Credința adevărată

Publicat de elpizein pe septembrie 2, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , .

“Voi creștinii sunteți niște încrezuți,” îmi spunea un tânăr. “Voi credeți că Isus este singura cale înspre Dumnezeu. Afirmația aceasta este de-a dreptul o insultă la adresa tuturor celor care urmează o altă religie.” Și lovitura finală a fost să-mi spună la despărțire: “Vezi, tocmai opiniile acestea religioase ale voastre care nu tolerează nici o altă religie sunt acelea care duc la ură și violență.” Desigur, tânărul acesta nu este singurul care are această părere. Într-o lume care celebrează “toleranța” și “pluralismul,” afirmația că Domnul Isus este singura cale înspre Dumnezeu este considerată extrem de jignitoare. Rabinul Schmuley Boteach dă glas multor critici când numește afirmațiile creștine “rasism spiritual.”
Dar oare este creștinismul singura religie care face afirmații exclusive cu privire la adevăr? Sau, oare sunt aceste afirmații cauza violenței în lume? În cartea sa “The Case for Faith” (“Argumentul în favoarea credinței”), Lee Strobel scrie că unul dintre cele mai mari obstacole care sunt în calea oamenilor în căutarea lor spirituală, este exclusivitatea afirmației că Isus este adevărul. Ca să ajungă la rădăcina acestei probleme, Lee Strobel i-a luat un interviu renumitului teolog și apologet creștin Ravi Zacharias. Zacharias a crescut în India, printre musulmani și hinduși.
Mai întâi, Ravi Zacharias i-a atras atenția lui Strobel că, atunci când rostești un adevăr, adevărul acesta este, prin definiție, exclusiv. De fiecare dată când faci o afirmație adevărată, în mod implicit ai spus că tot ceea ce contrazice afirmația făcută este o falsitate. Ceea ce nu înțeleg mulți creștini, este că fiecare religie face afirmații cu privire la adevăr, întocmai ca și creștinismul.
De pildă, musulmanii afirmă exclusivitatea adevărului religiei lor nu doar din punct de vedere teologic, ci chiar lingvistic. Iar budismul s-a născut atunci când Buddha a respins afirmațiile fundamentale ale hinduismului. În ce-i privește pe hinduși, ei, la rândul lor sunt absolut imutabili cu privire la mai multe aspecte fundamentale, aspecte care includ noțiunile de karma și reîncarnare.
Ateii, la rândul lor, fac și ei afirmații exclusive: “Nu există Dumnezeu!”, spun ei. Prin definiție, ei sunt intoleranți față de convingerea că Dumnezeu există. În alte cuvinte, cei care îi acuză pe creștini de aroganță, ignoră faptul că toate religiile fac același lucru.
Deci datoria mare a creștinului este să aibă o mărturie despre Hristos, dar în dragoste. Mărturia credincioșilor creștini trebuie să fie făcută în așa fel încât să nu poată fi acuzați de violență. Dacă apare violența, aceasta să nu fie din vina creștinilor, ci a celor care, împotrivindu-se mesajului și adevărului Evangheliei, îi urăsc pe mesageri.
În cuvintele lui Ravi Zacharias e principiul toleranței creștine: “Nu știu despre vreo țară încreștinată în care viața să-ți fie în pericol pentru că ai o altă credință. Dar astăzi există multe țări, cum ar fi Pakistanul, Arabia Saudită, sau Iranul, în care a deveni creștin înseamnă să-ți pui viața în pericol, să fi amenințat să ți-o pierzi.
Lupta împotriva adevărului poate fi atât de întețită, că poate da naștere la violență și ură chiar și atunci când persoana nu a făcut nimic rău. Dar nu putem face compromisuri: Nimic, în afară de credința în cuvintele Domnului Isus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6).
Cartea lui Lee Strobel menționată mai sus este o sursă excelentă pentru răspunsuri la astfel de provocări. Dar trebuie de asemenea să ne dăm seama că necreștinii au dreptate: afirmațiile făcute de Hristos sunt “ieșite din comun,” dar în același timp sunt, în cuvintele lui G.K. Chesterton, “adevăruri de nezguduit.”

Chuck Colson

Înmormântare Filip Fărăgău

Publicat de elpizein pe august 5, 2016
Publicat în: Uncategorized.

Filip Fărăgău a sfârșit alergarea

Dragi prieteni, 
 
Filip a plecat acasă, Joi – 4 August, în vârstă de 36 ani.
Toți cei care doriţi să fiți alături de familie o puteţi face Astăzi – 5 August, la priveghiul care va avea loc la Biserica Baptistă nr. 3 Iris (str. Sobarilor nr. 11-15), de la ora 19.00. 
 
Sau la serviciul de înmormântare, Sâmbătă – 6 August, de la ora 14:00, la Biserica Iris, și de la ora 16:00 la Cimitirul Lomb (lângă cimitirul Cordoș)

Puteţi urmări LIVE AICI (priveghiul şi înmormântarea)

„…trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”
(1 Cor 15:54-57)

Este biserica o „teocrație” sau o „democrație”?

Publicat de elpizein pe iulie 10, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , .

Întrebarea din titlu reprezintă una din eternele dezbateri din adunările generale ale bisericilor. Această întrebare trebuie rezolvată în perimetrul Scripturii, nu în domeniul sociologiei creștine sau al dinamicilor eclesiastice istorice. Una din caracteristicile vieții bisericești este că ea a “imitat fidel” structurile din instituțiile societății contemporane cu ea.

Exemple istorice
Istoric vorbind, și “teocrația eclesiastică” și “democrația eclesiastică” au fost falimentare, dând naștere la mai multe probleme decât au putut soluționa. Ierarhiile “teocratice” care au produs clerul preoțesc și structurile piramidale ale bisericilor tradiționale catolice și ortodoxe au făcut ca masa mare de credincioși să fie aservită unui număr restrâns de “specialiști administratori” ai tainelor divine. Rezultatul a fost o autoritate care a corupt pe cei din frunte și i-a prăbușit într-o apatie neputincioasă pe cei din mulțime.
“Democrațiile eclesiastice” haotic impuse în urma unor lupte fratricide au produs în bisericile protestante și neo-protestante un climat de continuă fărâmițare și de un vinovat voluntariat în care “cine a strigat mai tare” a ajuns de obicei mai sus și … mai în față. Ce-i de făcut ? În ce mă privește, nu mi-aș da soarta nici pe mâna unui om, nici pe mâna unui grup de oameni! Mai bine, așa cum era de părere și foarte inspiratul David, “să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor” (2 Sam. 24:14).
Revenind la întrebarea din titlu, eu cred că este artificial să credem că avem de ales doar între cele două alternative prezentate. Dar dacă există și o a treia?

Falimentul celor două alternative
Primele două posibilități sunt prezentate negativ în textul Noului Testament: În biserica primului secol, este cunoscut cazul lui Diotref, despre care aflăm de la apostolul Ioan. În cazul acela, “teocrația” a fost materializată printr-un număr cu adevărat restrâns: “unul singur”: “Am scris ceva Biseiricii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să știe de noi. … Nu se mulțumește numai cu atât; dar nici el nu primește pe frați și împiedică și pe cei ce vor să-i primească, și-i dă afară din biserică” (3 Ioan 9, 10.)
Varianta “democrației” este ilustrată plenar în cazul celei de a șaptea biserici căreia îi scrie Domnul Isus în cartea Apocalipsei. Acolo, există chiar și termenul de “democrație” sub forma echivalentului “Laodicea” (“conducerea aparține poporului”). Dintre cele șapte, această “Laodicea” este singura la care Domnul Isus este ținut “afară” din sistem, de unde bate la inimile indivizilor dispuși încă să-L accepte “înăuntru”: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și-mi deschide inima, voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3:20).
Tot despre “democrație” ca semn final de decadență al bisericii ne vorbește și apostolul Pavel în epistola sa către Timotei: “Își vor da învățători după poftele lor. ..etc.” (2 Tim. 4:3).
Există și o a treia alternativă?
Eu cred că da! Ea este autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu! Am putea-o numi “Bibliocrație”! Reformatori, în frunte cu Luther, au numit-o “Sola Scriptura”! Ei au refuzat atât dominația sistemelor ierarhice piramidale tradiționale cu dominația unei cete “elitiste”, cât și haosul mișcărilor bazate pe “experiențele” spirituale ale celor mulți. Bibliocrația îl scoate pe om din centrul de autoritate și reașează acolo “voia lui Dumnezeu exprimată în ceea ce a fost scris”. De fapt, aceasta este formula recomandată de apostolul Pavel. El scrie despre ea bisericii din Corint, care trecea printr-o perioadă tulbure din cauza diferitelor personalități care sfâșiau adunarea și care trebuia reașezată pe temeiuri mult mai stabile decât voia oamenilor. În structura “Sola Scriptura!”, scrie Pavel, “pot să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece” (1 Cor. 14:29). Formula “să judece” înseamnă aici “să verifice” dacă este conform cu Scriptura, ca în cazul creștinilor din Berea, care aveau o inimă mai aleasă, adică “cercetau Cuvântul în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este așa” (Fapte 17:11).

Cum funcționează “bibliocrația”?
Cine trebuie să aibă ultimul cuvânt în probleme de disciplină, de îndreptare, de mustrare? Presbiterii sau Biserica în adunare generală? Iată ce spune Noul Testament: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, …etc.” (2 Tim. 3:16).
Cine trebuie să fie autoritatea finală în problemele Bisericii?
Iată ce găsim scris: “Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care l-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Christos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat, păzește-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi” (2 Tim. 1:13).
“Dreptarul” are aici sens de “etalon”, de “manual”. El trebuie păzit prin Duhul Sfânt care este (nu într-unul, nici în toți, adică în “adunarea generală”, ci “în noi”, adică în cei direct răspunzători față de Dumnezeu, în cei care nu pot și nici nu trebuie să se ascundă în spatele unei responsabilități aruncate asupra unui sprijin exterior (presbiteri sau adunare generală).
De ce “Bibliocrație” ?
Trebuie să o spunem clar, nimic omenesc nu poate fi luat ca sprijin în problemele de autoritate spirituală finală. Și “omul la singular” și “omul la plural” sunt supuși căderii și pot produce în creștinism “îndepărtarea de adevăr”, numită pe alocuri “erezie”, iar în altele “apostazie”. În materie de autoritate spirituală, creștinismul se sprijină numai și numai pe Biblie (Sola Scriptura!).
Păstorul (presbiterii) trebuie să îndemne creștinii “după Scriptură” (1 Cor. 15:11-5), iar creștinii au datoria să supravegheze și să corecteze păstorii, atunci când ei se abat de la Scriptură. Acesta este motivul pentru care reformatorii au tradus Biblia în limba poporului de rând. Ca ea să nu rămână un apanaj al “specialiștilor eclesiastici” cu acces la limba latină. Poporul trebuie să citească și să decidă pentru ei înșiși. Nici măcar apostolul Ioan, rămas activ după moartea celorlalți apostoli și rânduit de Dumnezeu să “repare” mrejele unei biserici sfâșiate de erezii, nu îndrăznește să se prezinte pe sine drept o autoritate așezată de Dumnezeu deasupra celorlalți creștini: “V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El, rămâne în voi, și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum vă va învăța ea” (1 Ioan 2:27).
Părerea mea este că presbiterii nu trebuie să se supună adunării generale și că adunarea generală nu trebuie să se supună presbiterilor. Și presbiterii și adunarea generală a bisericii trebuie să se supună numai și numai Scripturii și prin ea lui Dumnezeu. Dacă preferați exprimarea afirmativă în locul celei negative, am putea spune: presbiterii trebuie să se supună întotdeauna adunării generale, cu condiția ca aceasta să aibe suportul Scripturii și adunarea generală trebuie să se supună întotdeauna presbiterilor, cu condiția ca aceștia să fie călăuziți în deciziile lor nu de propria lor autoritate, ci de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
“La lege și la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”– Isaia 8:20
Evidențe Nou Testamentale
Una din ciudățeniile din epistolele Noului Testament este că ele au fost adresate “bisericilor” (adunărilor generale) fără să întâlnim prea mult în text numele presbiterilor locali. O astfel de practică nu ar fi admisă în viața bisericilor locale de azi. Cine ar îndrăzni să-i scrie bisericii “Speranța” și să-i dea învățătură fără să se adreseze mai întâi păstorilor acestei biserici? Din faptul că apostolii au scris direct credincioșilor dintr-o anumită localitate putem deduce că ei i-au socotit pe aceștia direct responsabili de primirea, înțelegerea și trăirea adevărului, indiferent de ceea ce vor spune sau face presbiterii.
Reciproca acestei realități se vede din altă ciudățenie, epistolele pastorale le sunt adresate direct unor presbiteri, fără să-i așeze în contextul ascultării de o anumită biserică sau de un grup de biserici!!! Pavel le scrie de parcă ei ar fi singurii răspunzători de primirea, înțelegerea și aplicarea adevărului în viața practică a fiecarei biserici. (“Poruncește și învață aceste lucruri. Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea. …etc.” – 1 Tim. 4:11; “Învață pe oameni aceste lucruri și spune-le apăsat” – 1 Tim. 6:2; “Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” – 2 Tim. 4:2; “Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te disprețuiască. Mustră, ceartă, …” – Tit 2:15; “În adevăr, …, sunt mulți nesupuși, flecari și amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura” – Tit 1:10).
Un lucrător care stă lângă cuvântul Adevărului este un om care trebuie să se bucure de o autoritate supremă. Un astfel de om, Martin Luther, a stat înaintea întregii Biserici catolice și a spus răspicat: “Aici stau și nu pot altfel!” Persoana și poziția lui au fost balamaua care a schimbat direcția creștinismului mondial. Un alt păstor obișnuia să spună: “Dumnezeu și cu mine facem întotdeauna majoritatea!”Ceea ce uita el să spună este că Dumnezeu făcea majoritatea chiar și fără el !!!
Situațiile acestea ciudate din epistolele Noului Testament scot și mai mult în evidență responsabilitatea personală pe care Dumnezeu, în nemărginita Sa înțelepciune, a încredințat-o deopotrivă și presbiterilor și bisericilor locale. Și unii și ceilalți trebuie să asculte “de Scriptură”. Numai atunci lucrarea lor va rezista în timp și va primi aprobarea din partea “Dreptului Judecător”.
Daniel Brânzei

 

Învierea lui Isus: iluzie sau realitate?

Publicat de elpizein pe iunie 9, 2016
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , , .

Viața creștină, credința, nădejdea și istoria creștină, toate sunt ancorate în crucea lui Christos și în certitudinea învierii Lui. Această realitate a învierii constituie un punct central al creștinismului. Cu toate acestea, unii teologi și academicieni nu consideră învierea ca fiind un eveniment istoric dovedit. De ce? Nu există suficiente dovezi valabile pentru a crede că Isus a înviat cu-adevărat din morți?
Din punctul de vedere al autorilor nou-testamentali, învierea Domnului Isus reprezintă fundamentul Evangheliei și al credinței creștine. Fără minunea din dimineața Paștelui nu ar fi existat creștinismul. Isus Însuși a legat calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu de învierea Sa. În discuțiile cu dușmanii Săi, El a făcut o remarcă ciudată: “Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica!” (Ioan 2:19).
Apostolul Petru a confirmat în predica ținută de Rusalii: “Pe Isus din Nazaret, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții…” (Faptele Apostolilor 2:22-24). În urma acestui cuvânt al lui Petru, peste trei mii de suflete au crezut într-o singură zi în Christos cel înviat.
În cea mai veche epistolă care mai există și astăzi, trimisă unei Biserici creștine, Pavel explică faptul că nădejdea creștinilor cu privire la viitor este strâns legată de învierea lui Isus: “Căci, dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14). În continuare, apostolul argumentează că, de fapt, credința creștină n-ar mai avea nici un sens, ba chiar ar fi redusă la zero, dacă Isus nu ar fi înviat cu-adevărat. El explică bisericii din Corint: “Și dacă n-a înviat Christos, credința voastră este zadarnică; voi sunteți încă în păcatele voastre” (1 Corinteni 15:17). Pentru Pavel, Isus era “dovedit cu putere că e Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Romani l:4).
Teologul englez Michael Ramsey pune lucrurile la punct: “Fără înviere nu există creștinism.” De asemenea J.I. Packer accentuează importanța strategică a învierii lui Isus pentru credința și teologia creștină: “Creștinătatea afirmă că evenimentele pascale sunt dovada că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu și că învățătura Sa este de origine divină, în plus, ele confirmă puterea lui Isus de a acorda iertarea păcatelor, precum și stăpânirea Sa actuală asupra universului: “Toată puterea Mi-afost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). El va reveni ca Judecător, demonstrând astfel puterea Sa în viața fiecărui om prin iertare și înnoire, garantând celui care crede învierea în trup în lumea viitoare.”
În schimb, Anthony Flew, un autor și filozof ateu, respinge învierea ca eveniment istoric, admițând totuși că, în orice caz, creștinismul rezistă sau nu în funcție de acest fapt. El recunoaște definiția nou-testamentală a învierii ca fiind o “trezire fizică din moarte” și susține totodată că un credincios adevărat trebuie să creadă în învierea în trup. El scrie: “O caracteristică deosebită a unui creștin adevărat constă în faptul că acesta acceptă învierea ca pe un fapt care a avut realmente loc.” În mod surprinzător, el recunoaște și că, dacă învierea este adevărată, toate celelalte religii și sisteme filozofice ar fi “complet false”. Prin urmare, nu este de mirare că Biblia prezintă pe Christos ca fiind singura cale de salvare, “în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele Apostolilor 4:12).

Mormântul gol

Există două dovezi ale învierii lui Isus. Prima o reprezintă mormântul gol, iar a doua constă în experiențele de după Paști ale ucenicilor, când ei relatează că s-au întâlnit cu Cel înviat.  Toate cele patru Evanghelii și prima epistolă către corinteni sunt de acord că mormântul lui Isus a fost gol la trei zile de la răstignire. Ucenicii au explicat lucrul acesta prin faptul că Isus a înviat în trup din morți.
Avocatul englez Sir Morman Anderson remarcă: “Realitatea de netăgăduit a mormântului gol și întâlnirea absolut neașteptată cu Domnul cel înviat, au fost cele două lucruri care – chiar dacă nu întotdeauna imediat – au transformat frica unor oameni în bucurie triumfătoare.”
Criticii au formulat diferite ipoteze cu privire la mormântul gol, care au fost mereu dezvoltate pe parcursul popularei “căutări a lui Isus cel istoric”. Una dintre ele este cea a “mormântului greșit” și a fost avansată de Kirsopp Lake. El susține că femeile, în semi-întunericul dimineții de Paști, s-ar fi dus la un alt mormânt; ele ar fi fost îndrumate într-acolo de către un tânăr, pe care-l credeau a fi un înger: „Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6). Femeile, iar mai târziu și ucenicii, s-ar fi dus la un alt mormânt, care era gol. De aceea ar fi anunțat în mod eronat că Isus a înviat.
Numai că ceva nu este în regulă la această teză. Autoritățile iudaice și romane cunoșteau locul unde se afla mormântul lui Iosif. Ele ar fi putut așadar dovedi ușor că trupul lui Isus se mai afla încă înăuntru; astfel ar fi putut pune la punct afirmațiile ucenicilor că Isus ar fi înviat din morți.
Sir Anderson contrazice cu multă convingere teza mormântului greșit: “De ce autoritățile nu au anihilat imediat rădăcinile acestei mișcări religioase periculoase? Ar fi fost suficient doar să arate trupul intrat în descompunere al Celui a cărui înviere era vestită cu atâta tărie.”
Un alt argument adus ulterior împotriva mormântului gol este “teoria morții aparente”. Ea susține că Isus fusese luat de pe cruce într-o stare în care își pierduse cunoștința, așadar în realitate nu era mort.  Datorită umidității din mormânt, El nu a murit, ci s-a trezit doar din letargie. Ar trebui așadar să credem că El a dat vălul din interior la o parte, a îndepărtat piatra uriașă ce cântărea câteva tone, S-a strecurat pe lângă străjerii care dormeau, alergând apoi la ucenici pentru a-i convinge că a înviat din morți.
O variantă a acestei teorii o reprezintă cea a “conspirației Paștelui” – devenită cunoscută prin celebra carte scrisă de Hugh Schonfield în 1960. Potrivit acesteia, Isus Si-ar fi pregătit în mod foarte minuțios “învierea”, ajutat fiind de Iosif din Arimatea. Pe cruce ar fi luat un drog puternic, care I-ar fi provocat o stare de inconștiență. În această stare creată artificial, ar fi fost luat de pe cruce de Iosif și așezat în mormânt. O asemenea teorie fantezistă nu lămurește însă cum au putut soldații romani, care erau experți în privința îngrozitoarelor proceduri de răstignire, să fie atât de ușor înșelați, încât să creadă că cel răstignit este într-adevăr mort. În afară de aceasta, Isus cel “reînviat” astfel ar fi trebuit să moară, mai devreme sau mai târziu, iar trupul Său să dispară, pentru a fi păstrat secretul conspirației.

 Aparițiile Celui înviat

Întâlnirile de după Paște ale lui Isus cu ucenicii Săi și cu alți credincioși oferă alte dovezi importante ale învierii. Ele explică în mod lămurit ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus: a fost înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Chiar și istoricii și teologii cei mai radicali și sceptici cred că cercetarea istorică dovedește cât de convinși erau ucenicii de faptul că văzuseră într-adevăr pe Domnul lor.  Cu toate acestea, respectivii cercetători critici nu sunt dispuși să admită că Isus a înviat într-adevăr din morți. Ei preferă să dea alte explicații pentru “experiența pascală” subiectivă și colectivă a ucenicilor.
Un exemplu este acela al episcopului James A. Pike, care, la scurt timp după moartea fiului său, a început să practice spiritismul, susținând că vorbește cu morții. În cartea intitulată “Cealaltă față: o relatare a experiențelor mele în legătură cu fenomenele psihice”, el descrie întâmplările prin care a trecut și afirmă că ucenicii ar fi avut parte de anumite întâlniri și experiențe care le-ar fi schimbat viața. El încearcă să le interpreteze ca pe o alternativă la o înviere fizică a Mântuitorului. Conform “teoriei învierii spirituale” emise de James A. Pike, trupul lui Isus nu ar fi înviat, ci doar duhul Său ar fi părăsit trupul și apoi ar fi apărut în fața ucenicilor ca fantomă. Spiritiștii, dar și mulți teologi liberali și laici, se agață mult de o asemenea ipoteză.
Numai că teoria spiritistă nu concordă cu ceea ce Isus le-a spus clar ucenicilor Săi. Când Cel înviat a apărut în fața ucenicilor adunați în camera de sus, ei s-au speriat fiindcă au crezut că văd o fantomă. Isus i-a liniștit, spunându-le: “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele, Eu sunt. Pipăiți-le și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24:39).
Teza lui Pike nu oferă nicio explicație cu privire la lipsa trupului mort din mormânt și nici nu ține cont de faptul că cuvântul grecesc pentru “înviere” se referă în mod expres la un trup înviat și nicidecum la spiritul care părăsește trupul unui mort.
O teorie naturalist-psihologică la care se face referire adesea, pentru a explica experiențele ucenicilor cu privire la înviere, este “teoria halucinației”. Halucinațiile sunt limitate aproape exclusiv la anumite tipuri psihologice și sunt absolut subiective. Este imposibil ca 500 de persoane aflate într-un singur loc să aibă halucinații colective (1Corinteni 15:6) și ca alți oameni, cu alte prilejuri, să fie victimele acelorași proiecții imaginare (Marcu 16:12-13; Luca 24:36-43; Ioan 20:26-29; Matei 28:16-20).  Relatările unor astfel de experiențe nu prezintă niște impresii subiective, ci anumite fapte obiective. De asemenea lipsesc condițiile psihologice pentru producerea halucinațiilor acestor oameni. Nici chiar Saul, pe drumul spre Damasc, nu era un candidat ideal pentru a avea halucinații cu privire la Christos cel înviat, în plus, întreruperea bruscă la toți ucenicii a acestor apariții ale Celui înviat dovedește limpede că nu este vorba de halucinații.

 Siguranța creștinului

Dacă examinăm evenimentele pascale, atunci învierea lui Isus este singura explicație plauzibilă pentru mormântul gol, pentru mărturia ucenicilor cu privire la aparițiile ulterioare ale lui Christos, pentru transformarea apostolilor, pocăința a mii de persoane în ziua de Rusalii și răspândirea Evangheliei în întreaga lume.
W. Pannenberg scrie în acest sens: “Aparițiile de după înviere nu pot fi explicate pe baza credinței în înviere a ucenicilor; dimpotrivă, credința ucenicilor se explică prin aparițiile Domnului.”
Noi, ca și creștini, nu avem numai siguranța că Isus a înviat din morți, ci, întrucât El este viu, avem și nădejdea că și noi vom fi înviați. Viața noastră veșnică depinde de faptul că Isus a murit și a înviat. Credința noastră nu se bazează pe o iluzie, ci pe o certitudine istorică și spirituală.

Joe Jerus

 

 

La revedere frate Mircea Andreican

Publicat de elpizein pe mai 5, 2016
Publicat în: Uncategorized.

Cu durere în suflet, am primit azi, 05.05.2016 vestea plecării la Domnul, a fratelui pastor Mircea Andreican.

El a fost omul de care s-a folosit Dumnezeu în ziua cercetării mele. Mi-a fost coleg de muncă, prieten,  fratele mai mare în Hristos, coleg de slujire pe ogorul Evangheliei.. Mă rog ca Domnul Isus, Marele Păstor să binecuvânteze cu mângâiere și putere toată familia îndoliată,…și frații din Bisericile în care a slujit în ultima perioadă. Biserica Baptistă Mișca, Nădab și Socodor …Fie ca rodul slujirii să fie deplin și răsplata binecuvântată.

2 Timotei 4:7,8 ,,M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ,,ziua aceea,, Domnul,…,, 

La revedere frate Mircea!mircea1

,,Am amintiri frumoase, dar mă dor,

Când știu că ai plecat în veșnicie,…

Rămân cu ele trist și călător,

Să mai slujesc o vreme, pe ogor,

Ne-om întâlni în cer cu bucurie.,,

Colegul, prietenul, fratele în Hristos, ucenicul, slujitorul,

Teodor Groza

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 30, 2016
Publicat în: Studiu biblic.

VINERI
Isus înaintea lui Pilat (cap. 15:1-15)
Dis-de-dimineaţă, conducătorii preoţilor au ţinut imediat sfat împreună cu bătrânii, cărturarii Legii şi întreg Sinedriul1. L-au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat pe mâna lui Pilat. Pilat L-a întrebat: – Eşti Tu Împăratul iudeilor? Isus i-a răspuns: – Este aşa cum spui. Conducătorii preoţilor Îl acuzau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: – Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te acuză ei! Dar, spre mirarea lui Pilat, Isus n-a mai răspuns nimic. Pilat le elibera la fiecare sărbătoare un prizonier pe care-l cereau ei. Era unul numit Baraba, închis împreună cu răsculaţii care săvârşiseră o crimă în timpul răscoalei. Mulţimea a venit şi a început să-i ceară lui Pilat să facă ceea ce făcea de obicei. Pilat i-a întrebat: – Vreţi să vi-L eliberez pe Împăratul iudeilor? Căci el înţelesese că din invidie Îl dăduseră conducătorii preoţilor pe mâna lui. Însă conducătorii preoţilor au stârnit mulţimea să ceară să le elibereze mai bine pe Baraba. Pilat i-a întrebat iarăşi: – Şi atunci ce (doriţi)2 să fac cu (Cel pe Care-L numiţi) Împăratul iudeilor? Ei au strigat din nou: – Răstigneşte-L! Pilat i-a întrebat: – Dar ce rău a făcut? Însă ei strigau şi mai tare: – Răstigneşte-L! Şi astfel, Pilat, vrând să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a pus să-L biciuiască, L-a dat să fie răstignit.
Isus, batjocorit de soldați (cap. 15:16-20)
Soldaţii L-au dus în curtea palatului, adică în pretoriu, şi au chemat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie, au împletit o coroană de spini şi I-au aşezat-o pe cap. Şi au început să-L salute zicând: „Salutare, Împărate al iudeilor!“ Ei Îl loveau peste cap cu o trestie, Îl scuipau şi se puneau în genunchi, închinându-I-se. După ce şi-au bătut joc de El astfel, L-au dezbrăcat de mantia purpurie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus afară să-L răstignească.
Răstignirea (cap. 15:21-32)
Au obligat un trecător, un om care venea de la câmp, şi anume pe Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, să ducă crucea lui Isus. L-au adus la locul numit Golgota, care tradus înseamnă „Locul Craniului“. I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. După ce L-au răstignit, şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi pentru ele, ca să ştie cine ce să ia. Era ceasul al treilea când L-au răstignit. Au pus o inscripţie cu următoarea acuzaţie împotriva Lui: „Împăratul iudeilor“. Au răstignit cu El şi doi tâlhari, unul la dreapta şi unul la stânga Lui. ( Astfel a fost împlinită Scriptura, care zice: „A fost numărat alături de cei nelegiuiţi.“) Cei ce treceau pe acolo Îl insultau, dădeau din cap şi ziceau: „Ha! Tu, Cel Care dărâmi Templul şi-l reconstruieşti în trei zile, salvează-Te pe Tine Însuţi şi dă-Te jos de pe cruce!“ Tot aşa Îl batjocoreau între ei şi conducătorii preoţilor împreună cu cărturarii, zicând: „Pe alţii i-a salvat, dar pe Sine Însuşi nu Se poate salva! «Cristosul»! «Împăratul lui Israel»! Să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!“ Cei care erau răstigniţi împreună cu El Îl batjocoreau şi ei.
Moartea lui Isus (cap. 15:33-41)
Când a venit ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea. Şi la ceasul al nouălea Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lema sabactani?“, care tradus înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ Unii din cei ce stăteau acolo L-au auzit şi au zis: „Iată că-l strigă pe Ilie!“ Cineva a alergat şi a umplut un burete cu vin acru, l-a pus într-o trestie şi I l-a dat să-l bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L dea jos!“ Isus a scos un strigăt puternic şi Şi-a dat suflarea. Atunci draperia Templului a fost despicată în două, de sus până jos. Când centurionul care se afla în faţa lui Isus a văzut cum Şi-a dat suflarea, a zis: „Într-adevăr, Omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu!“ Acolo erau şi nişte femei care priveau de departe. Printre ele erau şi Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacov cel tânăr şi a lui Iose – şi Salome, care Îl urmaseră pe Isus şi-I slujiseră atunci când se afla în Galileea. Şi mai erau încă multe altele care veniseră cu El la Ierusalim.
Înmormântarea (cap. 15:42-47)
Când s-a făcut deja seară, pentru că era Ziua Pregătirii, adică ziua de dinaintea Sabatului, Iosif din Arimateea, un sfetnic distins din Sinedriu, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu, a îndrăznit să se ducă la Pilat şi să-i ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise deja şi l-a chemat pe centurion ca să-l întrebe dacă a murit de mult timp. El s-a lămurit de la centurion de lucrul aceasta şi apoi i-a dăruit lui Iosif trupul lui Isus. Iosif a cumpărat o pânză de in, apoi I-a dat jos trupul, L-a înfăşurat în pânza de in, L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă şi a rostogolit o piatră la intrarea mormântului. Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, au văzut unde fusese pus.

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 28, 2016
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

JOI
Masa pascală (cap. 14:12-16)
În prima zi a Sărbătorii Azimelor, când se jertfeşte mielul de Paşte, ucenicii Lui L-au întrebat: – Unde vrei să ne ducem să-Ţi pregătim să mănânci mielul de Paşte? El i-a trimis pe doi dintre ucenicii Lui în cetate şi le-a zis: – Duceţi-vă în cetate şi acolo vă va întâlni un om care duce un vas cu apă. Urmaţi-l, şi acolo unde va intra el, spuneţi stăpânului casei astfel: „Învăţătorul întreabă: «Unde este camera Mea de oaspeţi în care urmează să mănânc mielul de Paşte împreună cu ucenicii Mei?»“El vă va arăta sus o cameră mare şi gata aranjată. Acolo să faceţi pregătirile pentru noi! Ucenicii au plecat, au ajuns în cetate şi au găsit totul aşa cum le spusese Isus; şi au pregătit mielul de Paşte.
Descoperirea trădătorului (cap. 14:17-21)
Când s-a înserat, Isus a venit împreună cu cei doisprezece. În timp ce erau la masă şi mâncau, Isus a zis: – Adevărat vă spun că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va trăda. Ei s-au întristat foarte tare şi au început să-L întrebe, unul câte unul: – Nu cumva sunt eu? El le-a răspuns: – Este unul din cei doisprezece, care pune mâna în castron împreună cu Mine. Da, Fiul Omului Se duce după cum este scris cu privire la El, dar vai de omul acela prin care este trădat Fiul Omului! Era mai bine pentru acel om dacă nu s-ar fi născut!
Cina Domnului (cap. 14:22-28)
În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi! Acesta este trupul Meu.“ Apoi a luat un pahar şi, după ce a adus mulţumiri, l-a dat ucenicilor şi toţi au băut din el. Isus le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului, care este vărsat pentru mulţi. Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.“ După ce au cântat psalmii, s-au dus spre Muntele Măslinilor. Isus le-a zis: – Toţi vă veţi poticni, pentru că este scris: „Voi lovi păstorul, şi oile vor fi risipite!“Dar după învierea Mea voi merge înaintea voastră în Galileea.
Isus prezice lepădarea lui Petru (cap. 14:29-31)
Petru I-a răspuns: – Chiar dacă toţi se vor poticni, eu nu mă voi poticni! Isus i-a zis: – Adevărat îţi spun că astăzi, în noaptea aceasta, înainte de al doilea cântat al cocoşului, te vei lepăda de Mine de trei ori! Dar Petru a răspuns şi mai convins: – Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, eu tot nu mă voi lepăda de Tine! Şi toţi au spus la fel.
Ghetsimani (cap. 14:32-42)
Apoi au venit într-un loc numit Ghetsimani şi Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Staţi jos aici, în timp ce Eu mă rog!“ I-a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să fie neliniştit şi să se mâhnească. El le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rămâneţi aici şi vegheaţi!“ S-a depărtat puţin, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat ca, dacă este posibil, să treacă de la El ceasul acela. El zicea: „Abba, Tată, la Tine toate lucrurile sunt posibile! Îndepărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu!“ Apoi a venit la ucenici, dar i-a găsit dormind. El i-a zis lui Petru: „Simone, dormi?! N-ai putut veghea nici măcar o oră? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită! Duhul într-adevăr este doritor, dar carnea este neputincioasă.“ S-a îndepărtat şi s-a rugat din nou, spunând aceleaşi cuvinte. A venit iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind, pentru că li se îngreunaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă. Când a venit a treia oară, le-a zis: „Încă mai dormiţi şi vă odihniţi? Destul! A sosit ceasul! Iată că Fiul Omului este trădat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă! Să mergem! Iată că se apropie cel ce Mă trădează!“
Arestarea lui Isus (cap. 14:43-52)
Şi imediat, în timp ce El încă vorbea, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, împreună cu o mulţime de oameni cu săbii şi ciomege, trimişi de conducătorii preoţilor, de către cărturari şi de către bătrâni. Trădătorul le dăduse următorul semn: „Cel pe Care-L voi săruta, Acela este! Să-L arestaţi şi să-L luaţi sub pază!“ Când a venit, s-a îndreptat imediat spre Isus şi I-a zis: „Rabbi!“ Şi L-a sărutat. Atunci ei au pus mâna pe Isus şi L-au arestat. Unul dintre cei ce stăteau acolo a scos sabia şi l-a lovit pe robul marelui preot, tăindu-i o ureche. Isus le-a zis: „Aţi ieşit să Mă prindeţi cu săbii şi ciomege, ca pe un tâlhar? În fiecare zi eram cu voi în Templu şi dădeam învăţătură, dar nu M-aţi arestat! Însă fie ca Scripturile să fie împlinite!“ Toţi L-au părăsit şi au fugit. Un anumit tânăr, care purta peste trupul gol doar o pânză de in, Îl urma pe Isus. L-au prins şi pe el, dar el şi-a lăsat pânza de in şi a fugit dezbrăcat.
Isus înaintea Sinedriului (cap. 14:53-65)
Pe Isus L-au dus la marele preot, iar acolo s-au adunat toţi conducătorii preoţilor, bătrânii şi cărturarii. Petru L-a urmat de la distanţă până în curtea marelui preot. S-a aşezat împreună cu gărzile şi se încălzea la foc. Conducătorii preoţilor şi întregul Sinedriu căutau vreo mărturie împotriva lui Isus, ca să-L condamne la moarte, dar n-au găsit, pentru că, deşi mulţi dădeau mărturii false împotriva Lui, mărturiile lor nu se potriveau. Unii s-au ridicat şi au depus împotriva Lui o mărturie falsă, spunând: „Noi L-am auzit zicând: «Eu voi dărâma acest Templu, făcut de mâna omului, şi în trei zile voi construi un altul, care nu va fi făcut de mâna omului.»“ Dar nici măcar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturia lor. Marele preot s-a ridicat, în mijloc, şi L-a întrebat pe Isus: – Nu răspunzi nimic la ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Dar El tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat din nou: – Eşti Tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat? Isus a răspuns: – Eu sunt. Şi Îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta Puterii şi venind cu norii cerului! Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – Ce nevoie mai avem de martori?! Aţi auzit blasfemia! Ce părere aveţi? Toţi L-au condamnat considerând că este vinovat şi vrednic de moarte. Unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L lovească şi să-I zică: „Profeţeşte!“, iar gărzile L-au luat la palme.
Lepădarea lui Petru (cap. 14:66-72)
În timp ce Petru se afla jos, în curte, a venit una dintre slujnicele marelui preot şi când l-a văzut pe Petru încălzindu-se la foc, s-a uitat la el şi a zis: – Şi tu erai cu Isus nazarineanul! Însă el s-a lepădat zicând: – Nu ştiu, nici nu înţeleg despre ce vorbeşti! A ieşit afară, în faţa porţii, (şi atunci a cântat cocoşul). Slujnica l-a văzut şi a început din nou să le spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre ei!“ Însă el s-a lepădat din nou. După puţin timp, cei ce stăteau acolo i-au zis din nou lui Petru: – Cu siguranţă eşti unul dintre ei, căci eşti galileean! Dar el a început să se blesteme şi să jure zicând: – Nu-L cunosc pe acest om despre care vorbiţi! Şi imediat a cântat cocoşul a doua oară. Atunci Petru şi-a adus aminte cuvântul pe care i-l spusese Isus: „Înainte de al doilea cântat al cocoşului te vei lepăda de Mine de trei ori!“ Şi a început să plângă.

Săptămâna patimilor în Evanghelia după Marcu

Publicat de elpizein pe aprilie 26, 2016
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , .

MARȚI
Smochinul uscat. Puterea credinței (cap. 11:20-26)
Dimineaţa, când au trecut pe lângă smochin, au văzut că era uscat din rădăcini. Petru şi-a amintit ce se întâmplase şi i-a zis: – Rabbi8, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat! Isus a răspuns: – Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că dacă cineva ar zice acestui munte: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!“ şi nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că ceea ce spune se va întâmpla, i se va da întocmai! De aceea vă spun că toate lucrurile pe care le cereţi atunci când vă rugaţi, să credeţi că le-aţi şi primit şi ele vi se vor da. Şi când staţi în picioare rugându-vă, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Care este în ceruri să vă ierte vouă greşelile. (Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru Care este în ceruri nu va ierta greşelile voastre).
Autoritatea lui Isus (cap. 11:27-33)
 Au intrat apoi din nou în Ierusalim. În timp ce se plimba prin Templu, au venit la El conducătorii preoţilor, cărturarii şi bătrânii şi L-au întrebat: – Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat această autoritate ca să le faci? Isus le-a răspuns: – Vă voi pune o întrebare. Răspundeţi-Mi, şi vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Răspundeţi-Mi! Ei au început să vorbească între ei şi să zică: „Dacă vom răspunde: «Din cer!», ne va întreba: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?». Sau să răspundem: «De la oameni!»?“ Ei se temeau de mulţime, fiindcă toţi considerau că Ioan a fost într-adevăr un profet. Aşa că I-au răspuns lui Isus: – Nu ştim! Atunci şi Isus le-a zis: – Nici Eu nu vă spun cu ce autoritate fac aceste lucruri.
(cap. 12:1-12)
Apoi a început să le vorbească în pilde: – Un om a plantat o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn de pază. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat într-o călătorie. La vremea roadelor a trimis un sclav la viticultori ca să ia de la ei partea cuvenită din roadele viei. Viticultorii însă l-au apucat, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A trimis din nou la ei un alt sclav, dar şi pe acesta l-au bătut peste cap şi l-au înjosit. A trimis apoi un altul, dar pe acela l-au omorât, şi apoi încă mulţi alţii, dintre care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Singurul pe care-l mai avea era un fiu preaiubit. În cele din urmă, l-a trimis la ei, spunându-şi: „Pe fiul meu îl vor respecta!“ Dar viticultorii aceia şi-au zis între ei: „Acesta este moştenitorul! Haideţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră!“ Şi l-au apucat, l-au omorât şi l-au scos afară din vie. Aşadar, ce va face stăpânul viei? Va veni şi-i va nimici pe viticultori, iar via o va da altora. N-aţi citit acest loc din Scriptură unde scrie: „Piatra pe care au respins-o zidarii a devenit piatra din capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri!“? Ei au căutat să-L prindă, dar le-a fost frică de popor; căci ei ştiau că împotriva lor spusese Isus pilda. Aşa că L-au lăsat şi au plecat.
Tributul datorat Cezarului (cap. 12:13-17)
 I-au trimis la El pe câţiva dintre farisei şi dintre irodieni3 ca să-L prindă în cursă cu vorba. Ei au venit şi I-au zis: – Învăţătorule, ştim că eşti corect, fără să-Ţi pese de nimeni, căci nu cauţi la faţa omului, ci îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim tribut Cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim? El însă, înţelegând ipocrizia lor, le-a zis: – De ce Mă puneţi la încercare? Aduceţi-Mi un denar, să-l văd! Ei I-au adus. Isus i-a întrebat: – Chipul acesta şi inscripţia, ale cui sunt? – Ale Cezarului, I-au răspuns ei. Isus le-a zis: – Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Ei au rămas uimiţi de El.
Despre înviere (cap. 12:18-27)
 Au venit la El saducheii, care zic că nu există înviere, şi L-au întrebat: – Învăţătorule, Moise ne-a scris că dacă fratele cuiva moare fără să aibă copii şi-i rămâne astfel doar soţia, fratele acestuia trebuie să se căsătorească cu văduva şi să-i ridice un urmaş fratelui său. Erau şapte fraţi. Primul şi-a luat o soţie, dar a murit fără să lase vreun urmaş. Al doilea s-a căsătorit cu văduva, dar şi el a murit fără să lase vreun urmaş. Aşa s-a întâmplat şi cu al treilea. Şi nici unul din cei şapte n-a lăsat vreun urmaş. Femeia a murit ultima dintre toţi. La înviere, (când se vor scula), soţia căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de soţie! Isus le-a răspuns: – Oare nu vă rătăciţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu? Căci atunci când se vor scula din morţi, nici nu se vor mai însura, nici nu se vor mai mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri. Iar cu privire la faptul că cei morţi sunt înviaţi, n-aţi citit în cartea lui Moise, acolo unde scrie despre tufiş, cum i-a vorbit Dumnezeu şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii! Sunteţi foarte rătăciţi!
Cea mai mare poruncă (cap. 12:28-34)
Unul dintre cărturari venise şi-i auzise discutând. Când a văzut că Isus le-a răspuns bine, L-a întrebat: – Care este cea dintâi poruncă dintre toate? Isus i-a răspuns: – Cea dintâi poruncă este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta.“ (Aceasta este cea dintâi poruncă.) Iar a doua este următoarea: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.“ Nu există altă poruncă mai mare decât acestea. Cărturarul I-a zis: – Bine, Învăţătorule! Este adevărat ceea ce ai spus, şi anume că El este Unul singur, că nu este altul în afară de El şi că a-L iubi pe El cu toată inima, cu toată priceperea şi cu toată puterea şi a-l iubi pe semenul tău ca pe tine însuţi este mult mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Când a văzut Isus că răspunsese cu înţelepciune, i-a zis: – Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună vreo întrebare.
Al cui Fiu este Cristos? (cap. 12:35-37)
În timp ce dădea învăţătură în Templu, Isus a întrebat: – Cum de zic cărturarii despre Cristos că este fiul lui David? David însuşi, în Duhul Sfânt, spune: „Domnul I-a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până-Ţi voi pune duşmanii sub picioare!»“ David însuşi Îl numeşte „Domn“; deci cum este El fiul lui? Mulţimea cea mare Îl asculta cu plăcere.
Condamnarea cărturarilor şi fariseilor (cap. 12:38-40)
În învăţătura Lui, spunea: ­„Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în robe lungi, să fie salutaţi prin pieţe şi să li se dea scaunele de onoare în sinagogi şi locurile de onoare la mese. Ei devorează casele văduvelor şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. Aceştia vor primi o condamnare mult mai mare.“
Văduva săracă (cap. 12:41-44)
S-a aşezat în faţa vistieriei Templului şi se uita cum punea mulţimea bani în vistierie. Mulţi din cei bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două lepta, care fac un codrantes. Isus i-a chemat pe ucenicii Lui şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi cei care au pus în vistierie, pentru că toţi au pus din abundenţa lor, dar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.“
Semne ale sfârșitului (cap. 13:1-31)
După ce a ieşit din Templu, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: – Învăţătorule, iată ce pietre1 şi ce clădiri! Isus i-a răspuns: – Vezi tu clădirile acestea mari? Nu va fi lăsată aici piatră pe piatră; totul va fi dărâmat! Apoi S-a aşezat pe Muntele Măslinilor, în dreptul Templului şi, în timp ce erau doar ei singuri, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat: – Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când urmează să fie împlinite toate acestea? Isus a început să le vorbească astfel: – Vedeţi să nu vă înşele cineva! Vor veni mulţi în Numele Meu, zicând: „Eu sunt Acela!“ şi vor înşela astfel pe mulţi. Când veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, să nu vă neliniştiţi! Aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul. Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Vor fi cutremure în diverse locuri şi va fi foamete. Dar acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Luaţi seama la voi înşivă! Vă vor da pe mâna sinedriilor şi veţi fi bătuţi în sinagogi. Veţi fi puşi să staţi înaintea guvernatorilor şi înaintea regilor din pricina Mea, ca să fiţi mărturie înaintea lor. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie vestită la toate neamurile. Când vă vor duce să vă dea pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi dinainte cu privire la ceea ce veţi vorbi, ci spuneţi ce vi se va da chiar în ceasul acela! Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Fratele îl va trăda şi-l va da la moarte pe fratele său, iar tatăl pe copilul său; copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor da la moarte. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Când veţi vedea „urâciunea pustiirii“ stând acolo unde n-ar trebui – cel ce citeşte, să înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi! Cel ce va fi pe acoperişul casei să nu coboare, nici să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea, iar cel ce va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina! Vai de cele ce vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă să nu se întâmple iarna. Căci în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a mai fost de la începutul creaţiei, pe care a făurit-o Dumnezeu, şi până acum, şi nici nu va mai fi! Iar dacă Domnul n-ar fi scurtat numărul zilelor, nici un om n-ar fi scăpat; dar, din pricina celor aleşi, pe care El i-a ales, El a scurtat numărul zilelor. Dacă cineva vă va spune atunci: „Iată, Cristosul este aici!“ sau „Iată, este acolo!“, să nu credeţi! Căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, pe cei aleşi. Voi însă păziţi-vă; v-am spus mai dinainte toate lucrurile! Dar în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer şi puterile din ceruri vor fi clătinate. Atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori6, cu mare putere şi slavă. Atunci El va trimite îngerii, iar ei îi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa lui devine deja fragedă şi încep să apară frunzele, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când vedeţi că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece această generaţie până se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece!
Îndemn la veghere (cap. 13:32-37)
Dar despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Fiţi atenţi! Vegheaţi! Căci nu ştiţi când va sosi vremea. Este ca atunci când un om, plecat într-o călătorie, îşi lasă casa, dă sclavilor săi autoritate, fiecăruia potrivit slujbei lui, şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi deci pentru că nu ştiţi când vine stăpânul casei – sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa – şi să nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor: vegheaţi!
Uneltire împotriva lui Isus (cap. 14:1, 2)
Peste două zile era Paştele şi Sărbătoarea Azimelor. Conducătorii preoţilor şi cărturarii căutau o modalitate să-L aresteze pe Isus prin vicleşug şi să-L omoare. Însă ei ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să se facă tulburare în popor.“
Ungerea lui Isus la Betania (cap. 14:3-9)
În timp ce se afla în Betania, luând masa în casa lui Simon, leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru, plin cu parfum de nard pur, foarte scump. Ea a spart vasul de alabastru şi a turnat parfumul pe capul lui Isus. Unii au fost indignaţi şi au zis între ei: „Pentru ce s-a făcut risipa aceasta de parfum? Căci parfumul acesta s-ar fi putut vinde cu peste trei sute de denari1, iar banii să fie daţi săracilor!“ Şi o mustrau pe femeie cu asprime. Însă Isus a zis: „Lăsaţi-o în pace! De ce-i cauzaţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine! Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi şi puteţi să le faceţi bine oricând vreţi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna! Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai dinainte, în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut această femeie, în memoria ei.“
Trădarea lui Iuda (cap. 14:10, 11)
Atunci Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la conducătorii preoţilor ca să-L dea pe mâna lor. Ei s-au bucurat când au auzit aceasta şi i-au promis că-i vor da bani. Şi el a început să caute un prilej ca să-L dea pe mâna lor.