Importanța chemării în misiunea mondială

Publicat de elpizein pe mai 17, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Romani 1:1-7; Fapte 22:21
Verset de aur: Fapte 22:21,,Atunci El mi-a zis: „Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri.”
I. EXPLICAȚII ASUPRA EPISTOLEI

Încă de la începutul epistolei, Pavel prezintă 2 teme:

  1. Valoarea Evangheliei ce i-a fost încredințată;
  2. Unitatea strânsă și responsabilitatea pe care trebuie să o aibă iudeii împreună cu neamurile, față de Evanghelie.

Ap. Pavel numește vestea bună ,,Evanghelia lui Dumnezeu”pt. că Dumnezeu este autorul acesteia, și ,,Evanghelia Fiului Său”deoarece Isus Cristos este esența acesteia:

– În v. 1-5, Pavel se oprește asupra Persoanei lui Isus, și Îl consideră fiul lui David d.p.d.v. omenesc, dar d.p.d.v. divin, declarat cu putere a fi Fiul lui Dumnezeu prin înviere. Evanghelia este despre Isus Cristos, cu alte cuvinte, El este subiectul evangheliei;

–  În v. 16, Pavel se oprește asupra lucrării lui Isus, deoarece Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pt. mântuirea celor care cred ,,Întâi a iudeului, apoi a grecului.”
În textul din epistolă, Pavel le prezintă romanilor datele de bază ale evangheliei şi ale chemării sale ca apostol. Astfel, el se consideră ca un „rob al lui Hristos”, adică le spune că statutul său este acela al unui slujitor, ca al unui profet din V.T., care a primit o slujbă din partea lui Dumnezeu. Apoi, arată că a fost chemat să fie apostol, şi că slujba şi poziţia lui nu sunt din proprie iniţiativă, ci prin chemarea şi trimiterea clară a lui Dumnezeu. Scopul slujirii lui este să vestească evanghelia cea promisă încă din V.T.. Evanghelia şi misiunea continuă, de fapt, profeţia din vechime iar istoria Bisericii continuă istoria lui Israel.
După aceste prezentări generale ale Evangheliei, Pavel caută să realizeze o relație personală cu cei cărora le-a adresat epistola:

  • Le scrie, așa cum spune textul ,,tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma” atât iudeilor, cât și celor dintre neamuri;
  • Îi mulțumește lui Dumnezeu pt. ei;
  • Are dorința să-i viziteze și are sentimentul acesta că trebuie să vestească Evanghelia în capitala politică a lumii, în Roma.

Ap. Pavel face toate aceste lucruri pt. că este convins că în Evanghelie a fost descoperită calea de îndreptare a celui nelegiuit, a omului care-L mânie pe Dumnezeu. Epistola are un caracter didactic și, dovedind calități de păstor, Pavel doreşte să îi ajute pe romani, d.p.d.v. spiritual prin 3 măsuri:
–  Mai întâi, îşi programează o vizită ca să-i poată învăța mai multe pe calea credinței;
–  În al doilea rând, le prezintă evanghelia ca să înţeleagă rolul şi locul evreilor şi al neamurilor în planul de mântuire al lui Dumnezeu. De fapt, le arată că şi unii şi alţii, fie cu Legea de pe Sinai sau cu legea conştiinţei, sunt vinovaţi şi nu pot fi mântuiţi decât prin credinţa în Domnul Isus;
–  În al treilea rând, ap. Pavel le prezintă viziunea sa misionară cu scopul de a-i învăța ceva: în loc să se certe şi să se respingă reciproc, mai bine să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru mântuire şi darul credinţei. De aceea, ar trebui să îl ajute la misiune, la vestirea evangheliei până la marginea pământului, lucru pe care li-l mărturisește în finalul epistolei, adică dorința lui de a ajunge până în Spania. (Rom. 15:28: ,,După ce-mi voi împlini, dar, însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri (adică ducerea ajutoarelor pt. sfinții din Ierusalim), voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi.”).
De la prezentarea evangheliei, ap. Pavel trece la prezentarea misiunii. Prin Isus Hristos, el a primit harul şi apostolia, darul misiunii şi autoritatea trimiterii, ca să aducă la auzirea şi ascultarea credinţei pe toate neamurile, chemate să fie poporul lui Isus Hristos. Misiunea internațională, așa cum o numim noi astăzi, i-a adus atât bucurii cât și necazuri, pe care apostolul le mărturisește în 2 Cor. 6:4-10 – ,,Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută,  prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea; în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine. Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul; ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi; ca unii care murim, şi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi; ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.”
Râvna lui pt. misiunea internațională a fost atât de mare încât a realizat 4 călătorii misionare atât pe mare cât și pe uscat. Față de evreii care i-au zădărnicit activitatea misionară, ap. Pavel are un cuvânt pe care îl împărtășește cu frații din Corint-2 Cor.11:23-27  ,,Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – vorbesc ca un ieşit din minţi – eu sunt şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; în osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!”
Misiunea internațională, pt. ap. Pavel, a fost chiar viața lui. A vizitat și misionat cele mai mari orașe din lumea de atunci: Atena, Corint, Efes, Roma evanghelizând și făcând ucenici pt. Împărăția lui Dumnezeu.

II. CÂTEVA APLICAȚII ȘI CONSIDERENTE MISIOLOGICE:

  • Cum am putea, ca biserică mică, sprijinii misiunea mondială? În primul rând, prin rugăciune. În al doilea rând, prin sprijin financiar, după posibilitățile pe care le avem (de ex. misiunea Pro Africa)
  • Ca să te implici în misiune trebuie să înțelegi chemarea lui Dumnezeu, să cunoști evanghelia, ca să o poți împărtășii, şi să ai o viziune de ansamblu asupra misiunii.
  • După exemplul ap. Pavel, când înțelegi că ești robul Domnului, vei fi încurajat: atunci când treci prin încercări, când trebuie să priveşti înainte cu curaj, când trebuie să adopţi soluţii noi în situaţii neaşteptate, neobişnuite.
  • De asemenea, cunoaşterea evangheliei este de mare preţ. Avem modelul suprem al Domnului Isus care, d.p.d.v. omenesc, a ştiut toate greutăţile neamului său, speranţele şi nevoile, defectele şi idealurile, profeţiile pe care le așteptau. În aceste împrejurări a adus Isus vestea bună.
  • La fel, şi misionarii, ei trăiesc în niște împrejurări date şi trebuie să le cunoască bine, cu problemele lor, cu nevoile, cu idealurile lor, ca să ştie cum să prezinte mai bine adevărul mântuirii.
  • Onoarea pe care o are misionarul este că aduce cea mai bună veste, despre Cel mai valoros şi curat om, Dumnezeu întrupat, Isus Cristos; despre cea mai mare speranţă, cea a puterii învierii care poate schimba destinul omenirii pentru veșnicie.
  • În final, misionarul (implicat în misiunea mondială) are slujba de a duce evanghelia până la marginea lumii, să aducă toate neamurile la ascultarea de Hristos dar și viziunea de a pregătii oameni care să ducă ștafeta lucrării mai departe, așa cum a procedat ap. Pavel.

 adaptare după pastor Octavian Baban

Învierea lui Isus, învierea noastră

Publicat de elpizein pe aprilie 21, 2014
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , , , .

Viața fără nădejde poate fi simbolizată printr-un mormânt sigilat. Înseamnă să acceptăm că moartea este finalul, că înfrângerea a devenit victorie. Dar atunci când , ca și îngerul, dăm piatra la o parte ne deschidem ușa posibilităților. Învierea lui Isus ne spune o dată pentru totdeauna că întunericul a cedat locul luminii, că disperarea are un antidot, că răul a fost biruit. Ea este o ușă deschisă când celelalte par închise.
Învierea ne aduce aminte că nu contează cât de fără speranță par lucrurile; Dumnezeu este în control pentru că El a intrat pe scena durerii, amărăciunii și pierzaniei ca să mântuie și să binecuvinteze. Nu înseamnă că Dumnezeu ne izbăvește de suferință iar acesta e un cuvânt foarte greu pentru oameni ca noi, dedicați la nivel maxim să evităm suferința, dedicați să obținem plăcere și comfort. Ceea ce cu trei zile înainte, la cruce, părea pentru ucenici o abandonare, o dezertare din partea lui Dumnezeu acum, după înviere, arăta cu totul diferit. Ei au înțeles că Dumnezeu fusese prezent, împărtășind cu noi mizeria umană. Când trecem prin suferință și căderi, Dumnezeu e prezent și se identifică cu noi în durerea noastră să ne arate că fiecare tragedie conține în ea sămânța învierii.

Oamenii moderni încearcă să explice Învierea. Unii susțin că Isus a fost în comă dar și-a revenit. Alții pun Învierea pe seama imaginației ucenicilor. Ea nu se poate explica. Învierea ne explică pe noi. Explică faptul că avem de-a face cu UNUL care are puterea să șteargă toate păcatele noastre oricât de grele ar fi, să transforme caracterul nostru și să ne mântuie. Pierre Teilhand de Chardin spunea: <Noi nu suntem ființe umane care avem experiențe spirituale, ci ființe spirituale care avem experiențe umane.> Scopul vieții este să creștem spiritual, să dezvoltăm omul dinlăuntru. Omul spiritual crește când ne deschidem acțiunilor lui Dumnezeu și când acceptăm dragostea Lui pentru noi și o direcționăm spre alții. Atunci se întâmplă ceva minunat, începem să radiem, să ne umplem. Pentru a crește spiritual mai este nevoie și de credință. Credința simplă că ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său este adevărat. O credință în acțiune. Astfel ne putem ridica deasupra problemelor și provocărilor vieții.
Relatând istoria Exodului, un rabin observa prezența a patru grupuri de influență în mijlocul poporului atunci când au ajuns în fața Mării Roșii iar armata lui Faraon închidea drumul pustiei. Unii au spus: <Am făcut ce am putut mai bine. Nu mai este speranță; să ne aruncăm în mare și să murim.> Al doilea grup propunea să meargă înapoi în robie și astfel să rămână în viață. Al treilea grup a început să protesteze: <De ce, Dumnezeule, ai îngăduit să ni se întâmple așa ceva nouă, poporul Tău?> Cel de-al patrulea grup, reprezentat prin Moise a zis: <Nu, nu ne vom arunca în mare, nu ne vom întoarce nici în robie și nu vom cheltui nici energiile noastre protestând. Ce vom face? Prin credință vom înainta spre țara promisă.>
     Învierea lui Isus este de fapt posibilitatea învierii noastre de la necredință la credință, de la moarte la viață veșnică. E o experiență care transcende logica și rațiunea. E misterul lui Dumnezeu.

Eusebiu Rus

Crearea omului după chipul lui Dumnezeu

Publicat de elpizein pe martie 16, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , .

Când citim cartea Genesa, observăm că Dumnezeu este Personajul Central al cărţii. Scopul principal al capitolului întâi din Genesa este de a ne prezenta măreţia Creatorului şi modalitatea în care noi oamenii creaţi de El suntem responsabili înaintea Sa. A 2 temă importantă în acest capitol este crearea omului „după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu.

Idealiştii îl văd pe om ca fiind înger, sau chiar zeu. Diferențele dintre oameni şi îngeri sunt evidente, întrucât capacitățile cu care au fost înzestrați nu sunt aceleaşi. Între îngeri şi oameni există deosebiri fundamentale: Îngerii sunt caracterizati de imortalitate, o putere aparte, asexulalitate, contrare omului.

Materialiştii îl văd pe om un animal, dar unul rațional.Un călugăr spunea că: “omul este un sac de gunoi pe care îl mănâncă viermii”. Diferențele de constituție a omului şi a animalelor ne încurajează să deosebim omul de toată lumea creată:
– În ce privește corpul lui: omul este o ființă bipedă, pe când animalele sunt patrupede;
– În ce privește intelectul lui: omul este o ființă rațională, pe când animalele sunt instinctuale;
– În ceea ce privește moralitatea: singura ființă care are moralitate este omul;
– În ceea ce privește spiritualitatea: numai omul este în stare de închinăciune, de religiozitate, de căutarea relaționării cu Dumnezeu, pe când animalele nu.
Iată dovezi clare ale superiorității omului față de lumea animală. Biblia prezintă omul ca fiind o ființă superioară animalelor (“stăpâniți… peste orice viețuitoare care se mişcă pe pământ.” – Gen. 1:28).
O definiție a omului spune că acesta este o ființă morală, este dotat cu rațiune, este dotat cu capacitate creatoare şi are facultatea de a iubi. Omul este într-o anumită măsură ca Dumnezeu, deoarece deține ceva din Dumnezeu.

I. INTERPRETĂRI ALE CHIPULUI LUI DUMNEZEU ÎN OM
Există 3 categorii generale de a vedea chipul lui Dumnezeu în om:
– structurală – omul are caracteristici fizice, psihologice/spirituale;
– relațională – chipul lui Dumnezeu nu este ceva ce ține de interiorul omului, ci pur şi simplu posibilitatea omului de a intra în părtăşie cu Dumnezeu sau cu alți oameni;
– funcțională – cei ce susțin această categorie consideră chipul ca reprezentând ceea ce face omul şi nu ceea ce este sau ceea ce experimentează.
– Teoria structurală – Cu toate că au fost în istorie mari tendințe de a considera că Dumnezeu şi-a săpat chipul în om, la nivel fizic, aceste teorii nu funcționează pt. faptul că Dumnezeu este Duh, nu o Ființă materială, fizică. Biblia spune despre Dumnezeu că este Duh (In. 4:24) şi nu materie sau trup.
Totuși Biblia ne spune despre Dumnezeu că are ochi, urechi, mâini, inimă. De fapt, acestea nu sunt altceva decât reprezentări în asemănare cu omul ale lui Dumnezeu în vederea înțelegerii Lui. Dacă Dumnezeu nu se prezenta în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să cunoască planul lui Dumnezeu. Expresia supremă a dragostei Sale este că a ştiut să devină ca noi pentru a ne face mesajul Său de mântuire de înțeles pt. lumea în care trăim.
– Teoria funcțională – Dacă ne oprim doar la ceea ce face omul, desigur chipul lui Dumnezeu în om este exercitarea autorității asupra creației. Ceea ce spune Genesa despre autoritatea oferită omului de chipul lui Dumnezeu este clar una de primă importanță. Dar, a face din aceasta un adevăr izolat şi unic cu privire la imaginea divină din om ar însemna să ducem lucrurile în egoism. Dumnezeu a dorit ca omul să stăpânească pământul în a aşa fel încât creația să atingă potențialul ei deplin şi nu potențialul deplin al egoismului. Teoria funcționlă pare să pună un semn de egalitate între chip şi autoritate, numai că, această teorie se dovedeşte a fi neeficientă în fața căderii omului în păcat şi a mântuirii pe care Dumnezeu vrea să o aducă în viața sa. Așadar, Dumnezeu a conceput lumea în aşa măsură încât aceasta să se potrivească perfect sub autoritatea Sa, astfel omul fiind administratorul pământului sub autoritatea divină.
– Teoria relațională – Teologia modernă este de părere că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, deci el relaționează. Se susține, astfel că Dumnezeu a voit să existe o ființă, care asemenea Lui, poate fi un partener. Prin faptul că omul este capabil să întrețină o relație, el este o “repetare”, un “duplicat” al Ființei lui Dumnezeu. Numai că nici această teorie nu funcționează în totalitate și ridică mari semne de întrebare în legătură cu oamenii care trăiesc în indiferență totală față de Dumnezeu sau chiar în apostazie, de cei care intră în relații păcătoase așa cum nu intră Dumnezeu.

II. CE ÎNSEAMNĂ CĂ SUNTEM FĂCUŢI DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU?
1. Fiinţa noastră este într-un sens la fel ca a lui Dumnezeu (viaţa, sufletul, conştiinţa, raţiunea, calităţile morale) sunt într-un fel create în asemănare cu Creatorul nostru.
2. Noi suntem reprezentanţii lui Dumnezeu aici pe pământ. Aşa cum ambasadorii statelor lumii acţionează ca reprezentanţi ai conducătorului ţării ce i-a trimis (conduc în locul lor) tot aşa şi noi stăpânim asupra creaţiei sub autoritatea Conducătorului Suprem. Ambasadorii ţărilor lumii, de obicei, pun poze ale preşedintelui sau regelui sub autoritatea cărora acţionează.
3. Dumnezeu a ales să arate Cine este El prin intermediul omului. O imagine, în esenţă, arată ceea ce este originalul. Dumnezeu n-a făcut „poze” ale Sale pentru a fi răspândite pe pământ ci fiinţe umane create „după chipul şi asemănarea Sa” pentru a comunica mai deplin Suveranitatea Lui în univers. Așadar, Dumnezeu alege omul ca imagine a Sa în această lume.
4. Ce face omul ca să fie cea mai importantă ,,piesă” în creație? Ceea ce oferă omului originalitate şi valoare este chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales ca să Îşi lase cel mai clar amprenta pe cea mai valoroasă operă a Sa. Cea mai mare onoare a omului de a fi creat în imaginea lui Dumnezeu este oferită de faptul că Domnul a dorit, nu să lase doar o parte din Sine, ci El a dorit să impregneze întreaga Sa Ființă în om.
Lucrul acesta îl doreşte şi astăzi. Omul căzut, din cea mai frumoasă ființă creată de Dumnezeu în lumea materială, a ajuns să fie cea mai depravată şi cea mai degradată ființă datorită Vestea bună este că chipul, care ne dădea importanță, poate fi refăcut în om prin Acela care este chipul lui Dumnezeu fără greş, prin Domnul Isus Cristos. Poți fi reflectarea Chipului Său doar dacă Îl chemi să locuiască în Tine.

Bibliografie: W. Grudem, Teologie sistematică, cap. 21

Biserica și statul

Publicat de elpizein pe februarie 28, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , , .

“Autoritatea Statului este de la Dumnezeu, fiind îmbrăcată cu putere, pentru păstrarea dreptății, ordinii și pedepsirea răufăcătorilor.” (Mărturisirea de credință baptistă). În conformitatea cu învățătura Bibliei, câtă vreme Statul respectă aceste principii, noi suntem datori să ne supunem legilor și să ne îndeplinim îndatoririlor cetățenești. Atunci când autoritățile Statului încalcă voit aceste principii, avem dreptul și responsabilitatea să le atragem atenția că și-au depășit atribuțiile.
În cap. 13, ap. Pavel ne prezintă 3 moduri de relaționare a creștinului: cu statul, cu Legea lui Dumnezeu și cu ziua revenirii Domnului Isus. Astăzi ne vom uita doar la relația creștinului cu statul.  

I. ROMANI 13:1-7

În acest loc ap. Pavel ne arată cum trebuie să se raporteze creștinul față de conducerea țării sale și față de conducătorii locali. Așadar expresia ,,stăpânirile cele mai înalte” face referire la stat împreună cu reprezentanții oficiali ai acestuia. Relația dintre Biserică și stat a fost foarte controversată de-a lungul veacurilor. În istorie întâlnim 4 tipuri de relații: 

  • a.    statul controlează Biserica;
  • b.    Biserica controlează statul;
  • c.    Un compromis în care statul favorizează Biserica, iar Biserica se adaptează cerințelor statului;
  • d.    Biserica și statul recunosc responsabilitățile primite de la Dumnzeu având o relație constructivă.

Încă din Evanghelii, uitându-ne la porunca Domnului Isus ,,Dați dar cezarului ce este a cezarului, și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”, putem să observăm că Biserica și statul au roluri diferite și că un creștin are îndatoriri atât față de Dumnezeu, cât și față de stat. Deși, atunci când Pavel scria epistola existau 2 tipuri de autorități cu care se confruntau creștinii: romane sau evreiești, și acestea erau deseori ostile noii religii, totuși apostolul le consideră autorizate de Dumnezeu, care le cere creștinilor să se supună în fața lor și să conlucreze cu ele. Pavel începe cu o poruncă clară pe care o dezvoltă în 2 verste:

1. Îndemnul la supunere – v. 1 – ,,Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte”, lucru pe care-l cere mai târziu de la creștinii din Creta – Tit 3:1 ,,Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun.”
2. Motivația supunerii – v. 1 – ,,nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” Lucrul acesta i-l explică profetul Daniel lui Nebucadnețar în V. Testament la cap. 4:17, 25, 34-35. Împăratul Babilonului trebuie să treacă printr-o îndelungă suferință ca să-nțeleagă suveranitatea lui Dumnezeu asupra ființelor cerești și asupra oamenilor. Dar există și…
3. Riscuri ale nesupunerii – v. 2 – ,,De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda.”
Așadar, statul este o instituție divină cu autoritate divină, iar un conducător civil este slujitorul lui Dumnezeu, de aceea creștinii nu trebuie să fie nici anarhiști, nici răsturnători de regimuri. Creștinul are 2 motive să fie supus autorității:
a. pentru evitarea pedepsei;
b. din îndemnul cugetului.
Totuși, trebuie să ținem cont de faptul că nu orice Caligula, Irod, Nero sau Dioclețian ai vremurilor Bisericii primare sau nu orice Hitler, Stalin, Sadam Hussein ai vremurilor noastre ar fi fost aprobați de Dumnezeu sau că Dumnezeu ar fi responsabil de faptele lor și noi ar trebui să ne facem părtași faptelor lor. Aceștia au fost oameni care și-au folosit greșit autoritatea care vine de la Dumnezeu, ca și Pilat, căruia Domnul Isus i-a spus: „N-ai avea nicio putere asupra Mea”… dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus.”
Revenind la o stare de normalitate între Biserică și stat, pot spune că responsabilitatea creștinului față de autorități înseamnă mai mult decât ascultare (v. 1, 5). Aceasta presupune și achitarea taxelor (v. 6, 7, Mat. 22:21). La rândul lor, autoritățile nu trebuie să se poarte despotic, ci trebuie să-și amintească că salariile lor provin din taxele plătite de cetățeni, inclusiv de creștini.

                                                 II. 1 PETRU 2:13-16

Ap. Petru afirmă la rândul său, responsabilitatea creștinilor de a respecta legile, arătând faptul că Dumnezeu este onorat atunci când aceștia au un comportament cetățenesc potrivit.
1.    în v. 13, 14 avem Îndemnul la supunere – gândindu-ne la forma de guvernare din țara noastră, am putea spune: supunere față de președinte, față de autoritățile centrale și locale.
2. în v. 15 avem Motivația supunerii – voia lui Dumnezeu este ca credincioșii Săi să trăiască într-un mod onorabil și fără vină, astfel ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu să nu aibă niciun motiv să-i acuze pt. traiul lor. Ap. Petru ne arată că unul dintre cele mai frumoase modele pe care le putem oferi oamenilor neștiutori, care au un comportament rău, este o viață sfântă.
3. În v. 16 avem Libertatea creștină și supunerea – ca și creștini, noi nu suntem într-o relație de robie față de autoritățile statului. Noi suntem oameni pe care Cristos ne-a făcut liberi. Numai că asta nu înseamnă că trebuie să păcătuim. Libertare nu înseamnă fărădelege. Libertarea nu trebuie folosită ca pretext pt. a face ceea ce este rău.
Ap. Petru încheie secțiunea despre rolul Bisericii în raport cu Statul și societatea cu un rezumat al calității de cetățean a creștinului (v. 17):
1. Creștinul trebuie să-i respecte pe toți oamenii;
2. Creștinul trebuie să-i iubească pe frații de credință;
3. Creștinul trebuie să-L asculte pe Dumnezeu;
4. Creștinul trebuie să-i cinstească pe cei în poziție de autoritate;
Supunerea față de autoritatea legal instituită nu neagă libertatea creștină. Pentru a-L onora pe Dumnezeu, care a instituit conducerea umană, creștinii trebuie să respecte legile făcute de om, cu toată grija, atâta timp cât aceste legi nu intră în conflict cu învățăturile clare ale Scripturii. (Fapte 4:19; 5:29).

CONCLUZII:
1. Trebuie să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pt. regi (președinți) și pentru toți ceilalți conducători naționali și locali. Să ne rugăm ca sub conducerea lor, să putem trăi o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cinstea.
2. Biblia ne avertizează în mod constant despre încrederea totală către alți “salvatori” în afară de Salvatorul nostru. Aceasta se numește idolatrie. Credința că statul bunăstării, cu grija și protecția sa, de la naștere până la moarte (statul asistențial), este răspunsul la toate problemele noastre, este o credință idolatră.
3. Ca vechi separatiști față de stat, baptiștii nu agreează amestecul Statului în problemele Bisericii, nici al Bisericii în problemele Statului. Ceea ce credem și susținem este: O BISERICĂ LIBERĂ ÎNTR-UN STAT LIBER. 

Mijloacele harului (II) – Studiul Scripturii

Publicat de elpizein pe ianuarie 12, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Text: Neemia 8:1-8,13-18; Iacov 1:22-25; Ioan 5:39
Mijloacele harului sunt acele activități din cadrul părtășiei bisericii pe care Dumnezeu le folosește ca să dea mai mult har creștinilor. Unul dintre mijloacele harului, alături de botez, Cina Domnului părtășia bisericii sau rugăciune este studiul Scripturii. De ce este nevoie să studiem și să cunoaștem Sfânta Scriptură sau Biblia?
I.              PENTRU CUNOAȘTEREA EVANGHELIEI
Apostolul Pavel subliniază lucrul acesta în Romani 10:13-17. De fapt, apostolul Pavel ne spune cam așa:
+ pentru a putea fi mântuit, omul trebuie să cheme Numele Domnului;
+ oamenii pot chema Numele Domnului Isus numai dacă se încred în El (ca Mântuitor și ca Unul care răspunde celor care-L cheamă);
+ oamenii nu pot crede în Cristos dacă n-au auzit de El;
+ oamenii nu pot auzi despre Cristos dacă nu există un propovăduitor;
+ o concluzie: credința mântuitoare vine prin auzirea mesajului Evangheliei și auzirea vine prin propovăduirea lui Cristos. Așadar, fără auzirea predicării lui Cristos nimeni nu poate fi mântuit.
Omul, fie că citește de unul singur mesajul Evangheliei în Biblie, fie că-l aude de la o altă persoană, omul are nevoie de acest mesaj. Chiar și credincioșii care au cunoscut mântuirea în vechiul legământ au avut nevoie de acest mesaj, punându-și încrederea în cuvintele lui Dumnezeu care promiteau că va veni un Mântuitor, adică Mesia. Singura temelie suficient de bună pe care se poate bizui credința este Cuvântul lui Dumnezeu, fie vorbit, fie scris. Chiar de la începutul Bibliei avem dovezi ale existenței cuvintelor lui Dumnezeu care promiteau o mântuire viitoare, cuvinte care au fost crezute de oamenii chemați la Sine. În concluzie, se pare că nu există nicio posibilitate de a ajunge la credința mântuitoare fără să cunoaștem în mod precis cuvintele promisiunii lui Dumnezeu. De ce este nevoie să studiem și să cunoaștem Sf. Scriptură sau Biblia?
II.            PENTRU MENȚINEREA VIEȚII SPIRITUALE
În discuția pe care o are cu diavolul, din Matei 4:4, Domnul Isus spune, citând din Deuteronom 8:3 „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” De fapt, Domnul ne spune că viața noastră spirituală este menținută  printr-o hrănire zilnică din Sfânta Scriptură, după cum viața noastră fizică este menținută prin hrană. Neglijarea citirii regulate a Bibliei este dăunătoare sănătății sufletelor noastre, după cum neglijarea hranei regulate este dăunătoare trupurilor noastre.
În Vechiul Testament, Moise vorbește Israelului despre importanța cuvintelor lui Dumnezeu pentru viețile lor. Deuteronom 32:46, 47: „Puneţi-vă la inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele Legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră, şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul.”
În Noul Testament, Petru îi încurajează pe creștinii cărora le scrie: ,,şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2). Așadar Sf. Scriptură este necesară pt. menținerea și pt. creșterea vieții spirituale a creștinului.
III.           PENTRU A CUNOAȘTE VOIA LUI DUMNEZEU
Biblia ne arată că toți oamenii au o oarecare cunoaștere a voii lui Dumnezeu în conștiința lor. Numai că această cunoaștere este de multe ori neclară și dacă nu ar exista Cuvântul lui Dumnezeu în forma scrisă, nu am putea cunoaște cu certitudine voia lui Dumnezeu. Sf. Scriptură ne arată voia lui Dumnezeu într-o lume căzută, unde păcatul bruiază percepția noastră despre bine și rău și ne face să luăm hotărâri greșite.
Încă din Vechiul Testament găsim versete care ne descoperă suficient pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu. Moise spune în Deuteronom 29:29: ,,Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia.”
Așa ca și în vechime, lucrurile nu s-au schimbat astăzi:
+ Dumnezeu Și-a descoperit voia Sa față de noi ca să putem asculta de poruncile Lui;
+ Omul fericit este același care nu urmează voia celor răi ci își găsește plăcere în poruncile Lui și meditează la ele zi și noapte (Psalmul 1).
Așadar, dacă vrem să cunoaștem cu adevărat voia lui Dumnezeu, trebuie să studiem cu sârguință Sfânta Scriptură.

  • IV. IMPORTANŢA STUDIULUI REGULAT ŞI SISTEMATIC AL BIBLIEI

Citirea „cu luare aminte”, cu smerenie, precum şi studierea regulată (zilnică), sitematică (pe cărţi, capitole, teme, etc), are efecte  benefice pentru viața noastră de credință:
1. Duce la credinţa mântuitoare (Rom.10:17 – ,,Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”);
2. Determină frica de Domnul şi începutul înţelepciunii (Prov. 15:33 – ,,Frica de Domnul este scoala intelepciunii, si smerenia merge inaintea slavei.”; 2 Timotei 3);
3. Ajutor în faţa ispitei (Ps.119:11 – ,,Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!”, Mat. 4:10 – „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”);
4. Dă  călăuzire în diferite împrejurări ale vieţii – Cuvântul este o „candelă”pentru picioarele noastre, o „lumină” pe cărarea vieții (Ps.119:105).
6. Prezintă modele (exemple pozitive-negative) de la care învăţăm (1 Corinteni 10:6-13);
7. Redă speranţa, curajul şi încrederea celor deznădăjduiţi (Rom.15:4 – ,,Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”) David spune în Ps. 40:1-4 ,,Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut, şi s-au încrezut în Domnul. Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei trufaşi şi mincinoşi!” iar autorul Psalmului 91 spune așa de frumos ,,Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui atotputernic, zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

Bibliografie: W. Grudem – Teologie sistematică; http://www.betel.ro/

O sărbătoare fără Sărbătorit?

Publicat de elpizein pe decembrie 22, 2013
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Text: Luca 2:14 „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”

Puteți să-i întrebați pe cei din jur ce înseamnă pentru ei Nașterea Domnului și veți primi cu siguranță tot felul de răspunsuri: o sărbătoare religioasă, o ocazie de a face și a primi cadouri, un prilej de distracție cu prietenii etc. Din nefericire Persoana principală este cel mai adesea uitată. La drept vorbind, pe cine mai interesează nașterea unui copilaș într-o iesle de vite? Dincolo de ,,ambalajul” cu care este învelit, de controversele și speculațiile țesute în jurul său, Crăciunul reprezintă unul dintre cele mai importante și mai extraordinare evenimente din toată istoria omenirii: DUMNEZEU A COBORÂT PE PĂMÂNT.” Cu mult timp în urmă, primii oameni creați de Dumnezeu, Adam și Eva, s-au lăsat amăgiți de Satan și au fost neascultători. Prin ei, rasa umană a perpetuat și a multiplicat păcatul. Acesta l-a dus pe om în sclavie, i-a distrus relația cu Creatorul său și i-a provocat moartea însă, Dumnezeu avea un plan de salvare. El a promis un Eliberator, născut din femeie, care avea să distrugă lucrările diavolului (Gen. 3:15). Potrivit Bibliei, Salvatorul (Mesia) trebuia să Se nască în poporul Israel. Mii de ani, evreii au așteptat venirea lui Mesia. Profeții au prezis cu sute de ani înainte acest eveniment și ei încercau să ofere o lumină din ce în ce mai mare, cu trecerea timpului, spre Acel ce urma să fie Lumina. Întregul popor evreu s-a rugat, generație după generație, pentru venirea Lui. Iar când ceasul lui Dumnezeu a venit, El L-a trimis pe Fiul Său Isus Cristos pe pământ să Se nască din fecioara Maria, să fie ,,adevărata Lumină venind în lume”,  să crească și să cunoască ce înseamnă a fi om. Nu-i interesant că, cu toate că profeții au arătat spre El din vechime, cărturarii, cei ce aveau capacitatea de a memora cele cinci cărți ale lui Moise, fariseii, preoții, saducheii n-au reușit să recunoască în copilașul născut la Betleem pe Mesia lui Dumnezeu. Nașterea, viața și moartea Sa pe cruce au fost puncte în planul lui Dumnezeu. Domnul Isus le-a împlinit în totalitate. El a fost ascultător de voia Tatălui Său și Și-a dat viața pentru a răscumpăra pe om din robia păcatului. Acum Dumnezeu îți vorbește personal. El a făcut totul pentru a Se apropia de sufletul tău și pentru a te salva de vina păcatelor tale. Care este răspunsul tău la dragostea Lui de Tată? Te mulțumești să fii un ,,creștin” ca toți ceilalți, fără însă să ai o relație personală cu Dumnezeu? Nu-ți dai seama că indiferența sau neștiința nu te vor îndreptăți când vei da socoteală la judecată? Nașterea lui Isus a adus lumii salvare. Însă numai cei care își regretă păcatele, își pun încrederea în Numele Lui și Îi cer să le schimbe viața vor avea parte de salvare? Tu, ce decizie iei?

Mijloacele harului – rugăciunea

Publicat de elpizein pe decembrie 1, 2013
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

Texte: Luca 11:1-13; Coloseni 4:2; Iacov 5:13-18
Binecuvântările pe care le trăim în această viață, deși sunt nemeritate de noi, sunt în totalitate rezultatul harului pe care Dumnezeu îl revarsă peste noi în fiecare zi, de aceea ap. Petru își încheie prima epistolă prin aceste cuvinte care aduc siguranță vieții noastre de credință: ,,V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc şi să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta de care v-aţi alipit.” (1 Pet. 5:12).
Definiție – Mijloacele harului sunt acele activități din cadrul părtășiei bisericii pe care Dumnezeu le folosește ca să dea mai mult har creștinilor.
Unul dintre mijloacele harului, alături de botez, Cina Domnului sau părtășia bisericii, este rugăciunea.
Def. – Rugăciunea este o comunicare personală pe care o avem cu Dumnezeu. Rugăciunea este un mijloc prin care se cultivă relaţia noastră cu Dumnezeu, o atitudine de dependenţă faţă de Dumnezeu, un mijloc de exprimare a încrederii noastre în El, precum şi unul prin care ne implicăm împreună cu Dumnezeu în activităţi de importanţă veșnică.

  • I.                   TIPURI DE RUGĂCIUNE

În Biblie pot fi întâlnite următoarele tipuri de rugăciuni:
– de laudă la adresa lui Dumnezeu (Ps. 113:1-5) ,,Lăudaţi pe Domnul! Robii Domnului, lăudaţi, lăudaţi Numele Domnului! Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat. Domnul este înălţat mai presus de toate neamurile, slava Lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru care locuieşte atât de sus?” Rugăciunea aceasta o înălțăm atunci când  suntem în faţa Domnului şi admirăm caracterul Lui.
– de mulţumire – ap. Pavel ne îndeamnă ,,Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. (Ef. 5:20). Interesant că felul acesta de rugăciune este folosit și în cer, nu numai pe pământ. Cei 24 de bătrâni care stăteau înaintea lui Dumnezeu s-au rugat astfel: „Iti multumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care esti si care erai si care vii, ca ai pus mana pe puterea Ta cea mare si ai inceput sa imparatesti.” Rugăciunea aceasta o înălțăm atunci când ne exprimăm recunoştinţa pentru ce a făcut Dumnezeu pentru noi.
– de mijlocire – avem exemplul frumoasei rugăciuni a Domnului Isus din Ioan 17, precum și modul în care se ruga ap. Pavel, împreună cu colaboratorii săi pt. Biserica din Colose (Col.1:9-12). Rugăciunea aceasta o înălțăm atunci când venim înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii aflaţi în diverse situaţii și care se confruntă cu diferite probleme.
– de mărturisire a păcatelor – profetul Daniel aflat în robia babiloniană înalță o asemenea rugăciune (Dan. 9:4-11). Rugăciunea aceasta o înălțăm atunci când Duhul Sfânt ne convinge cu privire la păcatul din viața noastră.
– de cerere – (Neem 1:11), ,,Ah! Doamne, să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, care vor să se teamă de Numele Tău! Dă astăzi izbândă robului Tău şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!” Pe atunci eram paharnicul împăratului. Rugăciunea aceasta o înălțăm pentru nevoile noastre diverse.
Mai există rugăciuni de vărsare a inimii (Ps. 13:2 – ,,Până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?”) sau de umplere a inimii (Fapte 4:24-31), pentru cercetare personală (Ps. 139:23 – ,,Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!”) sau rugăciune pentru aflarea voii lui Dumnezeu într-o situaţie specifică (Lc. 6:12, 13 – ,,În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.”).

II.                CUI ŞI CUM NE ADRESĂM ÎN RUGĂCIUNE?
Pe baza învăţăturii din Sf. Scriptură credincioşii baptişti se roagă Tatălui (Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns – Mat. 6:6), în Numele Domnului Isus (In. 16:23 – ,,… Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.”) şi prin Duhul Sfânt (,,Dar voi, preaiubitilor, ziditi-va sufleteste pe credinta voastra preasfanta, rugati-vă prin Duhul Sfant” – Iuda v. 20).
Rugăciunea adresată direct Domnului Isus este de asemenea în conformitate cu învăţătura Scripturii (Fapte 7:59 – ,,Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”) sau Apoc. 22:20 – ,,Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse! ”
Cu toate că în N. T. nu sunt înregistrarte rugăciuni adresate Duhului Sfânt, nu găsim nimic care să ne împiedice, în anumite ocazii, să ne rugăm şi Lui. A te ruga în Numele Domnului Isus nu înseamnă doar a adăuga expresia ,,în Numele lui Isus” la sfârşitul rugăciunilor, ci și a te ruga pe baza împuternicirii Lui şi într-un mod potrivit cu caracterul şi lucrarea  Lui.
Rugăciunile adresate sfinţilor nu au bază biblică şi au doar o spoială de evlavie. Ele pot fi o insultă la adresa Lui Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru ca noi să putem intra personal (Evr. 8:10, 11) şi liberi în Locul Presfânt (Evr. 10:19, 20). Atitudinea noastră faţă de cei care se închină prin rugăciune la sfinţi (sf. Maria, sf. Anton, sf. Ştefan cel Mare etc.) ar trebui să fie una de compasiune pentru lipsa de lumină a lor în această privinţă.

  • III.             LOCUL PENTRU RUGĂCIUNE

Rugăciunea poate fi făcută în orice loc (acasă, în călătorie) atât de bărbaţi (1 Tim. 2:8) cât și de femei (1 Tim 2:9, 10). O însemnătate specială are rugăciunea făcută în Casa lui Dumnezeu (2 Cron. 7:15 – ,,Ochii Mei vor fi deschişi de acum, şi urechile Mele vor fi cu luare aminte la rugăciunea făcută în locul acesta.” îi spune Dumnezeu lui Solomon, privitor la rugăciunea făcută în templu.) Pt. că oamenii din vremea Domnului Isus nu mai conștientizau prezența Domnului în Casa de rugăciune, El îi ,,invata si zicea: „Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casa de rugaciune pentru toate neamurile”? Dar voi ati facut din ea o pestera de talhari.” (Mc. 11:17).
Ca expresie a închinării noastre înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea trebuie să aibă originea în inima noastră (de aceea spune Isus ,,în duh şi adevăr” – In. 4:23) şi inspiraţia să vină de la Duhul Sfânt (,,…Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra” – Rom. 8:26).

  • IV.              PENTRU CINE ŞI PENTRU CE NE PUTEM RUGA

Rugăciunea este unul din mijloacele hotărăte de Dumnezeu pentru împlinirea voii Sale pe pământ precum în cer. Astfel, este necesar să ne rugăm:
– permanent (1 Tes. 5:17 – ,,Rugaţi-vă neîncetat.”);
– pt. toate lucrurile care sunt în conformitate cu voia Lui (Ef. 5:20 – ,,Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”);
– pt. toţi oamenii (1 Tim. 2:1 – Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii…);
– în orice situaţie (1 Tim 2:8). Rugăciunea ,,Tatăl nostru”este un model după care ne putem inspira.

adaptare: http://betel.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=685:26-august-mijlocele-harului-i-rugciunea&catid=32&Itemid=47
W. Grudem – Teologie sistematică 

Dumnezeu și lumea spiritelor

Publicat de elpizein pe noiembrie 26, 2013
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Text: Efes. 6:12-17; Evr. 1:3-14 (Ps. 34:7)

I. Îngerii, slujitori speciali ai lui Dumnezeu (sau cum îi numește autorul Epistolei către evrei  ,,duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor mosteni mântuirea”)
Ce sunt îngerii?
a. Sunt fiinţe create de Dumnezeu şi limitate (nu veşnice sau atotputernice);
b. Sunt „duhuri”, fără trupuri fizice. Când Domnul Isus S-a arătat, după înviere, ucenicilor, aceștia ,,credeau că văd un duh” Domnul le spune: ,,Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.”,  arătându-le că îngerii nu au trupuri fizice (Luca 24:39);
c. Sunt de diverse ranguri şi poziţii (Iuda și Daniel îl numesc pe îngerul Mihail ,,Arhanghel” sau ,,una din căpeteniile cele mai de seamă”) Când un înger a venit și a stat lângă altarul pt. tămâiere, acesta i-a spus lui Zaharia: „Eu sunt Gabriel care stau inaintea lui Dumnezeu; am fost trimis sa-ti vorbesc si sa-ti aduc aceasta veste buna.” (Lc. 1:19)
d. Au diverse slujbe. De ex. în Lc. 1:26 ni se spune că: ,,In luna a sasea, ingerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, numita Nazaret”, ca să o înștiințeze pe Maria că-L va naște pe Fiul lui Dumnezeu. O altă slujbă a îngerilor este aceea de a-i proteja pe oameni: ,,Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale” ni se spune în Ps. 91:11. Aceasta nu înseamnă neapărat că pentru fiecare om (sau creştin) există un „înger păzitor.”
e. Îngerilor nu trebuie să li se adreseze rugăciuni sau să li se aducă închinare.  Ap. Pavel ne avertizează în Col. 2:18: ,,Nimeni sa nu va rapeasca premiul alergarii, facandu-si voia lui insusi, printr-o smerenie si inchinare la ingeri…” iar ap. Ioan, impresionat de măreața victorie a lui Dumnezeu împotriva răului, ne prezintă atitudinea lui de închinare care a fost corectată de un înger al lui Dumnezeu: ,,Si m-am aruncat la picioarele lui ca sa ma inchin lui. Dar el mi-a zis: „Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un impreuna-slujitor cu tine si cu fratii tai care pastreaza marturia lui Isus. Lui Dumnezeu inchina-te!” (Apoc. 19:10)

II.  Alte tipuri de fiinţe cereşti– tipuri speciale de îngeri, sau fiinţe distincte de îngeri
a. Heruvimi – După ce Dumnezeu îi izgonește pe Adam și Eva din Grădina Edenului, datorită păcatului lor, ,,…la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” (Gen. 3:24). După ce Domnul l-a scăpat din mâna tuturor vrăjmașilor săi, David compune o cântare de laudă în care spune că Dumnezeu ,,Călărea pe un heruvim şi zbura, venea plutind pe aripile vântului.” (Ps. 18:10). Profetul care a activat în robia babiloniană a Israelului, Ezechiel, face o descriere mai amănunțită a heruvimilor în cartea sa la cap. 10, astfel: ,,Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi ca şi cele patru roţi dimprejur… Erau făpturile vii pe care le văzusem sub Dumnezeul lui Israel, lângă râul Chebar, şi am băgat de seamă că erau heruvimi. Fiecare avea patru feţe, fiecare avea patru aripi, şi sub aripile lor era ceva ca o mână de om.”
b. Serafimi. Profetul Isaia, în cap. 6:1-3, are o viziune deosebită în care alături de Dumnezeu îi descrie și pe serafimi.
c. Făpturi vii. Acestea ne sunt descrise de ap. Ioan în Apoc. 4:6-8 în slujba de închinare pe care i-o aduc lui Dumnezeu.

III. Îngerul Domnului
Este amintit de mai multe ori în Scriptură (mai ales în V. T., în cărțile lui Moise și în Judec.), sugerând că este vorba de o manifestarea omenească (vizibilă) a lui Dumnezeu Însuşi. În activitatea lui el poate să binecuvânteze sau să pedepsească.
Mamei lui Samson îi spune: „Iata ca tu esti stearpa si n-ai copii; dar vei ramane insarcinata si vei naste un fiu. (Jud. 13:3). Când poporul lui Iuda, condus de Ezechia era sub iminenta amenințare asiriană, Dumnezeu intervine în mod miraculos. Ni se spune că: ,,In noaptea aceea, a iesit ingerul Domnului si a ucis in tabara asirienilor o suta optzeci si cinci de mii de oameni. Si cand s-au sculat dimineata, iata ca toti erau niste trupuri moarte.” (2 Împ. 19:35)  

IV. Diavolul şi demonii
Scriptura ne arată că pe lângă îngerii buni mai există și îngeri răi.
a. Nu au existat dintotdeauna şi nu au fost creaţi în felul acesta de Dumnezeu, ci au ajuns aşa în urma răzvrătirii şi păcatului lor. Ap. Petru ne arată că ,,n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata” (2 Pet. 2:4)
b. Diavolul este căpetenia demonilor şi este numit de regulă în Biblie „Satan”, dar şi „Belzebul” (Mat. 10:25), ,,stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12:31), ,,domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2) etc.
c. Diavolul este iniţiatorul păcatului. Ezechiel, în V.T., ne prezintă o descriere a sa iar ap. Pavel fiind îngrijorat de comportamentul corintenilor, ne prezintă momentul ispitirii femeii în Eden: ,,Dar ma tem ca, dupa cum sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui, tot asa si gandurile voastre sa nu se strice de la curatia si credinciosia care este fata de Hristos.” (2 Cor. 11:3)
d. Diavolul şi demonii se opun şi caută să nimicească lucrările lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte de momentul ispitirii Domnului Isus după botez. (Mat. 4:1-11)
e. Puterea şi acţiunile demonice sunt controlate şi limitate de Dumnezeu. Cu privire la neprihănitul Iov ,,Domnul a zis Satanei: „Iata, ti-l dau pe mana: numai cruta-i viata.”(Iov 2:6)
f. Sunt fiinţe spirituale; nu sunt atotputernice sau atotştiutoare

V. Creştinul, posesia şi influenţa demonică
a. Un creştin poate fi, fără îndoială, influenţat de demoni, sau sub un anumit atac demonic (2 Cor. 12:7; 1 Pet. 5:8, 9), dar nu poate fi „posedat”, sau „stăpânit” de demoni în sensul că voinţa sa să fie complet dominată de demoni, aşa încât să nu mai poată asculta de Dumnezeu. Iacov spune: ,,Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Scriptura face clar faptul că păcatul nu mai poate avea stăpânire asupra creştinului autentic: ,,Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har.” (Rom. 6:14)
b. Creştinii au autoritatea de a mustra demonii şi de a le porunci să plece, în special ucenicilor li s-a dat această putere (Luca 9:1; 10:17, 19; Fap. 16:18). Cu toate acestea, creştinii sunt îndemnați să se adreseze cu precădere nu demonilor ci lui Dumnezeu, Cel care are puterea supremă asupra lor.

VI. Lupta spirituală a credinciosului
a. Nu constă în anumite formule, incantaţii sau tehnici;
b. Presupune folosirea „armelor” duhovniceşti, ca şi cele prezentate în Efes. 6:12- 17: Armura lui Dumnezeu: la mijloc – adevărul; îmbrăcați cu – platoșa neprihănirii (dreptății); încălțați – râvna Evangheliei păcii; scut – credința; coiful mântuirii; sabia Duhului – Sfânta Scriptură.
după W. Grudem, http://www.misiune.ro/

Dărnicia – 2 Corinteni 8:1-15 (1 Cor. 9:7)

Publicat de elpizein pe octombrie 28, 2013
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , .

De multe ori teama de ziua de mâine ne aduce în poziția de a face toate lucrurile pe dos. Ușor, câte ușor începem să părăsim prin­cipiile Bibliei şi apucăm tot ce găsim, economisind şi adunând rezerve atunci când vedem că viața se înrăutăţește. Îndemnul lecției biblice de astăzi este: ,,Nu te da bătut în faţa fricii de ziua de mâine care a pătruns într-o societatea a crizei, în omenirea din ce în ce mai lip­sită de evlavie. Dimpotrivă, fii darnic și urmează, cu credincioşie, modelul pe care ni-l arată Dumnezeu chiar și în vremurile grele.”
Dacă ne uităm în V. T. observăm că atunci când evreii au făcut aşa, s-au bucurat de o recoltă foarte bogată. Dimpotrivă, când au strâns şi au făcut provizii din ce le-a dat Dumnezeu, dar au dat dovadă de zgârcenie, El a spus: „Sunteţi blestemaţi … tot poporul în întregime!” (Mal. 3:9). Fie că au trecut prin belşug sau lipsă, lucrul acesta a depins de atitudinea şi faptele israeliților faţă de modelul pe care li-l oferea Dumnezeu. Poruncile Lui cereau ca ei să „aducă… la casa vistieriei toate zeciuielile” (Mal. 3:10), și dacă L-ar fi „cinstit pe Domnul cu averile lor, şi cu cele din­tâi roade din tot venitul lor… grânarele le-ar fi fost pline de belşug, şi teascurile lor ar fi gemut de must” așa ni se spune în Prov. 3:9, 10.
În N.T. Domnul Isus a spus „Daţi, şi vi se va da; …Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Lc. 6:38) iar ap. Pavel spune: „cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera” (2 Cor. 9:6). Sfânta Scriptură ne arată cum merg lucrurile în economia lui Dumnezeu: cel ce „dă cu mâna largă, ajunge mai bogat” în timp ce „altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească”. Așadar, Dumnezeu promite că ,,Sufletul bine­făcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:24, 25).
Conform crezului nostru și potrivit cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și practica primilor creștini, membrii bisericii sunt datori, în chip moral, să contribuie din bunurile lor pământești, de bună voie și după posibilități, la susținerea cauzei Evangheliei.
Dărnicia noastră însă, nu este legalistă, ci spirituală. Nu dăm, în primul rând, pentru că trebuie, ci pentru că iubim și suntem iubiți. Noi trebuie să dăruim cu inimile pline de cunoașterea dragostei lui Dumnezeu față de noi și înțelegând ceea ce-I datorăm, așa cum spune ap. Pavel: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”  (2 Cor. 9:15).
De fapt, dărnicia noastră nu este altceva decât un răspuns la dărnicia lui Dumnezeu și ea este necesară pentru:
a)  Susținerea persoanelor ce se află în slujba Evangheliei, pentru a nu duce lipsă (Filip. 4:16-18 ,,Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate şi sunt în belşug. Sunt bogat de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis… un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu.”
1 Tim. 5:17-18 –  Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora. Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate”; şi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.”
b) Ajutorarea săracilor, orfanilor și văduvelor
(Rom. 15:25, 26 – ,,Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor. Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim.”
In. 12:7-8 – Domnul Isus spune: ,,Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”
Iac. 1:27 – ,,Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”).
c) Construirea de locașuri de închinare și întreținerea celor existente
(Ex. 35:21 – ,,Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea Cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte.”
Ezra 2:68, 69 – ,,Unii capi de familie, la venirea lor la Casa Domnului în Ierusalim, au adus daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aşeze din nou pe locul unde fusese. Au dat la vistieria lucrării, după mijloacele lor, şaizeci şi una de mii de darici de aur, cinci mii de mine de argint şi o sută de haine preoţeşti.”
Atunci când vorbim de dărnicie, vorbim și de zeciuială. Conform învățăturii V. T., zeciuiala (10% din câștig) constituia partea Domnului. În N. T., zeciuiala nu este poruncită, (deși este aprobată de către Domnul Isus, deci ea nu a fost niciodată anulată). În Mat. 23:23, El le spune învățătorilor religioși ai lui Israel: ,,Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
În N. T. întâlnim deseori vorbindu-se despre dărnicie, dar aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, nu putem practica zeciuiala. Zeciuiala, de fapt, este o chestiune care are de a face cu câteva principii de bază:
a) Principiul cinstirii lui Dumnezeu – ceea ce am spus la începutul lecției biblice: ,,Cinsteşte pe Domnul cu averile tale…” – Prov. 3:9, 10
b) Principiul credinței – ,,cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.” – 2 Cor. 9:6
c) Principiul integrității – ,,Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: „Cu ce Te-am înşelat?” Cu zeciuielile şi darurile de mâncare.” – Mal. 3:8
Este important să înțelegem că dacă înainte de venirea lui Cristos, poporul lui Dumnezeu dădea Domnului a zecea parte din venitul lor, acum, când am cunoscut revelația deplină a dragostei lui Dumnezeu în Cristos, ar trebui să dăruim chiar mai mult.
Dacă în Cristos avem o revelație mai bună decât aveau credincioșii vechiului legământ, atunci cu siguranță dărnicia noastră trebuie să fie peste zeciuiala practicată de ei. Conform învățăturii lui Pavel (2 Cor. 9:7, 8) noi trebuie să dăruim:
a)  După câștig;
b)  Cât am hotărât în inima noastră;
c)  Cu bucurie.
Încearcă şi tu, pt. că principiile lui Dumnezeu funcţionează în orice economie!