Grija față de săraci. Exemplul poporului Israel

Publicat de elpizein pe noiembrie 24, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Psalmul 41:1-3, Mica 6:8, Deuteronom 15:7, 8 
Verset de aur: Ps 41:1 – „Ferice de cel ce îngrijeşte de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăveşte;”

Ideea centrală: Dumnezeu așteaptă ca fiecare credincios și fiecare biserică să se mobilizeze în ajutorarea săracilor. Fiecare stare de sărăcie are cauzele ei, deci, ajutorul oferit trebuie să țină cont de acestea.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE:
Când ne uităm la lumea în care trăim putem spune că sărăcia poate fi întâlnită atât ca o problemă individiuală cât și ca o problemă socială. Sărăcia, ca problemă socială este o rană cu rădăcini adânci care afectează fiecare aspect al vieții. Pe langă menținerea unui nivel scăzut de venituri printre membrii unei comunități, sărăcia inlcude limitarea accesului la servicii ca: educația, sănătatea, luarea deciziilor precum și lipsa facilităților comune ca: apa, drumurile, transportul și comunicațiile. Mai mult, “spiritul sărăciei” permite membrilor aceleiași comunități să creadă și să trăiască sentimente ca: disperarea, lipsa de speranță, apatia și timiditatea. Sărăcia, la fel ca și factorii care contribuie la apariția și menținerea ei, reprezintă o problemă și de aceea trebuie căutate soluții.
Câteva cauze posibile.
Soluțiile pentru rezolvarea sărăciei trebuie oferite și funcție de cauzele sărăciei de aceea amintesc aici câteva posibile cauze:
-Moștenirea sărăciei. Unii sunt săraci pentru că s-au născut în familii, zone sau țări sărace. Dacă ne uităm doar la istoria contemporană putem spune că sistemul comunist și capitalist a produs multă sărăcie.
-Ignoranța. Unii din cei care s-au născut în sărăcie nu știu cum să depășească această condiție.
-Boala. Datorită bolii mulți oameni nu pot munci și, de aici, intervine sărăcia.
-Lenea. Viața și Biblia ne arată că omul leneș are toate șansele să ajungă sărac.
Câteva posibile soluții
Scriptura are un mesaj clar cu privire la modul în care trebuie să se raporteze creștinii la eliminarea sărăciei. N. T. ne arată că lucrarea de vestire a evangheliei este însoțită de lucrarea de ajutorare, o activitate care include purtarea de grijă pt. săraci în Numele Domnului.
Cu toate că, în N. T., în principal suntem învățați să-i ajutăm d.p.d.v. material pe frații și surorile din biserică, ni se spune că este drept și bine să-i ajutăm și pe cei necredincioși chiar dacă aceștia nu răspund cu mulțumire acceptând mesajul Evangheliei.
Domnul Isus spunea despre Dumnezeu Tatăl că „El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv.” (Lc. 6:35, 36) Lucrul acesta ar trebui să ne încurajeze să facem fapte de bunătate. Astfel, ajutorarea celor săraci este o modalitate prin care biserica își poate suplimenta lucrarea evanghelică față de lume și poate exemplifica Evanghelia pe care o trăiește și mărturisește.
Trebuie să știm că slujirea persoanelor aflate în dificultate este și un mijloc al harului prin care Dumnezeu ne oferă mai mult har ca să slujim. Însuși Duhul Sfânt folosește acest mijloc ca să-i binecuvânteze pe credincioșii din biserică.

În Biserică, slujirea aceasta presupune dăruirea cu scopul de a ajuta material pe frate sau pe soră.

Iacov îi mustra pe cei din biserică și le spunea: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (Iac. 2:15, 16) Ap. Ioan ne avertizează astfel: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? ( 1 In. 3:16, 17). De aceea, Biserica Primară a dat cu mână largă pt. nevoile credincioșilor săraci, astfel că între ei nu era „nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4:34). Ap. Pavel își aduce aminte de faptul că conducătorii Bisericii din Ierusalim „Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.” (Gal. 2:10) În V.T. Dumnezeu poruncea poporului Israel: „la tine să nu fie niciun sărac, căci Domnul te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o va da de moştenire Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 15:4)
Sigur că mesajul Scripturii ține cont de diferitele cauze ale sărăciei și arată că:

  • Pentru leneș soluția este să muncească. „Până când vei sta culcat, leneşule? Când te vei scula din somnul tău?” (Prov. 6.9); iar în 2 Tes. 3:10 porunca este „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce.”
  • Pentru cei ignoranți soluția este să învețe. (Prov. 13:18)„Sărăcia şi ruşinea sunt partea celui ce leapădă certarea, dar cel ce ia seama la mustrare este pus în cinste.” Există o vorbă înțeleaptă care spune: Dacă îi dai unui om un pește i-ai asigurat hrana pentru o zi, dacă îl înveți să pescuiască i-ai asigurat hrana pentru o viață. Pe lângă aceasta, dacă îl înveți să-și vândă peștele ai creat o economie.
  • Pentru cei bolnavi și cei care sunt săraci datorită împrejurărilor în care trăiesc, Scriptura îi învață pe creștini să fie plini de compasiune și să își arate iubirea față de ei ajutându-i cu hrană, haine, locuință.

Așteptarea lui Dumnezeu de la poporul Israel era ca să poarte de grijă săracilor. Din moment ce Dumnezeu este milos, El așteaptă ca și poporul Său să fie plin de compasiune.

APLICAȚII / CONSIDERENTE MISIOLOGICE:
Prima dată trebuie să ne gândim la ceea ce a spus Domnul Isus: „căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi…” (Mc. 14). Apoi, Iacov menționează că în lucrarea misionară biserica trebuie să fie foarte practică. Să nu se limiteze doar la vorbe, ci să-și arate dragostea ajutând săracii. Cum ne implicăm în mod practic?

  • În primul rând, fiecare biserică trebuie să se îngrijească de săracii din rândurile ei.
  • Bisericile trebuie să sprijine misionarii care lucrează în comunități mai sărace
  • Credincioșii trebuie învățați să fie darnici, dăruind în mod regulat cel putin 10% din venitul lor
  • Bisericile trebuie să se implice în comunitate pentru a-i ajuta pe cei săraci.

adaptare după Romică Iuga

Stările finale

Publicat de elpizein pe octombrie 7, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , .

“Noi credem şi mărturisim că după judecată, potrivit N. Testament, cei mântuiţi vor moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în chinul veşnic, spre pedeapsa veşnică. În aceste stări va fi fiinţa întreagă; şi trupul înviat, schimbat în nemurire, şi sufletul.” (Mărturisirea de credinţă baptistă)

Ne vom uita la 2 veșnicii:

  1. VEŞNICIA CELOR NEMÂNTUIŢI: IADUL

Definiție – Iadul este locul de pedeapsă eternă, conştientă pentru cei păcătoşi.

Biblia ne învață, în mai multe pasaje, că există un asemenea loc. Însuși Domnul Isus face paralela dintre „viaţa veşnică” şi „pedeapsa veşnică” în Mt. 25:34, 41, 46: ,,Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”; ,,Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”; ,,Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Prin acestea Isus ne arată că ambele stări, vor fi conştiente şi fără sfârşit.

Aceeaşi idee reiese şi din expresiile „focul care nu se stinge” şi „unde viermele nu moare și focul nu se stinge” din Mc. 9:43, 48, cât şi din Pilda cu bogatul și Lazăr (Lc. 16:22-28) şi din cartea Apoc. 14:11; 19:3.

Există câteva obiecţii faţă de învăţătura biblică despre iad:

– obiecţia că ideea pedepsei veşnice este incompatibilă cu caracterul iubitor al lui Dumnezeu. Astfel, mulţi susţin „anihilaţionismul”, o învăţătură care spune că după ce păcătoşii vor suferi pentru o vreme pedeapsa mâniei lui Dumnezeu, El îi va „anihila”, ca să nu mai existe, aşa încât pedeapsa va fi „conştientă”, dar nu va fi „eternă”.

– o altă învăţătură susține „nemurirea condiţionată”, conform căreia existenţa veşnică este doar pentru cei care dobândesc viaţa veşnică prin Cristos, ceilalţi oameni încetând să mai existe după moarte.

Ca răspuns la aceste interpretări, trebuie subliniat mai întâi faptul că ele se bazează, în principal, pe idei filosofice şi nu pe învăţătura Bibliei. În al doilea rând, putem spune că dacă n-ar exista pentru necredincioşi o altă pedeapsă decât anihilarea, oameni ca Hitler sau Stalin n-ar avea la ce rău să se mai aştepte. Foarte mulți oameni bogați, care își permit foarte multe lucruri, ar trăi cum ar vrea pentru că ar știi că în final nu vor avea parte de un chin veșnic, ci doar de o pedeapsă scurtă. Astfel, oamenii ar avea o puternică motivație în viață de a trăi cât mai păcătos.

Cred că dacă învățăturile acestea care neagă iadul ar fi adevărate, în univers n-ar mai exista o dreptate ultimă. Deși credem pe deplin în dragostea lui Dumnezeu care-i cercetează pe păcătoși, trebuie să credem în aceeași măsură și în dreptatea lui Dumnezeu care trebuie satisfăcută prin pedepsirea veșnică a celor care L-au respins.

Atitudinea noastră pentru cei care iau în râs pedeapsa eternă nu trebuie să fie una de ură ci una de compasiune, de tristețe și de dorință ca aceștia să se întoarcă la Dumnezeu, pentru că Însuși Domnul dorește aceasta: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezec. 33:11)

Durerea Domnului Isus este evidentă atunci când strigă: ,,Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:37,38) iar apostolul Pavel când se gândește la pierzarea celor din neamul lui spune: ,,simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă…” În concluzie pot spune că noi trebuie să credem că pedeapsa veșnică este dreaptă și adevărată, și totuși să ne dorim ca și cei ce persecută biserica să ajungă la credința în Cristos și să scape de condamnarea eternă.

2. VEŞNICIA CELOR MÂNTUIŢI: CERUL (RAIUL)

Def. – cerul este locul de unde domnește Dumnezeu asupra universului sau locul unde Dumnezeu Își face cel mai deplin simțită prezența ca să binecuvânteze.

Biblia ne spune că noi vom trăi veşnic cu Dumnezeu, în ceruri noi şi pe un pământ nou. După judecata finală, creștinii (sau cei ce aparțin lui Cristos) vor intra într-o bucurie deplină a vieții în prezența lui Dumnezeu, pentru veșnicie. ,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” (Is. 65:17) ,,Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Pet. 3:13) ,,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.” (Apoc. 21:1).  Cerul şi pământul vor fi reunite în această nouă creaţie şi acolo vom trăi în prezenţa lui Dumnezeu.

Cerul este un loc real, nu doar o stare a minţii. Domnul Isus arată existenţa unui loc pentru cer în In. 14:2, 3 ,,În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” iar diaconul Ștefan, înainte de moartea sa, are parte de o viziune extraordinară a cerului în Fapte 7:55, 56 ,,Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”

Localizarea cerului nu poate fi însă arătată în coordonatele spaţiului cunoscut de noi, iar existenţa lui nu poate fi acum percepută de simţurile noastre naturale. Cerul, locul de unde guvernează Dumnezeu, va fi înnoit la judecata finală și va fi unit cu un pământ nou.

Așadar, creaţia fizică va fi înnoită: pământul va fi complet distrus și înlocuit cu un pământ nou, creat de Dumnezeu. Așa găsim scris în 2 Pet. 3:10 ,,Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” Apoi în Apoc. 20:11b ,,Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.” și Apoc. 21:1 ,,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.”

Trupurile noastre înviate vor fi parte din creaţia nouă. La fel ca întreaga creaţie nouă, trupul înviat al credinciosului este acelaşi ca şi cel dinaintea morţii, dar cu caracteristici profund transformate: el nu va mai îmbătrâni și nici nu se va mai îmbolnăvi. În cerul lui Dumnezeu nu va fi tristețe, nici plâns și trupurile noastre vor îndeplini scopurile pentru care l-a creat pe om de la început. Așa cum spune Domnul Isus în Predica de pe Munte, noi vom ,,moșteni pământul” și vom stăpâni peste el, așa cum a intenționat Dumnezeu încă de la începuturi.

Învățătura biblică despre cer implică din partea noastră câteva atitudini:

  1. Avem o motivație puternică să ne strângem comori în cer, nu pe pământ. Când ne gândim că actuala creație este temporară și va fi nimicită, și că viața noastră în noua creație va fi veșnică, suntem puternic motivați să trăim în evlavie și sfințenie. Așa cum zice ap. Petru: ,,Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu”
  2. Noua creație va fi caracterizată de o frumusețe de nedescris, de belșug și de bucurie în prezența lui Dumnezeu, de aceea noi trebuie să trăim cu speranță și cu încredere în promisiunile lui Dumnezeu, chiar și atunci când trecem prin greutăți, pt. că acestea sunt adevărate și se vor împlini întocmai.

Bibliografie: W. Grudem – Teologie sistematică

„Strâng Cuvântul Tău în inima mea…”

Publicat de elpizein pe septembrie 13, 2014
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , , , , .

Text: Psalmul 119:11

Căldura dogoritoare a veri a cuprinsese întreg continentul american. Era luna August 1986, când marele oraș Philadelphia din statul Pensylvania căuta o sursă mai ieftină și mai sigură de incinerare a gunoaielor menajere ale orașului. Astfel peste 15 tone de gunoaie menajere adunate din suburbiile orașului au fost încărcate pe vaporul Khian Sea pentru incinerare și depozitare. Imediat după încărcare vaporul de peste 466 de picioare (circa 150m) a plecat să caute un loc sigur pentru incinerare și depozitare a gunoaielor menajere din orașul Philadelphia. Vaporul a călătorit spre Europa, Africa și Asia dar nu a fost primit să ancoreze nicăieri. În anul 1988 după doi ani de căutare, vaporul nu a fost acceptat de nimeni. I sa dat numele de Pelicano și i s-a schimbat de mai multe ori emblema și numele pretinzând că transportă materiale de construcții, îngrășăminte chimice și alte materiale, numai să poată găsi un loc de depozitare a rezidurilor menajere. În anul 2000 după 14 ani vaporul a ancorat pentru scurt timp în Stuard Florida purtând aceeași încărcătură peste 2000 de metri cubi de reziduri și cenușă toxică. După toate probabilitățile vaporul Pelicano a ajuns în cele din urmă undeva prin India și folosit doar ca și fier vechi. Din toată povestea această tristă dar adevărată a vaporului Pelicano putem învăța o lecție foarte bună pentru viața credinciosului din vremurile pe care le trăim. Întrebarea ce trebuie să ne-o punem este: „Ce adunăm în inimile noastre și ce facem cu gunoaiele care inundă viața noastră cotidiană?” Fiecare din noi știm că gunoiul este un lucru nedorit de fiecare și are un miros urât de care fiecare fuge. Astăzi așa zisele „gunoaie” au inundat viața cotidiană a omului de rând. Multe dintre ele au pătruns în familiile noastre, casele noastre și de ce să nu spunem chiar și-n Bisericile noastre. Violența, sexul, minciuna, bârfa, ura, clevetirea sunt comodități ieftine care infectează întreaga societate în care trăim. Mirosul lor greu și sufocant pătrunde tot mai des prin cablurile internetului, prin filmele de groază oferite publicului, prin literatura pornografică și vulgară a scriitorilor lipsiți de scrupule și decență și alte metode.

Sfânta Scriptură ne învață : ”Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmul 119:11) Ce minunat ar fi dacă gunoaiele rău mirositoare ar fi înlocuite de Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci toți ar trebui să ne primească cu brațele deschise în casele lor, în bisericile și comunitățile lor. Consider căci cei care au Cuvântul Domnului în inimă sunt oameni diferiți. Ei sunt oameni care urăsc păcatul și stau ancorați zilnic de învățăturile Sfintelor Scripturi și nu de canalele televizorului și internetului. Omul care strânge Cuvântul Domnului în inimă fuge de păcat, el stă departe de orice sursă care ar putea să-i infecteze sufletul.
Un alt „gunoi” rău mirositor cu care ne încărcăm sufletele noastre zi de zi este „BÂRFA” sau clevetirea cum o numește Sfânta Scriptură. Foarte mulți oameni nu realizează pericolul și pagubele care le aduce bârfa sau clevetirea. Puțini sunt cei care cunosc adevăratul sens al clevetiri. În vremurile în care trăim clevetirea pe care Biblia o consideră păcat pune stăpânire pe tot mai multe suflete. Omul lui Dumnezeu David avertizează pe cei ce clevetesc în ascuns: „Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici; pe cel cu priviri trufașe și cu inima îngâmfată, nu-l voi suferi.” (Ps. 101:5) Apostolul Pavel le spune celor din Efes și ne spune și nouă ca „Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.” (Efeseni 4:31) „Cuvintele clevetitorului sunt ca niște prăjituri, alunecă până în fundul măruntaielor” spunea înțeleptul Solomon. Dacă nu suntem atenți putem cădea ușor victime ale acestei maladii nimicitoare. Un alt lucru demn de consemnat este căci clevetirea poate să aducă ură și învrăjbire în familie, în Biserică și între persoane. Ea nu este prezentă numai la partea feminină ci este întâlnită destul de des și la partea masculină. Tot apostolul Pavel ne avertizează că în vremurile din urmă oamenii vor fi „clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.”(2 Timotei 3:3-5)
Un alt „gunoi” nedorit și nepoftit de mulți oameni este invidia. Se spune că într-o zi invidia sa dus la Biserică și fiind o legiune sa așezat pe fiecare bancă. Stând liniștită pe bancă a început să arate cu degetul spre eșarfele de mătase, spre rochiile cu dantelă, spre hainele și încălțămintea de marcă și alte lucruri ce atrag privirea. Apoi cu multă ardoare se oprii în parcarea bisericii privind cu jind la mărcile și culorile mașinilor, vrând să cunoască cu orice preț pe proprietar. Plecând de la Biserică în drumul ei spre casă aproape că se oprii la fiecare poartă să vadă ce s-a mai adăugat sau schimbat la casa vecinilor. Apoi luni dimineață când ajunse la serviciu era nerăbdătoare să știe cum de colegul de birou și-a permis să-și cumpere mașină nouă sau de ce ea nu a primit mărire de salariu pentru anul în curs. Zi după zi ea era nemulțumită și nu găsea nicăieri scăpare. Cuvântul Domnului ne spune că „Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig.” (1 Timotei 6:4) Cândva și noi eram printre cei „fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu prin faptele făcute de noi prin neprihănire, ci prin îndurarea Lui.” (Tit 3:3-5a)

Toți cei care caută voia lui Dumnezeu vor căuta întotdeauna să stea departe de „gunoaiele” rău mirositoare. Ei nu-și vor umple inima de invidie și gelozie, de vorbe urâte și bârfitoare, ci vor căuta mai mult lucrurile care zidesc familia și biserica.

Dacă inima ți-e plină de ură, bârfă, invidie sau alte gunoaie nu te aștepta să culegi ceva mai bun. Așa cum vaporul ”Pelicano” a ajuns undeva la locul unde flacăra cuptoarelor aprinse au ars până au topit metalul ruginit și corodat de gunoaiele toxice, așa vor sfârși și cei care au fost purtători de gunoaie în biserică și în viața de zi cu zi. Locul lor va fi văpaia focului care nu se stinge, va fi refuzul categoric de a intra în portul cu apa limpede și cristalină care iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu.

Dacă până astăzi amicul meu mai rătăcești și tu pe oceanul învolburat al lumii, cu sufletul împovărat de greutatea și mirosul urât al păcatului fără să găsești portul sau locul unde să poți găsi liniștea și odihna sufletului tău, te sfătuiesc să vii cu toate poverile și mizeriile tale la Domnul Isus care îți spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28) Nu amâna, astăzi ușa îndurării lui Dumnezeu este deschisă și pentru tine, astăzi mai poți fi primit să ancorezi în portul cu apele liniștite ale Cuvântului lui Dumnezeu prin care poți avea intrare liberă la râul cu apa vieții.

Îndemnul meu pentru tine drag cititor este să îți păstrezi sufletul curat. Cuvântul Domnului ne spune că „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos , tot trupul este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi în întuneric.” (Matei 6:22-23a) Dacă până astăzi mai ai sufletul încărcat cu orice fel de gunoaie rău mirositoare și otrăvitoare te sfătuiesc astăzi să-L primești pe Domnul Isus în inima ta și El te va ajuta să-ți curățești viața.

Gicu Cotleț

preluat de pe http://www.resursecrestine.ro

Biserica din Antiohia trimite misionari în toată lumea

Publicat de elpizein pe septembrie 11, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Texte: Fapte 2:6-12; 13:1-5; 15:36
Verset de aur: Fapte 13:2 – Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”
Ideea centrală: Chemarea la misiune

 CONTEXTUL LECȚIEI

În sec. I d. Cr. orașul Antiohia era considerat al III-lea oraș ca mărime al Imperiului Roman. Datorită localizării sale și a clădirilor impunătoare, Antiohia era supranumită „Regina Răsăritului.” Urmărind relatările evaghelistului Luca, descoperim în acest oraș o altă „regină”: „Biserica din Antiohia!” Acestă biserică a fost întemeiată prin misiunea celor ce au plecat din Ierusalim în timpul prigoanelor (Fapte 11:19-21) „Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.”
La întemeierea acestei biserici și-au adus aportul Barnaba și Saul (Fapte 11:22-26) „Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul; şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”
Membrii acestei biserici au avut o viață model, primind pentru întîia dată numirea de „creștini” (urmași ai lui Cristos). Slujirea și misiunea acestora a făcut ca Biserica din Antiohia să fie angrenată în misiunea transculturală. Urmărind modelul Bisericii din Antiohia, putem descoperi câteva din trăsăturile unei biserici misionare:

1. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE ANTRENATĂ ÎN ÎNCHINARE

Închinarea a fost una din caracteristicile de bază a Bisericii din Antiohia. Acest fapt a fost constatat de trimisul Bisericii din Ierusalim: Cînd Barnaba a ajuns în Antiohia, a observat, ca primă impresie, căldura spirituală: „Cînd a ajuns el, și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să ramînă cu inima hotărîtă alipiți de Domnul” (Fapte 11:23).
– Membrii Bisericii din Antiohia erau plini de înflăcărare, de bucurie și de har. Harul nu era creat artificial, ci arăta o trăire și o experiență reală, ce avea ca bază închinarea.
– Membrii acestei biserici erau uniți în post și rugăciune, timp în care stînd împreună în prezența lui Dumnezeu, Duhul Sfînt vorbea fiecaruia: „Pe cînd slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfînt a zis: „Puneti-mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. Atunci, dupa ce au postit si s-au rugat, si-au pus mîinile peste ei, si i-au lasat sa plece.” (v. 2-3).
Apl. – Urmărind această experiență trăită de membrii Bisericii din Antiohia, putem spune că înainte ca o biserică să se angajeze în misiune, ea trebuie să fie angajată în închinare.

 2. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE DESCHISĂ PENTRU ALȚII

Dacă Biserica din Ierusalim a ajuns să aibă un accent ceremonial, fiind orientată mai mult spre nevoile celor din interior, Biserica din Antiohia este prezentată a fi o biserică ce împlinea o slujire practică fiind deschisă pentru oricine era gata să se pocăiască.
Această atitudine de acceptare a făcut ca cei din Antiohia să fie gata să primească Evanghelia de la niște oameni simpli veniți din Cipru și Cirena, să-l primească pe Barnaba, nu ca pe un spion al bisericii din Ierusalim ci ca pe fratele lor în Domnul; și mai ales, să-l accepte și să-l reabiliteze pe Saul, fostul prigonitor al creștinilor. (Fapte 11:19-26)
Apoi, observăm atitudinea membrilor bisericii din Antiohia de apropiere și acceptare. Astfel îi gasim:
– deschiși pentru Evanghelie;

– deschiși pentru musafiri (vizita lui Barnaba);

– deschiși pentru cei căzuți (Saul);

– deschiși pentru revelația lui Dumnezeu (proorocia lui Agab);

– deschiși pentru nevoile altora (colecta pentru frații din Ierusalim) (Fapte 11:19-30).
Această deschidere a membrilor Bisericii din Antiohia n-a condus la haos, sau anarhie, ci la o înaltă stare de părtășie. În ciuda faptului că erau așa de diferiți, starea de părtășie este întîlnită atât între membrii bisericii cât și între slujitori și misionari. (v. 1)
Apl. – În Biserica din Antiohia, putem spune că tipul relațiilor era cel de familie. 

3. O BISERICĂ MISIONARĂ ARE UN ORIZONT LARG

Deși membrii Bisericii din Antiohia erau dedicați slujirii din biserica locală, viziunea lor cuprindea responsabilitatea misiunii pentru localitățile din jur și întreaga lume. Dacă Biserica din Ierusalim ajunsese să se concentreze pe nevoile celor dinăuntru, uitându-ne la exemplul Bisericii din Antiohia, putem spune că ei aveau ca prioritate pe cei dinafară.
Tot ceea ce se petrecea înăuntrul bisericii, era de fapt o pregătire pentru a-i sluji pe cei dinafară. Din mijlocul lor au plecat Pavel și Barnaba în I și a II-a călătorie misionară iar cînd au apărut probleme între misionari, n-au renunțat la misiune ci au format o nouă echipă misionară. (Fapte 15:36-41– Pavel cu Sila și Barnaba cu Ioan Marcu).
Pentru Biserica din Antiohia, misiunea nu era un program al celor ce conduceau d.p.d.v. spiritual biserica (cum ar fi azi păstorul sau comitetul), ci o convingere personală a fiecărui membru. De fapt, aveau o viziune pe care au primit-o fiecare în parte, prin descoperirea Duhului Sfînt (v. 2-3).
Apl. – Pentru a fi angajați în evanghelizare este nevoie sa dobîndim aceiași perspectivă cu privire la misiune, precum au primit creștinii din Antiohia.

4. O BISERICĂ MISIONARĂ ESTE IMPLICATĂ ÎN SLUJIRE

Dacă în Biserica din Ierusalim numele slujitorilor ne arată mari personalități ale credinței: Petru, Ștefan, Filip sau Iacov, în Biserica din Antiohia slujitorii erau persoane obișnuite. Cînd sunt menționați pentru prima dată, (în afara de Barnaba venit din Ierusalim), aceștia erau persoane complet necunoscute: Simon, numit Niger, Luciu din Cirena și Manaen (v. 1).
Mai mult decît atît, Saul, care a fost considerat nevrednic pentru slujire și primit cu suspiciune la Ierusalim, în Antiohia a ajuns un slujitor cu autoritate. Apoi, în Biserica din Antiohia nu au fost unii care să slujească iar alții, care să fie slujiți, ci slujirea era o responsabilitate pe care o purtau și o împlineau împreună.
Deși au fost multe lucruri ce puteau să-i diferențieze și să-i împartă, de exempu: Barnaba era evreu, Simon, se pare, era un om de culoare (negru), Luciu era un emigrant venit dintr-o alta localitate (Cirena), Manaen făcea parte din înalta societate (a fost crescut împreuna cu cîrmuitorul Irod), iar Saul, fostul mare prigonitor al creștinilor. Cu toate acestea, ei au depășit toate diferențele sociale și rasiale și au format împreună o echipă.
Apl. – Acest fapt ne arată o caracteristică aparte a unei bisericii misionare: slujirea în echipă.

adaptare după Sorin Sabou

Binecuvântarea oferită celor prigoniţi

Publicat de elpizein pe august 29, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , .

Text: Matei 5:38-48 (Matei 5:10)

Scopul lecţiei: Să descoperim modul în care prigonitorii acţionează, cum trebuie să-i tratăm pe cei ce ne prigonesc şi ce răsplată este promisă celor prigoniţi.
Ultima fericire rostită de Domnul Isus în Predica de pe Munte descoperă binecuvântarea promisă de Dumnezeu celor prigoniţi. Spre deosebire de celelalte fericiri, această fericire este explicată, iar în cadrul aceleiaşi predici, Domnul Isus a reluat subiectul iubirii vrăjmaşilor, pe care l-a prezentat cu mult mai multe detalii. Studiind această fericire, descoperim:

  1. Cum se manifestă prigonitorii ?

A fi persecutat, înseamnă a fi urmărit şi hărţuit printr-un tratament opresiv, a fi ridiculizat, calomniat, tratat cu ostilitate sau martirizat, acţiuni care generează suferinţă fizică, emoţională şi psihică, pricinuind chiar pierderea vieţii. Explicând fericirea promisă celor prigoniţi, Domnul Isus a descris felul în care acţionează prigonitorii, arătând că prigoana este produsă prin:

  • vorbire de rău, insultă, batjocură – „oamenii vă vor ocărî” – 11/a; Ap. Petru îi încuraja pe creştinii prigoniţi astfel: ,,Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.” (1 Pe. 4:14)
  • vătămare fizică („oamenii …vă vor prigoni” – 11/b; În Listra, după ce Pavel a vindecat pe acel olog din naştere ni se spune că ,,Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte iudei care au aţâţat pe noroade. Aceştia, după ce au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit.” (Fapte 14:19)
  • abuz psihic şi emoţional („oamenii…vor spune tot felul de  lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră” – 11/c; de citit Fapte 6:8-14).

    2. Cauza prigoanei
    Nu orice fel de suferinţă trebuie să fie considerată o formă de prigoană. Domnul Isus a arătat că cei prigoniţi suferă:
    – pentru neprihănire iar Petru le atrăgea atenţia creştinilor că ,,Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. (1 Pe. 4:15)
    – din pricina Numelui Său (de citit Ioan 15:18-20).
    Cei ce cauzează persecuţia sunt „oamenii” sau  „lumea” (De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.- 2 Tim. 3:12-13), iar motivul persecuţiei este:
    – manifestarea firii în oamenii nelegiuiţi. Apostolul Pavel enumeră faptele firii în 5:19-21, adică: desfrânarea, închinarea la idoli, certurile, mâniile, beţiile…

  • necunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus (Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.- 16:2-3)
  • împotrivirea puterii întunericului – Ap. Ioan vorbeşte despre manifestarea puterii întunerecului în proorocii mincinoşi astfel: Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. (1 Io 4:5-6).

3. Ce atitudine trebuie să avem faţă de vrăjmaşi ?

Dacă în mijlocul prigoanelor mulţi oameni ajung nemulţumiţi, plini de frică, descurajaţi, pregătiţi să renunţe la tot numai pentru a-şi salva viaţa sau se situează la cealaltă extremă, ajungând să fie plini de ură şi de răutate, gata să se răzbune, Domnul Isus arată că în mijlocul persecuţiilor cetăţenii Împărăţiei cerurilor trebuie să se bucure şi să nu răspundă răului cu rău (Matei 5:39/a; Romani 12:17-18). Ucenicii au înţeles lucrul acesta mai târziu când s-au înfăţişat înaintea Sinedriului. În Fapte 5:41 ni se spune: ,,… Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui.
Urmaşii Domnului Isus trebuie să accepte suferinţa, fiind gata să întoarcă şi celălalt obraz (v. 39), să fie dispuşi să-şi dea şi cămaşa, să meargă o milă în plus şi să-i împrumute pe cei ce au nevoie de ajutor (v. 39/b-42).
Făcând un contrast între preceptele Legii Mozaice şi norma de neprihănire cerută de Dumnezeu pentru cei din Noul Legământ, Domnul Isus arată că cetăţenii Împărăţiei Cerurilor:
– trebuie să-şi exprime într-un mod practic dragostea faţă de vrăjmaşi,  binecuvântându-i pe cei care îi blestemă (v. 44/a);
– făcându-le bine celor ce îi urăsc (v. 44/b) şi
– rugându-se pentru cei ce îi prigonesc (v. 44/c).
Motivaţia acestei atitudini este determinată de:
– statutul pe care l-am primit („suntem fii ai Tatălui nostru care este în ceruri” – v. 45);
– mărturia pe care trebuie să o depunem (dreptatea noastră trebuie să întreacă dreptatea cărturarilor şi a fariseilor – v. 46-47, 20);
– chemarea ce ne este adresată (să fim desăvârşiţi – v. 45, 48);
– asemănarea cu înaintaşii credinţei (v. 12/b) şi de
– răsplata pe care o aşteptăm (v. 12/a, 46-47).

  1. Binecuvântarea promisă celor prigoniţi

Binecuvântarea promisă celor prigoniţi este Împărăţia cerurilor. Prin această promisiune sunt definite binecuvântările pe care cei credincioşi le pot avea acum, cât şi cele pregătite de Dumnezeu pentru veşnicie. Lucrul acesta l-a înţeles apostolul Pavel cât şi Petru când au scris: (,,Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. 2 Tim. 2:12)
,,Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. 1 Petru 1:3-9.

adaptare după Dan Boingeanu

Misiunea dezvăluie planul lui Dumnezeu

Publicat de elpizein pe iulie 31, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , , , , .

Text: Efeseni 3:8-11; Luca 24:25-27
Verset de aur: Fapte 26: 17-18 – ,,Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

Ideea centrală: Dumnezeu a avut un plan pentru răscumpărarea omenirii căzute încă dinainte de întemeierea lumii; El îi trimite pe cei născuți din nou și le dă misiunea de a duce vestea bună a mântuirii pentru oricine crede în Isus Cristos.

  1. EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE:

Atunci când studiem Epistola către Efeseni observăm că în a doua jumătate a cap. 2, ap. Pavel prezintă dubla separare a neamurilor (față de Dumnezeu și față de evrei), precum și dubla împăcare prin Cristos (cu Dumnezeu, respectiv cu evreii).
În Efeseni 3, Pavel începe să descrie mandatul divin pe care l-a primit de a duce o veste bună, care este de obârșie divină. Vestea aceasta este o taină care arată apariția unei comunități, Biserica, în care oamenii experimentează împăcarea cu Tatăl și între ei. În lb. română, ,,taina” se referă la ceva secret, obscur dar în lb. greacă, cuvântul înseamnă un ”secret” care a fost făcut cunoscut, care a fost dezvăluit. Astfel, în N. Testament, taina este un adevăr sau un aspect al planului lui Dumnezeu care nu a fost cunoscut în vechime, însă a fost descoperit în Isus Cristos și în venirea Împărăției Lui.

Iată câteva exemple de ”taine” în N. T.:

– tainele Împărăției cerurilor. Domnul Isus le spune ucenicilor: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Mat. 13:11);

– planul mântuirii prin Isus Cristos prezentat de ap. Pavel în încheierea Ep. către Romani – ,,Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Cristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor şi, prin porunca Dumnezeului celui Veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă – (Rom. 16:25, 26);

– voia lui Dumnezeu – ,,căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (Efes. 1:9);

– taina lui Cristos – ,,Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Cristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Cristos, prin Duhul. Că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efes. 3:4-6);

– locuirea lui Cristos în noi – ,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei.” (Col. 1:26, 27)

– Biserica (Efes. 3:9) sau Cristos și Biserica (Efes. 5:32);

– Evlavia (1 Tim. 3:16).

Tainele acestea nu au fost descoperite pe deplin în V. Testament, ci numai în N. Testament. Din studiul Scripturii putem să tragem concluzia că revelația a fost progresivă: lucrurile care în V. Testament au fost necunoscute sau doar simbolizate în ceva, sunt exprimate clar în învățătura Domnului Isus și a apostolilor Săi. ”Taina” la care ap. Pavel face referire în Efes. 3:6 este prezentată astfel: ”…neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea…” În concluzie putem spune că mântuirea îi are în vedere nu numai pe evrei, ci pe toți oamenii: toți sunt chemați să se împace cu Dumnezeu prin lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos.

2. APLICAŢII – CONSIDERENTE MISIOLOGICE:
– Dumnezeu a avut un plan cu privire la omenire si creație încă dinainte ca acestea să existe. Încă din V. Testament se poate vedea că El a avut un plan care i-a inclus pe toți oamenii: toate familiile pământului urmau să fie binecuvântate prin ascultarea lui Avraam(Gen.12:1-3).

– Poporul Israel a fost chemat să fie ”lumina neamurilor” (Is. 60:3); trebuia ca poporul acesta să fie o mărturie înaintea tuturor oamenilor pt. ceea ce Dumnezeu vroia să facă în viața lor și a națiunilor pământului (Is. 2:2-4). Numai că, Israelul a crezut că Dumnezeu îi alege exclusiv pe ei și îi respinge pentru totdeauna pe cei dintre neamuri, de aceea nu și-au dus mandatul până la capăt.

– Uitându-ne la pasajul din Luca, Domnul Isus, după înviere, îi ceartă pe ucenicii ”nepricepuți și zăbavnici cu inima” care nu au înțeles esența V. Testament cum că, Isus era trimisul lui Dumnezeu în lume pentru a o răscumpăra prin moarte. (Lc. 24:25, 26). Imediat Isus le deschide mintea cu privire la Persoana Sa și la planul lui Dumnezeu, explicându-le din cărțile lui Moise și din profeți lucrurile acestea. (Lc. 24:27).

– Domnul Isus, înainte de înălțarea la cer, îi trimite pe apostolii Săi să facă ucenici ”până la marginile pământului” (F. A. 1:8), după ce vor depune mărturia Evangheliei. În acest mod, poporul ales al Lui nu mai este o națiune anume (adică Israelul), ci oricine Îl primește ca Domn și Mântuitor, indiferent de etnie sau rasă.
Acesta este ”planul veșnic” al lui Dumnezeu: omenirea este răscumpărată din robia păcatului și a celui rău și înnoită prin lucrarea Domnului Isus Cristos care pune bazele unei comunități a celor regenerați de pretutindeni și din toate veacurile, și anume Biserica.

3. Misiunea provine din planul lui Dumnezeu cu privire la om.

Planul veșnic al lui Dumnezeu este extraordinar și plin de ”bogății nepătrunse.” Care sunt ”bogățiile” de care vorbește Pavel? Ele ne sunt prezentate în cap. 1 și 2 din Efeseni:
– alegerea noastră în Cristos pentru sfințenie (1:4);
– înfierea în Cristos prin dragostea lui Dumnezeu (1:5);
– răscumpărarea în Cristos (1:7);
– iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos (1:7);
– harul Său minunat (1:7-10);
– îmbogățirea noastră prin lucrarea Duhului Sfânt (1:11-14);
– învierea spirituală pentru o viață nouă veșnică în prezența lui Dumnezeu (2:1-7);
– pacea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni (2:13-18);
– includerea noastră în familia lui Dumnezeu (2:19, 20);
– prezența lui Dumnezeu în noi și între noi în biserică (2:21, 22).

Toate aceste bogății sunt ”nepătrunse” sau în original ”infinite”, adică nu le epuizăm niciodată – nici în înțelegere, nici în trăirea lor. Putem spune că planul lui Dumnezeu a fost, încă din veșnicie, să dea aceste bogății tuturor celor ce se întorc la El; și, pentru că El le dă fără măsură, pt. că sunt infinite (așa cum sunt dragostea și harul Lui), ele sunt suficiente pentru toți. Trebuie ca aceste bogății să fie împărtășite tuturor, de aceea porunca la misiune este bazată pe dorința lui Dumnezeu de a oferi mântuirea Sa fiecărui om, cu toate bogațiile harului Său. De aceea, implicarea în misiune este un mare har pe care Domnul ni-l oferă.
Dumnezeu ne cheamă să fim parte a celui mai măreț proiect din Universul acesta. Noi, care suntem niște păcătoși iertați fără merite și posibilități deosebite, fără a putea oferi ceva din partea noastră pentru a mijloci iertarea păcatelor, ci pt. a fi martori prin cuvânt și faptă la ceea ce Dumnezeu face în viața celor ce se întorc cu pocăință și credință la El.

adaptare după Sorin Bădrăgan

Cât de bună este vederea ta?

Publicat de elpizein pe iulie 11, 2014
Publicat în: Mesaje. Etichetat: , , .

“Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6:22).
Viața noastră de părtășie cu Dumnezeu este inundată de lumină (I Ioan 1:7) dar viața trăită în păcat este o viață de întuneric. Lumina sau întunericul în viața ta sunt determinate de ochi. Ochiul este organul spiritual care lasă lumina să treacă sau o oprește. Numai când ochiul permite luminii să intre în corp, numai atunci ochiul devine lumina trupului. Psalmul 119:130 ne aduce aminte că: “Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină!” Lumina primită, acceptată, aduce lumină în tot trupul; lumina respinsă provoacă întuneric. Iată deci cât de important este să ne păzim ochii spirituali, să avem grijă de igiena lor, și să-i folosim bine.
Textul vorbește despre:

1. Ochiul sănătos.
“Dacă ochiul tău este sănătos…”
Ochii sănătoși își concentrează privirea asupra Domnului Isus Hristos, Izvorul luminii. Trebuie să fim atenți ca ochiul să fie curat, fără impurități, fiindcă ochiul e foarte sensibil la corpuri străine. Orice contact cât de mic cu murdăria cere imediat curățirea și reajustarea

2. Ochiul închis.
“Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Matei 6:23). Celor care își închid ochii față de adevăr, Domnul Isus le spune: “Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat, dar acum ziceți “Vedem”. Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne!” (Ioan 9:41). Cât de adevărat este proverbul: “Nimeni nu este mai orb decât acela care nu vrea să vadă!” E un lucru îngrozitor să-ți închizi ochii față de adevăr și de lumină.

3. Ochiul bolnav.
“Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric!” (v. 23). Ochiul rău este ochiul bolnav, care nu primește lumina. Ochiul se îmbolnăvește dacă nu e mereu spălat și curățat de impurități. Simptomele unui ochi bolnav sunt vederea distorsionată, vederea dublă, sau orbirea. Fie ca Dumnezeu să ne păstreze ochii sănătoși și ațintiți la El! Să ni-i păstreze sensibili la păcat, deschiși mereu față de adevăr. Numai atunci viața noastră va fi plină de lumină.

de Stephen F. Olford

Dorința credincioșilor pentru mântuirea oamenilor

Publicat de elpizein pe iunie 7, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Verset de aur: Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
Ideea centrală: Pasiunea pentru Domnul și compasiunea pentru cei pierduți, ne motivează în demersul de a le prezenta oamenilor Evanghelia.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE:

În cap. 4, din 2 Cor., ap. Pavel își arată hotărârea de a persevera în „slujba” care îi fusese încredințată. El spune în v. 1:„noi nu cădem de oboseală”, sau în alte traduceri:„noi nu ne pierdem cu inima”. Slujba la care apostolul face referire este mandatul de a propovădui Evanghelia, mai precis Adevărul întrupat în Persoana lui Cristos„care este chipul lui Dumnezeu”(v.5), respectiv adevărul înscris pe paginile Scripturii (v.2). În ciuda propriilor slăbiciuni și a nenumăratelor primejdii, ap. Pavel este hotărât să nu părăsească slujirea (v.1) și să nu știrbească adevărul Evangheliei (v.2). O asemenea determinare are la temelie cel puțin 2 motivații:
1. Conștientizarea faptului că slujba de a propovădui Evanghelia îi fusese încredințată printr-un mandat divin (v.1:„… slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o”). Cu alte cuvinte, o asemenea slujire trebuie privită ca un dar ceresc și implicit ca o responsabilitate.Undar care nu ne este conferit datorită meritelor noastre, ci datorită milei Sale (1 Tim. 1:12-16).
2. Cunoașterea efectului pe care acceptarea Evangheliei îl determină în viața celor ce o primesc: mântuirea, care este prezentată de Pavel sub forma unei iluminări spirituale(v.6).
Ce se întâmplă atunci când Evanghelia Domnului Isus este propovăduită? Lumina începe să lumineze. În conținutul acestui verset, ap. Pavel compară convertirea cu creația. Într-un mod asemănător condiției în care Pământul se găsea înainte ca Dumnezeu să fi rostit porunca primordială: „Să fie lumină! Și a fost lumină”(Gen. 1:3), păcătosul pierdut este „pustiu și gol”, într-o stare spirituală carcterizată de întunecime (2 Cor. 4:4). Dar atunci, când este expus lucrării de propovăduire a Cuvântului și răspunde printr-o convertire autentică (pocăință și credință), el devine o făptură, o creație nouă (de citit –  2 Cor. 5:17- „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi).
Trebuie adăugat aici faptul că ap. Pavel cunoștea ce înseamnă să fi fost orb d.p.d.v. spiritual și apoi să vezi. Convertirea sa produsă pe drumul Damascului este văzută ca o iluminare. Ca urmare, experiența converirii sale poate funcționa ca un model al experienței convertirii fiecăruia dintre noi.

Textul dinIoan 3:16 conține una dintre cele mai cunoscute afirmații din Sf. Scriptură, o afirmație care ne dezvăluie dorința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor, o dorință, motivată de cea mai mare dragoste („Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”), concretizată în cel mai mare dar oferit vreodată („… încât a dat pe Singurul Lui Fiu”), finalizată prin cel mai mare bine cu putință („pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”). Dar chiar dacă mântuirea este oferită în dar (pentru noi e gratuită, întrucât Cristos a plătit costul), ea este condiționată de acceptarea darului, prin credință. Cine nu crede în El este condamnat să piară, ceea ce înlătură afirmația conform căreia, indiferent de credință toți oamenii sunt mântuiți, în cele din urmă (universalism). Dimpotrivă, „fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți lui Dumnezeu”(Evr. 11:6).

 APLICAȚII / CONSIDERENTE MISIOLOGICE:

1. Dorința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului trebuie să devină și dorința celor care ne identificăm cu Domnul Isus Cristos. Motivațiile care L-au însuflețit pe El: pasiunea față de Tatăl și față de împlinirea Voii Sale („Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”–In. 4:34), respectiv compasiunea față de cei pierduți („Când a văzut gloatele I s-a făcut milă de ele”– Mat. 9:36), trebuie să devină motivațiile care să ne ofere și nouă energia necesară pentru a persevera în slujba care ne-a fost încredințată.
2. Noi suntem chemați să continuăm astăzi lucrarea pe care Domnul Isus a început-o atunci. Doctorul Luca, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai apostolului Pavel, scria la începutul cărții Fapte: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni.”(v. 1). Domnul Isus a început să facă și să învețe, ne spune cartea Fapte.Iată că și derularea ulterioară a istoriei Bisericii conține continuitatea acestei lucrări, iar noi, creștinii de astăzi suntem așezați în derularea ei.
3. Dorința de a-și vedea semenii mântuiți a fost copleșitoare în viața oamenilor lui Dumnezeu. Ap. Pavel, la fel ca Moise odinioară, ar fi dorit, dacă ar fi putut, să îi înlocuiască pe aceștia în pedepsă, ca o dovadă a iubirii pe care o arăta față de ei. Moise spune (Exod 32:31, 32) iar Pavel înRom. 9:1-3). Evident că nici un om, cu excepția Domnului Isus, nu a fost calificat să ne înlocuiască pe noi, păcătoșii în pedepasa cuvenită păcatelor noastre. Însă fiecărui credincios ne revine misiunea de a le prezenta cu pasiune semenilor noștri nu numai oferta mântuitoare a Evangheliei, ci și efectele teribile ale respingerii acesteia.
4. Trebuie să conștientizăm că mântuirea omului este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. Cristos este Lumina, El este Cel care prin Cuvântul și Duhul Lui luminează conștiința omului. Dar responsabilitatea noastră este să reflectăm Lumina lui Cristos prin viața pe care o trăim și prin Evanghelia pe care trebuie să o propovăduim.
5. Modul în care privim slujba care ne-a fost încredințată este determinant în ceea ce privește modul în care o vom înfăptui. Unii privesc mandatul de a propovădui Evanghelia ca pe o povară, alții chiar ca pe o pedeapsă. Ap. Pavel a privit slujba aceasta ca pe un privilegiu, ca fiind o lucrare de origine dumnezeiască, ceea ce l-a întărit în hotărârea de a nu renunța (2 Cor. 4:1) și de a nu știrbi Adevărul (v.2). De altfel, dorința de a-I conduce pe oameni la Cristos, nu poate justifica în niciun fel tentația unora de a ascunde părți din Evanghelie sau de a adăuga lucruri noi, cu scopul de a o face mai atractivă pentru oameni.
6. Cuvântul prin care Dumnezeu a adus lumina în universul material este Același Cuvânt prin care Dumnezeu aduce lumina în universul spiritual al vieții noastre (2 Cor. 4:6). Așadar, să însoțim dorința ca semenii noștri să vină la mântuire cu hotărârea de a cunoaște noi înșine în profunzimeCuvântul, de a-l trăi în propria noastră viață și de a-l comunica și altora, pt. că„nici un Cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”(Luca 1:37).

adaptare după pastor Adrian Daniel Neiconi

Modelul trinitarian în trimiterea de misionari

Publicat de elpizein pe mai 19, 2014
Publicat în: Studiu biblic. Etichetat: , , , , , , .

Text: Ioan 20:21, 22; Apocalipsa 5:1-8
Verset de aur:Ioan 20:21 – ,,Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Ideea centrală: Dumnezeu a inițiat un plan de misiune incluzând Biserica Sa în această lucrare iar Biserica trebuie să urmeze modelul de misiune oferit de Însuși Dumnezeu.

EXPLICAŢII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE:

În primele versete ale cap. 5, ap. Ioan vede o carte specială, scrisă pe interior și pe exterior și închisă cu șapte peceți. Ce anume este scris în ea? Cu siguranță că în restul cărții Apocalipsa putem să vedem conținutul cărții:
– planul lui Dumnezeu cu privire la omenire și creație;

–  judecarea și condamnarea Împărăției întunericului și a tuturor membrilor ei;

–  răscumpărarea celor ce Îl urmează pe Isus Cristos și…

–  instaurarea pe deplin a Împărăției cerești pt. veșnicie.
Cartea este scrisă peste tot (la fel ca cea din Ezec. 2:10) ca un simbol al faptului că planul lui Dumnezeu este complet, desavârșit și nu mai poate fi adăugat nimic la ceea ce a hotărât El. Istoria ne spune că romanii sigilau testamentele de 7 ori ca urmare a importanței lor, iar deschiderea sigiliului de pe orice document trebuia făcută numai de o persoană ce deținea autoritatea corespunzătoare. Planul lui Dumnezeu pentru omenire este închis cu 7 peceți (Apoc. 5:1b) și, pt. că documentul este sigilat de Însuși Dumnezeu, deja apare întrebarea legată de cine ar avea autoritatea să îl deschidă?
Observați din v. 1 că destinul omenirii este în mâna dreaptă a Celui ce ”șade pe tron” Lucrul acesta ne asigură că totul se află sub controlul lui Dumnezeu. Înseamnă că El are autoritatea și puterea să ducă lucrurile spre finalul dorit de El. Domnul a plănuit asta, însă este nevoie de un Mijlocitor, de cineva care să ducă la îndeplinire ceea ce Dumnezeul dragostei dorește să facă, cu toate că întreaga omenire merita pedeapsa veșnică.
v. 2 și 3 ne arată că nicio ființă creată nu poate să deschidă pecețile, adică să lucreze pt. ca planul lui Dumnezeu să se împlinească, și fără lucrarea Domnului Isus nu sunt decât lacrimi (v. 4). Și totuși, grație v. 5, este Cineva care poate să deschidă cartea: ”Leul din seminția lui Iuda” sau ”Rădăcina lui David”. Aceste 2 titluri mesianice apar în chip profetic în V. Testament – prima dată în binecuvântarea rostită de Iacov peste fiul său Iuda: (de citit Gen. 49:10) ,,Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele.” iar apoi în Isaia 11:1, 10 ,,Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui.” ,,În ziua aceea, Vlăstarul lui Isaiva fi ca un steag pentru popoare;neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui.”
Doar un ”leu” divin ar avea puterea și autoritatea să facă o asemenea lucrare. Când se uită atent spre tron, Ioan vede că ”Leul lui Iuda” este, de fapt, un Miel. Și totuși, Mielul de pe tron este special: are șapte coarne – în literatura apocaliptică acesta este un simbol al puterii totale, și șapte ochi – Ioan ne explică faptul că asta înseamnă că El lucrează în puterea Duhului lui Dumnezeu, fiind El Însuși Dumnezeu având toată autoritatea.
De asemenea, Mielul este înjunghiat – o imagine care indică spre sistemul de jertfe din V. Testament; Mielul a fost sacrificat să plătească pentru păcate, însă a fost biruitor pentru că a înviat. Astfel, în acest pasaj din Apocalipsa vedem că planul de mântuire este al lui Dumnezeu, el fiind realizat de Fiul prin puterea Duhului Sfânt.

APLICAŢII/ CONSIDERENTE MISIOLOGICE:

Bazându-ne pe ceea ce am văzut în Apoc. 5:1-8 și privind și la textul din In. 20:21, 22, putem învăța câteva lucruri foarte importante despre misiune:
–  Inițiativa și planul de misiune aparțin lui Dumnezeu;

–  Primul proiect de misiune a fost conceput de Tatăl, iar cel mai eficient misionar, modelul nostru suprem, este Domnul Isus Cristos.

–  În Evanghelia după Ioan, Domnul Isus vorbește deseori despre faptul că este Cel trimis, iar Tatăl este Cel care trimite (de citit 5:36; 6:44; 17:8). Astfel putem spune că…

1. Misiunea este în inima bisericii. Biserica trebuie să recunoască cu smerenie că misiunea nu este o lucrare pe care a inițiat-o sau pt. care are vreun merit. Biserica, de fapt, este rezultatul misiunii lui Dumnezeu prin lucrarea răscumpărătoare a Domnului Isus și cea de sfințire a Duhului Sfânt; Apoi, Biserica devine instrumentul prin care Dumnezeu continuă să misioneze în lumea căzută în păcat, călăuzită de cel rău. Misiunea nu este o opțiune pentru biserică, ci ea constituie natura ei. În permanență biserica este scopul și mijlocul lucrării Sfintei Treimi în lume, iar o biserică ce nu este implicată în misiune se auto-distruge și nu împlinește scopul cu care a fost creată.
2. Misiunea este făcută în baza trimiterii. Tatăl Îl trimite pe Fiul și Fiul ne include în această trimitere pe care a inițiat-o Tatăl – o mișcare care izvorăște din inima lui Dumnezeu. Deci, Biserica nu merge în numele ei, ci în Numele și autoritatea Celui care a trimis-o, adică a Domnului Isus și apoi a Tatălui. Fiecare credincios este trimis de Dumnezeu să fie un martor credincios oriunde s-ar afla. Pt. cei care doresc să fie misionari este obligatorie legătura cu o biserică sau o organizație misionară care are legături strânse cu biserica. Lucrarea de misiune, în sensul plantării de noi biserici sau de întărire a lor, trebuie făcută numai sub autoritatea spirituală și supravegherea unor biserici deja existente. Avem exemplul din Fapte 13:1-4 unde Duhul Sfânt îi alege pe Pavel și Barnaba și apoi biserica din Antiohia îi trimite.
3. Misiunea costă. Trimiterea ”Leului din seminția lui Iuda” în lume, a atotputernicului Fiu, Dumnezeu adevărat, a necesitat acceptarea planului lui Dumnezeu: jertfirea ca miel pentru păcatele omenirii iar prețul plătit a fost cel suprem. Domnul Isus îi trimite pe ucenici din casa în care erau încuiați pt. a se ascunde de frica iudeilor (In. 20:19) să meargă în afară, să fie expuși tuturor pericolelor. Istoria ne spune privitor la perioada Bisericii primare că toți apostolii, mai puțin Ioan, au plătit cu viața, unii ajungând în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii cunoscute atunci: India, China, Persia, Dobrogea sau la Dunăre, posibil și în Spania etc. Misiunea costă întotdeauna: renunțarea la comfort, necesită resurse umane, financiare și uneori chiar viața.
4. Misiunea trebuie făcută prin puterea Duhului Sfânt. Domnul Isus suflă Duhul Sfânt asupra lor ca un simbol al faptului că trimiterea lor în misiune este nedespărțită de prezența Duhului Sfânt. Promisiunea coborârii Duhului Sfânt care să locuiască deplin în credincioși este făcută tot în contextul trimiterii în misiune ”…ci voi veți primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori…” (Fapte 1:8).
În concluzie, misiunea bisericii este o lucrare spirituală și ea trebuie făcută în mod spiritual, cerând în permanență călăuzirea și implicarea Duhului Sfânt. Noi nu chemăm Duhul unde vrem noi să lucrăm, ci urmăm călăuzirea Lui și Îl rugăm să facă cu toată puterea lucrarea de convingere a păcătoșilor și de sfințire a trupului lui Cristos.

adaptare după păstor Sorin Bădrăgan