne naștem “din nou” și când începem să existăm pentru cer. Perspectiva veșniciei modifică profund toate trăirile umane și ne aduce în viață o scară de valori cu totul deosebite de valorile lumii.
În acest “ghid creștin” vom zăbovi puțin asupra unor astfel de “învățături începătoare”, pe care trebuie să ni le însușim când devenim “cetățeni” ai Împărăției lui Dumnezeu.
Vă invităm să parcurgem împreună o serie de principii creștine care dau farmec vieții noastre de fiecare zi. Nimeni nu trebuie să confunde aceste principii cu un cod de legi. Principiile sunt doar un îndemn spre o realitate la care avem dreptul să aspirăm. Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să aplice sau nu în viața lui principiile viețuirii creștine. Opțiunile noastre personale nu modifică în nici un fel etica și valorile lui Dumnezeu, dar determină întotdeauna accesul sau lipsa noastră de acces la fericire. Dumnezeu nu ne dă niște regulamente, ci dorește să zidească în noi un caracter, iar aceasta se realizează întotdeauna în șuvoiul turbulent al vieții, printre lovituri și binecuvântări.
Parafrazând titlul unui film, “Privește înapoi cu mânie”, inaugurăm itinerarul nostru cu îndemnul: “Privește înainte cu nădejde”, anticipând cu bucurie ziua de mâine. Dumnezeu este deja acolo!

Obligația de a fi fericit
“Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: Bucurați-vă!” – Filip. 4:4.
Fericirea nu este opțională, ci un climat obligatoriu pe care trebuie să-l întreținem în familiile noastre. Bucuria va fi întronată ca o “regină a căminului”, doar în clipa în care și soțul și soția vor înțelege că Dumnezeu îi vrea fericiți. Avem suficiente motive ca să fim fericiți. Iată numai cinci dintre ele:
Pentru că Dumnezeu ne-a poruncit aceasta:
“Bucurați-vă întotdeauna în Domnul” – 1 Tes. 5:16
Bucuria nu este opțională, ci rezultatul ascultării de o poruncă a Domnului!
A tolera, a întreține tristețea și a o răspândi în jur înseamnă a te împotrivi conștient lui Dumnezeu și a-L întrista pe Duhul Sfânt, care este numit: “Duhul bucuriei” (Rom. 14:17). Cel ce se complace într-o stare sufletească tulbure este departe de a face voia lui Dumnezeu!
Pentru că Dumnezeu ne-a pus la dispoziție suficiente resurse
Dumnezeu nu ne pretinde să facem ceea ce nu putem. Fericirea pe care ne-a poruncit-o este posibilă datorită climatului de binecuvântări în care ne întreține: “Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Tim. 6:17). Aici nu este vorba numai de binecuvântările materiale, ci și de climatul spiritual, în care Duhul lui Dumnezeu rodește în noi o stare înaltă de fericire: “Roada Duhului dimpotrivă este dragostea, bucuria, …” (Gal. 5:22).
Pentru noi înșine, pentru sănătatea sufletului și a trupului nostru.
Se spune că optimiștii se vindecă mai repede. Și este adevărat! Medicii și psihologii au observat că un spirit optimist este un ajutor neprețuit pentru vindecarea bolilor. În anumite cazuri, doctorii prescriu chiar anumite medicamente care îi smulg pe pacienți din stări depresive și-i ajută să întrețină un tonus sufletesc pozitiv. Biblia spune: “Bucuria Domnului va fi tăria voastră!” (Neemia 8:10).
Pentru cei din jurul nostru.
Lumea celor din jurul nostru începe de la “omul de lângă noi”, de la tovarășul nostru de viață. Apoi vin la rând copiii pe care-i creștem. Gândiți-vă și dumneavoastră: Este plăcut să ai de-a face în fiecare dimineață cu unul care este mereu trist și veșnic nemulțumit? Cu siguranță că nu!
Priviți în jur și veți vedea că lumea se adună mai ales în jurul celor veseli și “plini de viață”. Faceți din bucuria dumneavoastră un mesaj optimist pentru cei din jur.
Pentru slava Domnului și spre mântuirea celor încă pierduți.
Un creștin trist este o proastă reclamă pentru mântuire. Mulți psihiatri râd pe ascuns de clienții creștini, care, deși și-au lipit pe bordul mașinii: “Isus este izvorul fericirii”, suferă ei înșiși de depresiune nervoasă. Un creștin trist este o proastă mărturie despre felul în care-Și îngrijește Dumnezeu copiii.
Cu siguranță, există și lacrimi justificate. Chiar și Domnul Isus a plâns, când s-a apropiat de Ierusalim și când a ajuns la mormântul lui Lazăr. Un pasaj din Noul Testament ne îndeamnă să plângem “cu cei ce plâng”. Acestea sunt tristeți inerente vieții. Dumnezeu nu ne-a rânduit să fim un fel de clovni ai vieții, cu un zâmbet etern atârnat pe buze. Noi ne pronunțăm însă aici împotriva tristeții ca stare predominantă în existența noastră de fiecare zi, împotriva stărilor de mânie, a revoltei necontrolate și a suferinței care refuză să se lase consolată. Un creștin sincer știe când suferă “după voia Domnului” și când suferă pentru că este ispitit și biruit de păcatul cârtirii.
Vreți să fiți fericiți ? Atunci ascultați de câteva sfaturi elementare:
1. Încredințează-ți Domnului poverile și descarcă-te în rugăciune.
Refuză să te lași strivit de încercări, fie ele boli sau necazuri, nedreptăți strigătoare la cer, un climat lipsit de înțelegere, un eșec surprinzător sau o vorbă aruncată în batjocoră. Dă-I lui Dumnezeu necazurile tale. Lasă-L să se implice în viața ta. Nu uita ce ți s-a promis: “Am fost trimis (Isus Christos) ca să dau o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:3). Slăvit să fie Domnul!
2. Concentrează-te asupra prezentului.
Fii conștient că trebuie să fii fericit “acum și aici”. Un proverb înțelept spune că: “Nu putem schimba trecutul, dar ne putem nenoroci prezentul îngrijorându-ne exagerat pentru viitor”. Nu zice: “Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?” Căci nu din înțelepciune întrebi așa – Ecles. 7:10 Nu spune: “Unde sunt zilele de altădată”, căci Biblia îi numește pe astfel de oameni “neînțelepți” (Ecles. 7:10). Nu da nici frâu liber imaginației, căreia îi place să dramatizeze amenințător viitorul.
Un încăpățânat al îngrijorării protesta rostind ironic: “Nu-mi spuneți că îngrijorarea nu ajută la nimic! Majoritatea lucrurilor de care m-am îngrijorat în viață nu mi s-au întâmplat niciodată! Vedeți că ajută!” Învață să te bucuri de fiecare clipă a existenței, iar dacă soarele strălucește în Februarie, nu-ți alunga bucuria spunând: “Da, dar iarna nu a trecut încă. O să vedeți că va ninge de Paști!”
Învață să te bucuri de lucrurile mărunte. Un om scos, după o muncă de șase ore, de sub dărâmăturile produse de cutremur a rostit bucuros de pe targa improvizată: “Ce frumos se vede cerul albastru!” Caută motive de bucurie și mulțumire în toate lucrurile din jur. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru soare, pentru flori, pentru sănătate, pentru un cadou de curând primit și … pentru atâtea altele.
Nu purta astăzi – adăugând-o la cea de azi – povara zilei de mâine. Nimănui nu i s-a dat să trăiască două zile dintr-o dată. „Ajunge zilei necazul ei” (Mat. 6:34). Ziua de mâine se va îngriji de ea însăși.
3. Aruncați peste bord lucrurile care aduc tristețea.
Nu faceți nici o concesie. Declarați un război sfânt împotriva insultelor, a criticilor ascuțite, a ironiilor usturătoare care produc durere. Când te ispitește răutatea, cântă! Împrietenește-te cu muzica. Așa făcea împăratul Saul și cântările tânărului David îi redau liniștea și echilibrul sufletesc. Preocupați-vă să găsiți ceva care să facă plăcere celor din jur. Faceți complimente și nu fiți zgârciți la capitolul laude. Preocupă-te să-i faci pe ceilalți fericiți și vei constata că ai găsit și tu însuți fericirea.
4. Învăță să iei partea bună din tot ceea ce ți se întâmplă.
Un tablou este făcut din lumini și din umbre, dar umbrele există acolo doar pentru a scoate mai bine în relief părțile luminate. De ce să ne agățăm mereu de ceea ce este sumbru și mohorât? De ce să nu căutăm fața plăcută a lucrurilor? De ce să nu luăm ceea ce ne este de folos pentru creșterea noastră spirituală? Dacă plouă afară, nu regreta că nu poți merge la plimbare, ci gândește-te că ți s-a dat o ocazie nemaipomenită să citești o carte bună, să-ți pui rânduială în dulapuri sau să-ți vizitezi un prieten.
5. Învață să zâmbești … și-ți va lăsa gura apă !
Medicina ne spune că, atunci când zâmbim, glandele salivare sunt mai active, mărturisind prin aceasta că un nou influx vital a inundat întregul organism.
Mânia este, prin contrast, o frânare a vieții. De aceea ni se “usucă gura” când ne înfuriem. Ți-a spart copilul, din neatenție, o farfurie? Nu fă din asta o tragedie, ci zâmbește îngăduitor. Vei evita astfel un sfert de oră de agonie. Oferă celor din jur partea frumoasă a caracterului tău. Zâmbește și răspândește în jur optimism și seninătate. Ceilalți se vor destinde și-ți vor fi recunoscători, dar cel mai câștigat dintre ei toți vei fi … tu însuți!
preluat din revista Luminătorul nr. 9-10/2004

Credința adevărată

Publicat de elpizein pe septembrie 2, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , .

“Voi creștinii sunteți niște încrezuți,” îmi spunea un tânăr. “Voi credeți că Isus este singura cale înspre Dumnezeu. Afirmația aceasta este de-a dreptul o insultă la adresa tuturor celor care urmează o altă religie.” Și lovitura finală a fost să-mi spună la despărțire: “Vezi, tocmai opiniile acestea religioase ale voastre care nu tolerează nici o altă religie sunt acelea care duc la ură și violență.” Desigur, tânărul acesta nu este singurul care are această părere. Într-o lume care celebrează “toleranța” și “pluralismul,” afirmația că Domnul Isus este singura cale înspre Dumnezeu este considerată extrem de jignitoare. Rabinul Schmuley Boteach dă glas multor critici când numește afirmațiile creștine “rasism spiritual.”
Dar oare este creștinismul singura religie care face afirmații exclusive cu privire la adevăr? Sau, oare sunt aceste afirmații cauza violenței în lume? În cartea sa “The Case for Faith” (“Argumentul în favoarea credinței”), Lee Strobel scrie că unul dintre cele mai mari obstacole care sunt în calea oamenilor în căutarea lor spirituală, este exclusivitatea afirmației că Isus este adevărul. Ca să ajungă la rădăcina acestei probleme, Lee Strobel i-a luat un interviu renumitului teolog și apologet creștin Ravi Zacharias. Zacharias a crescut în India, printre musulmani și hinduși.
Mai întâi, Ravi Zacharias i-a atras atenția lui Strobel că, atunci când rostești un adevăr, adevărul acesta este, prin definiție, exclusiv. De fiecare dată când faci o afirmație adevărată, în mod implicit ai spus că tot ceea ce contrazice afirmația făcută este o falsitate. Ceea ce nu înțeleg mulți creștini, este că fiecare religie face afirmații cu privire la adevăr, întocmai ca și creștinismul.
De pildă, musulmanii afirmă exclusivitatea adevărului religiei lor nu doar din punct de vedere teologic, ci chiar lingvistic. Iar budismul s-a născut atunci când Buddha a respins afirmațiile fundamentale ale hinduismului. În ce-i privește pe hinduși, ei, la rândul lor sunt absolut imutabili cu privire la mai multe aspecte fundamentale, aspecte care includ noțiunile de karma și reîncarnare.
Ateii, la rândul lor, fac și ei afirmații exclusive: “Nu există Dumnezeu!”, spun ei. Prin definiție, ei sunt intoleranți față de convingerea că Dumnezeu există. În alte cuvinte, cei care îi acuză pe creștini de aroganță, ignoră faptul că toate religiile fac același lucru.
Deci datoria mare a creștinului este să aibă o mărturie despre Hristos, dar în dragoste. Mărturia credincioșilor creștini trebuie să fie făcută în așa fel încât să nu poată fi acuzați de violență. Dacă apare violența, aceasta să nu fie din vina creștinilor, ci a celor care, împotrivindu-se mesajului și adevărului Evangheliei, îi urăsc pe mesageri.
În cuvintele lui Ravi Zacharias e principiul toleranței creștine: “Nu știu despre vreo țară încreștinată în care viața să-ți fie în pericol pentru că ai o altă credință. Dar astăzi există multe țări, cum ar fi Pakistanul, Arabia Saudită, sau Iranul, în care a deveni creștin înseamnă să-ți pui viața în pericol, să fi amenințat să ți-o pierzi.
Lupta împotriva adevărului poate fi atât de întețită, că poate da naștere la violență și ură chiar și atunci când persoana nu a făcut nimic rău. Dar nu putem face compromisuri: Nimic, în afară de credința în cuvintele Domnului Isus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6).
Cartea lui Lee Strobel menționată mai sus este o sursă excelentă pentru răspunsuri la astfel de provocări. Dar trebuie de asemenea să ne dăm seama că necreștinii au dreptate: afirmațiile făcute de Hristos sunt “ieșite din comun,” dar în același timp sunt, în cuvintele lui G.K. Chesterton, “adevăruri de nezguduit.”

Chuck Colson

Înmormântare Filip Fărăgău

Publicat de elpizein pe august 5, 2016
Publicat în: Uncategorized.

Filip Fărăgău a sfârșit alergarea

Dragi prieteni, 
 
Filip a plecat acasă, Joi – 4 August, în vârstă de 36 ani.
Toți cei care doriţi să fiți alături de familie o puteţi face Astăzi – 5 August, la priveghiul care va avea loc la Biserica Baptistă nr. 3 Iris (str. Sobarilor nr. 11-15), de la ora 19.00. 
 
Sau la serviciul de înmormântare, Sâmbătă – 6 August, de la ora 14:00, la Biserica Iris, și de la ora 16:00 la Cimitirul Lomb (lângă cimitirul Cordoș)

Puteţi urmări LIVE AICI (priveghiul şi înmormântarea)

„…trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”
(1 Cor 15:54-57)

Este biserica o „teocrație” sau o „democrație”?

Publicat de elpizein pe iulie 10, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Întrebarea din titlu reprezintă una din eternele dezbateri din adunările generale ale bisericilor. Această întrebare trebuie rezolvată în perimetrul Scripturii, nu în domeniul sociologiei creștine sau al dinamicilor eclesiastice istorice. Una din caracteristicile vieții bisericești este că ea a “imitat fidel” structurile din instituțiile societății contemporane cu ea.

Exemple istorice
Istoric vorbind, și “teocrația eclesiastică” și “democrația eclesiastică” au fost falimentare, dând naștere la mai multe probleme decât au putut soluționa. Ierarhiile “teocratice” care au produs clerul preoțesc și structurile piramidale ale bisericilor tradiționale catolice și ortodoxe au făcut ca masa mare de credincioși să fie aservită unui număr restrâns de “specialiști administratori” ai tainelor divine. Rezultatul a fost o autoritate care a corupt pe cei din frunte și i-a prăbușit într-o apatie neputincioasă pe cei din mulțime.
“Democrațiile eclesiastice” haotic impuse în urma unor lupte fratricide au produs în bisericile protestante și neo-protestante un climat de continuă fărâmițare și de un vinovat voluntariat în care “cine a strigat mai tare” a ajuns de obicei mai sus și … mai în față. Ce-i de făcut ? În ce mă privește, nu mi-aș da soarta nici pe mâna unui om, nici pe mâna unui grup de oameni! Mai bine, așa cum era de părere și foarte inspiratul David, “să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor” (2 Sam. 24:14).
Revenind la întrebarea din titlu, eu cred că este artificial să credem că avem de ales doar între cele două alternative prezentate. Dar dacă există și o a treia?

Falimentul celor două alternative
Primele două posibilități sunt prezentate negativ în textul Noului Testament: În biserica primului secol, este cunoscut cazul lui Diotref, despre care aflăm de la apostolul Ioan. În cazul acela, “teocrația” a fost materializată printr-un număr cu adevărat restrâns: “unul singur”: “Am scris ceva Biseiricii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să știe de noi. … Nu se mulțumește numai cu atât; dar nici el nu primește pe frați și împiedică și pe cei ce vor să-i primească, și-i dă afară din biserică” (3 Ioan 9, 10.)
Varianta “democrației” este ilustrată plenar în cazul celei de a șaptea biserici căreia îi scrie Domnul Isus în cartea Apocalipsei. Acolo, există chiar și termenul de “democrație” sub forma echivalentului “Laodicea” (“conducerea aparține poporului”). Dintre cele șapte, această “Laodicea” este singura la care Domnul Isus este ținut “afară” din sistem, de unde bate la inimile indivizilor dispuși încă să-L accepte “înăuntru”: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și-mi deschide inima, voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3:20).
Tot despre “democrație” ca semn final de decadență al bisericii ne vorbește și apostolul Pavel în epistola sa către Timotei: “Își vor da învățători după poftele lor. ..etc.” (2 Tim. 4:3).
Există și o a treia alternativă?
Eu cred că da! Ea este autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu! Am putea-o numi “Bibliocrație”! Reformatori, în frunte cu Luther, au numit-o “Sola Scriptura”! Ei au refuzat atât dominația sistemelor ierarhice piramidale tradiționale cu dominația unei cete “elitiste”, cât și haosul mișcărilor bazate pe “experiențele” spirituale ale celor mulți. Bibliocrația îl scoate pe om din centrul de autoritate și reașează acolo “voia lui Dumnezeu exprimată în ceea ce a fost scris”. De fapt, aceasta este formula recomandată de apostolul Pavel. El scrie despre ea bisericii din Corint, care trecea printr-o perioadă tulbure din cauza diferitelor personalități care sfâșiau adunarea și care trebuia reașezată pe temeiuri mult mai stabile decât voia oamenilor. În structura “Sola Scriptura!”, scrie Pavel, “pot să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece” (1 Cor. 14:29). Formula “să judece” înseamnă aici “să verifice” dacă este conform cu Scriptura, ca în cazul creștinilor din Berea, care aveau o inimă mai aleasă, adică “cercetau Cuvântul în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este așa” (Fapte 17:11).

Cum funcționează “bibliocrația”?
Cine trebuie să aibă ultimul cuvânt în probleme de disciplină, de îndreptare, de mustrare? Presbiterii sau Biserica în adunare generală? Iată ce spune Noul Testament: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, …etc.” (2 Tim. 3:16).
Cine trebuie să fie autoritatea finală în problemele Bisericii?
Iată ce găsim scris: “Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care l-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Christos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat, păzește-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi” (2 Tim. 1:13).
“Dreptarul” are aici sens de “etalon”, de “manual”. El trebuie păzit prin Duhul Sfânt care este (nu într-unul, nici în toți, adică în “adunarea generală”, ci “în noi”, adică în cei direct răspunzători față de Dumnezeu, în cei care nu pot și nici nu trebuie să se ascundă în spatele unei responsabilități aruncate asupra unui sprijin exterior (presbiteri sau adunare generală).
De ce “Bibliocrație” ?
Trebuie să o spunem clar, nimic omenesc nu poate fi luat ca sprijin în problemele de autoritate spirituală finală. Și “omul la singular” și “omul la plural” sunt supuși căderii și pot produce în creștinism “îndepărtarea de adevăr”, numită pe alocuri “erezie”, iar în altele “apostazie”. În materie de autoritate spirituală, creștinismul se sprijină numai și numai pe Biblie (Sola Scriptura!).
Păstorul (presbiterii) trebuie să îndemne creștinii “după Scriptură” (1 Cor. 15:11-5), iar creștinii au datoria să supravegheze și să corecteze păstorii, atunci când ei se abat de la Scriptură. Acesta este motivul pentru care reformatorii au tradus Biblia în limba poporului de rând. Ca ea să nu rămână un apanaj al “specialiștilor eclesiastici” cu acces la limba latină. Poporul trebuie să citească și să decidă pentru ei înșiși. Nici măcar apostolul Ioan, rămas activ după moartea celorlalți apostoli și rânduit de Dumnezeu să “repare” mrejele unei biserici sfâșiate de erezii, nu îndrăznește să se prezinte pe sine drept o autoritate așezată de Dumnezeu deasupra celorlalți creștini: “V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El, rămâne în voi, și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum vă va învăța ea” (1 Ioan 2:27).
Părerea mea este că presbiterii nu trebuie să se supună adunării generale și că adunarea generală nu trebuie să se supună presbiterilor. Și presbiterii și adunarea generală a bisericii trebuie să se supună numai și numai Scripturii și prin ea lui Dumnezeu. Dacă preferați exprimarea afirmativă în locul celei negative, am putea spune: presbiterii trebuie să se supună întotdeauna adunării generale, cu condiția ca aceasta să aibe suportul Scripturii și adunarea generală trebuie să se supună întotdeauna presbiterilor, cu condiția ca aceștia să fie călăuziți în deciziile lor nu de propria lor autoritate, ci de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
“La lege și la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”– Isaia 8:20
Evidențe Nou Testamentale
Una din ciudățeniile din epistolele Noului Testament este că ele au fost adresate “bisericilor” (adunărilor generale) fără să întâlnim prea mult în text numele presbiterilor locali. O astfel de practică nu ar fi admisă în viața bisericilor locale de azi. Cine ar îndrăzni să-i scrie bisericii “Speranța” și să-i dea învățătură fără să se adreseze mai întâi păstorilor acestei biserici? Din faptul că apostolii au scris direct credincioșilor dintr-o anumită localitate putem deduce că ei i-au socotit pe aceștia direct responsabili de primirea, înțelegerea și trăirea adevărului, indiferent de ceea ce vor spune sau face presbiterii.
Reciproca acestei realități se vede din altă ciudățenie, epistolele pastorale le sunt adresate direct unor presbiteri, fără să-i așeze în contextul ascultării de o anumită biserică sau de un grup de biserici!!! Pavel le scrie de parcă ei ar fi singurii răspunzători de primirea, înțelegerea și aplicarea adevărului în viața practică a fiecarei biserici. (“Poruncește și învață aceste lucruri. Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea. …etc.” – 1 Tim. 4:11; “Învață pe oameni aceste lucruri și spune-le apăsat” – 1 Tim. 6:2; “Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” – 2 Tim. 4:2; “Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască. Mustră, ceartă, …” – Tit 2:15; “În adevăr, …, sunt mulți nesupuși, flecari și amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” – Tit 1:10).
Un lucrător care stă lângă cuvântul Adevărului este un om care trebuie să se bucure de o autoritate supremă. Un astfel de om, Martin Luther, a stat înaintea întregii Biserici catolice și a spus răspicat: “Aici stau și nu pot altfel!” Persoana și poziția lui au fost balamaua care a schimbat direcția creștinismului mondial. Un alt păstor obișnuia să spună: “Dumnezeu și cu mine facem întotdeauna majoritatea!”Ceea ce uita el să spună este că Dumnezeu făcea majoritatea chiar și fără el !!!
Situațiile acestea ciudate din epistolele Noului Testament scot și mai mult în evidență responsabilitatea personală pe care Dumnezeu, în nemărginita Sa înțelepciune, a încredințat-o deopotrivă și presbiterilor și bisericilor locale. Și unii și ceilalți trebuie să asculte “de Scriptură”. Numai atunci lucrarea lor va rezista în timp și va primi aprobarea din partea “Dreptului Judecător”.
Daniel Brânzei

 

Învierea lui Isus: iluzie sau realitate?

Publicat de elpizein pe iunie 9, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mormântul gol

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.  Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort.  Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.

 Aparițiile Celui înviat

Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor.  Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).  Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.

 Siguranța creștinului

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.

Joe Jerus

 

 

La revedere frate Mircea Andreican

Publicat de elpizein pe mai 5, 2016
Publicat în: Uncategorized.

Cu durere în suflet, am primit azi, 05.05.2016 vestea plecării la Domnul, a fratelui pastor Mircea Andreican.

El a fost omul de care s-a folosit Dumnezeu în ziua cercetării mele. Mi-a fost coleg de muncă, prieten,  fratele mai mare în Hristos, coleg de slujire pe ogorul Evangheliei.. Mă rog ca Domnul Isus, Marele Păstor să binecuvânteze cu mângâiere și putere toată familia îndoliată,…și frații din Bisericile în care a slujit în ultima perioadă. Biserica Baptistă Mișca, Nădab și Socodor …Fie ca rodul slujirii să fie deplin și răsplata binecuvântată.

2 Timotei 4:7,8 ,,M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ,,ziua aceea,, Domnul,…,, 

La revedere frate Mircea!mircea1

,,Am amintiri frumoase, dar mă dor,

Când știu că ai plecat în veșnicie,…

Rămân cu ele trist și călător,

Să mai slujesc o vreme, pe ogor,

Ne-om întâlni în cer cu bucurie.,,

Colegul, prietenul, fratele în Hristos, ucenicul, slujitorul,

Teodor Groza

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 30, 2016
Publicat în: Studiu biblic.

VINERI
Isus înaintea lui Pilat (cap. 15:1-15)
Dis-de-dimineaţă, conducătorii preoţilor au ţinut imediat sfat împreună cu bătrânii, cărturarii Legii şi întreg Sinedriul1. L-au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat pe mâna lui Pilat. Pilat L-a întrebat: – Eşti Tu Împăratul iudeilor? Isus i-a răspuns: – Este aşa cum spui. Conducătorii preoţilor Îl acuzau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: – Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te acuză ei! Dar, spre mirarea lui Pilat, Isus n-a mai răspuns nimic. Pilat le elibera la fiecare sărbătoare un prizonier pe care-l cereau ei. Era unul numit Baraba, închis împreună cu răsculaţii care săvârşiseră o crimă în timpul răscoalei. Mulţimea a venit şi a început să-i ceară lui Pilat să facă ceea ce făcea de obicei. Pilat i-a întrebat: – Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor? Căci el înţelesese că din invidie Îl dăduseră conducătorii preoţilor pe mâna lui. Însă conducătorii preoţilor au stârnit mulţimea să ceară să le elibereze mai bine pe Baraba. Pilat i-a întrebat iarăşi: – Şi atunci ce (doriţi)2 să fac cu (Cel pe Care-L numiţi) Împăratul iudeilor? Ei au strigat din nou: – Răstigneşte-L! Pilat i-a întrebat: – Dar ce rău a făcut? Însă ei strigau şi mai tare: – Răstigneşte-L! Şi astfel, Pilat, vrând să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L biciuiască, L-a dat să fie răstignit.
Isus, batjocorit de soldați (cap. 15:16-20)
Soldaţii L-au dus în curtea palatului, adică în pretoriu, şi au chemat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie, au împletit o coroană de spini şi I-au aşezat-o pe cap. Şi au început să-L salute zicând: „Salutare, Împărate al iudeilor!“ Ei Îl loveau peste cap cu o trestie, Îl scuipau şi se puneau în genunchi, închinându-I-se. După ce şi-au bătut joc de El astfel, L-au dezbrăcat de mantia purpurie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus afară să-L răstignească.
Răstignirea (cap. 15:21-32)
Au obligat un trecător, un om care venea de la câmp, şi anume pe Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, să ducă crucea lui Isus. L-au adus la locul numit Golgota, care tradus înseamnă „Locul Craniului“. I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. După ce L-au răstignit, şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi pentru ele, ca să ştie cine ce să ia. Era ceasul al treilea când L-au răstignit. Au pus o inscripţie cu următoarea acuzaţie împotriva Lui: „Împăratul iudeilor“. Au răstignit cu El şi doi tâlhari, unul la dreapta şi unul la stânga Lui. ( Astfel a fost împlinită Scriptura, care zice: „A fost numărat alături de cei nelegiuiţi.“) Cei ce treceau pe acolo Îl insultau, dădeau din cap şi ziceau: „Ha! Tu, Cel Care dărâmi Templul şi-l reconstruieşti în trei zile, salvează-Te pe Tine Însuţi şi dă-Te jos de pe cruce!“ Tot aşa Îl batjocoreau între ei şi conducătorii preoţilor împreună cu cărturarii, zicând: „Pe alţii i-a salvat, dar pe Sine Însuşi nu Se poate salva! «Cristosul»! «Împăratul lui Israel»! Să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!“ Cei care erau răstigniţi împreună cu El Îl batjocoreau şi ei.
Moartea lui Isus (cap. 15:33-41)
Când a venit ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Şi la ceasul al nouălea Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lema sabactani?“, care tradus înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ Unii din cei ce stăteau acolo L-au auzit şi au zis: „Iată că-l strigă pe Ilie!“ Cineva a alergat şi a umplut un burete cu vin acru, l-a pus într-o trestie şi I l-a dat să-l bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L dea jos!“ Isus a scos un strigăt puternic şi Şi-a dat suflarea. Atunci draperia Templului a fost despicată în două, de sus până jos. Când centurionul care se afla în faţa lui Isus a văzut cum Şi-a dat suflarea, a zis: „Într-adevăr, Omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu!“ Acolo erau şi nişte femei care priveau de departe. Printre ele erau şi Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacov cel tânăr şi a lui Iose – şi Salome, care Îl urmaseră pe Isus şi-I slujiseră atunci când se afla în Galileea. Şi mai erau încă multe altele care veniseră cu El la Ierusalim.
Înmormântarea (cap. 15:42-47)
Când s-a făcut deja seară, pentru că era Ziua Pregătirii, adică ziua de dinaintea Sabatului, Iosif din Arimateea, un sfetnic distins din Sinedriu, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu, a îndrăznit să se ducă la Pilat şi să-i ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise deja şi l-a chemat pe centurion ca să-l întrebe dacă a murit de mult timp. El s-a lămurit de la centurion de lucrul aceasta şi apoi i-a dăruit lui Iosif trupul lui Isus. Iosif a cumpărat o pânză de in, apoi I-a dat jos trupul, L-a înfăşurat în pânza de in, L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă şi a rostogolit o piatră la intrarea mormântului. Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, au văzut unde fusese pus.