Întrebarea din titlu reprezintă una din eternele dezbateri din adunările generale ale bisericilor. Această întrebare trebuie rezolvată în perimetrul Scripturii, nu în domeniul sociologiei creștine sau al dinamicilor eclesiastice istorice. Una din caracteristicile vieții bisericești este că ea a “imitat fidel” structurile din instituțiile societății contemporane cu ea.
Exemple istorice
Istoric vorbind, și “teocrația eclesiastică” și “democrația eclesiastică” au fost falimentare, dând naștere la mai multe probleme decât au putut soluționa. Ierarhiile “teocratice” care au produs clerul preoțesc și structurile piramidale ale bisericilor tradiționale catolice și ortodoxe au făcut ca masa mare de credincioși să fie aservită unui număr restrâns de “specialiști administratori” ai tainelor divine. Rezultatul a fost o autoritate care a corupt pe cei din frunte și i-a prăbușit într-o apatie neputincioasă pe cei din mulțime.
“Democrațiile eclesiastice” haotic impuse în urma unor lupte fratricide au produs în bisericile protestante și neo-protestante un climat de continuă fărâmițare și de un vinovat voluntariat în care “cine a strigat mai tare” a ajuns de obicei mai sus și … mai în față. Ce-i de făcut ? În ce mă privește, nu mi-aș da soarta nici pe mâna unui om, nici pe mâna unui grup de oameni! Mai bine, așa cum era de părere și foarte inspiratul David, “să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor” (2 Sam. 24:14).
Revenind la întrebarea din titlu, eu cred că este artificial să credem că avem de ales doar între cele două alternative prezentate. Dar dacă există și o a treia?
Falimentul celor două alternative
Primele două posibilități sunt prezentate negativ în textul Noului Testament: În biserica primului secol, este cunoscut cazul lui Diotref, despre care aflăm de la apostolul Ioan. În cazul acela, “teocrația” a fost materializată printr-un număr cu adevărat restrâns: “unul singur”: “Am scris ceva Biseiricii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să știe de noi. … Nu se mulțumește numai cu atât; dar nici el nu primește pe frați și împiedică și pe cei ce vor să-i primească, și-i dă afară din biserică” (3 Ioan 9, 10.)
Varianta “democrației” este ilustrată plenar în cazul celei de a șaptea biserici căreia îi scrie Domnul Isus în cartea Apocalipsei. Acolo, există chiar și termenul de “democrație” sub forma echivalentului “Laodicea” (“conducerea aparține poporului”). Dintre cele șapte, această “Laodicea” este singura la care Domnul Isus este ținut “afară” din sistem, de unde bate la inimile indivizilor dispuși încă să-L accepte “înăuntru”: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și-mi deschide inima, voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3:20).
Tot despre “democrație” ca semn final de decadență al bisericii ne vorbește și apostolul Pavel în epistola sa către Timotei: “Își vor da învățători după poftele lor. ..etc.” (2 Tim. 4:3).
Există și o a treia alternativă?
Eu cred că da! Ea este autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu! Am putea-o numi “Bibliocrație”! Reformatori, în frunte cu Luther, au numit-o “Sola Scriptura”! Ei au refuzat atât dominația sistemelor ierarhice piramidale tradiționale cu dominația unei cete “elitiste”, cât și haosul mișcărilor bazate pe “experiențele” spirituale ale celor mulți. Bibliocrația îl scoate pe om din centrul de autoritate și reașează acolo “voia lui Dumnezeu exprimată în ceea ce a fost scris”. De fapt, aceasta este formula recomandată de apostolul Pavel. El scrie despre ea bisericii din Corint, care trecea printr-o perioadă tulbure din cauza diferitelor personalități care sfâșiau adunarea și care trebuia reașezată pe temeiuri mult mai stabile decât voia oamenilor. În structura “Sola Scriptura!”, scrie Pavel, “pot să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece” (1 Cor. 14:29). Formula “să judece” înseamnă aici “să verifice” dacă este conform cu Scriptura, ca în cazul creștinilor din Berea, care aveau o inimă mai aleasă, adică “cercetau Cuvântul în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este așa” (Fapte 17:11).
Cum funcționează “bibliocrația”?
Cine trebuie să aibă ultimul cuvânt în probleme de disciplină, de îndreptare, de mustrare? Presbiterii sau Biserica în adunare generală? Iată ce spune Noul Testament: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, …etc.” (2 Tim. 3:16).
Cine trebuie să fie autoritatea finală în problemele Bisericii?
Iată ce găsim scris: “Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care l-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Christos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat, păzește-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi” (2 Tim. 1:13).
“Dreptarul” are aici sens de “etalon”, de “manual”. El trebuie păzit prin Duhul Sfânt care este (nu într-unul, nici în toți, adică în “adunarea generală”, ci “în noi”, adică în cei direct răspunzători față de Dumnezeu, în cei care nu pot și nici nu trebuie să se ascundă în spatele unei responsabilități aruncate asupra unui sprijin exterior (presbiteri sau adunare generală).
De ce “Bibliocrație” ?
Trebuie să o spunem clar, nimic omenesc nu poate fi luat ca sprijin în problemele de autoritate spirituală finală. Și “omul la singular” și “omul la plural” sunt supuși căderii și pot produce în creștinism “îndepărtarea de adevăr”, numită pe alocuri “erezie”, iar în altele “apostazie”. În materie de autoritate spirituală, creștinismul se sprijină numai și numai pe Biblie (Sola Scriptura!).
Păstorul (presbiterii) trebuie să îndemne creștinii “după Scriptură” (1 Cor. 15:11-5), iar creștinii au datoria să supravegheze și să corecteze păstorii, atunci când ei se abat de la Scriptură. Acesta este motivul pentru care reformatorii au tradus Biblia în limba poporului de rând. Ca ea să nu rămână un apanaj al “specialiștilor eclesiastici” cu acces la limba latină. Poporul trebuie să citească și să decidă pentru ei înșiși. Nici măcar apostolul Ioan, rămas activ după moartea celorlalți apostoli și rânduit de Dumnezeu să “repare” mrejele unei biserici sfâșiate de erezii, nu îndrăznește să se prezinte pe sine drept o autoritate așezată de Dumnezeu deasupra celorlalți creștini: “V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El, rămâne în voi, și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum vă va învăța ea” (1 Ioan 2:27).
Părerea mea este că presbiterii nu trebuie să se supună adunării generale și că adunarea generală nu trebuie să se supună presbiterilor. Și presbiterii și adunarea generală a bisericii trebuie să se supună numai și numai Scripturii și prin ea lui Dumnezeu. Dacă preferați exprimarea afirmativă în locul celei negative, am putea spune: presbiterii trebuie să se supună întotdeauna adunării generale, cu condiția ca aceasta să aibe suportul Scripturii și adunarea generală trebuie să se supună întotdeauna presbiterilor, cu condiția ca aceștia să fie călăuziți în deciziile lor nu de propria lor autoritate, ci de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
“La lege și la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”– Isaia 8:20
Evidențe Nou Testamentale
Una din ciudățeniile din epistolele Noului Testament este că ele au fost adresate “bisericilor” (adunărilor generale) fără să întâlnim prea mult în text numele presbiterilor locali. O astfel de practică nu ar fi admisă în viața bisericilor locale de azi. Cine ar îndrăzni să-i scrie bisericii “Speranța” și să-i dea învățătură fără să se adreseze mai întâi păstorilor acestei biserici? Din faptul că apostolii au scris direct credincioșilor dintr-o anumită localitate putem deduce că ei i-au socotit pe aceștia direct responsabili de primirea, înțelegerea și trăirea adevărului, indiferent de ceea ce vor spune sau face presbiterii.
Reciproca acestei realități se vede din altă ciudățenie, epistolele pastorale le sunt adresate direct unor presbiteri, fără să-i așeze în contextul ascultării de o anumită biserică sau de un grup de biserici!!! Pavel le scrie de parcă ei ar fi singurii răspunzători de primirea, înțelegerea și aplicarea adevărului în viața practică a fiecarei biserici. (“Poruncește și învață aceste lucruri. Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea. …etc.” – 1 Tim. 4:11; “Învață pe oameni aceste lucruri și spune-le apăsat” – 1 Tim. 6:2; “Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” – 2 Tim. 4:2; “Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască. Mustră, ceartă, …” – Tit 2:15; “În adevăr, …, sunt mulți nesupuși, flecari și amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” – Tit 1:10).
Un lucrător care stă lângă cuvântul Adevărului este un om care trebuie să se bucure de o autoritate supremă. Un astfel de om, Martin Luther, a stat înaintea întregii Biserici catolice și a spus răspicat: “Aici stau și nu pot altfel!” Persoana și poziția lui au fost balamaua care a schimbat direcția creștinismului mondial. Un alt păstor obișnuia să spună: “Dumnezeu și cu mine facem întotdeauna majoritatea!”Ceea ce uita el să spună este că Dumnezeu făcea majoritatea chiar și fără el !!!
Situațiile acestea ciudate din epistolele Noului Testament scot și mai mult în evidență responsabilitatea personală pe care Dumnezeu, în nemărginita Sa înțelepciune, a încredințat-o deopotrivă și presbiterilor și bisericilor locale. Și unii și ceilalți trebuie să asculte “de Scriptură”. Numai atunci lucrarea lor va rezista în timp și va primi aprobarea din partea “Dreptului Judecător”.
Daniel Brânzei
BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS 