BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS

Vă prezentăm un fragment din lucrarea ,,O Călăuză pentru Înţelegerea Sfintelor Scripturi”, tipărită în 1531, concepută ca un prolog la traducerea Bibliei la care lucra Tyndale. Lucrarea conţine ,,principiile primare” de credinţă creştină, şi, astfel, principiile călăuzitoare pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi. Este totodată şi o pledoarie pentru răspândirea Bibliei în rândul poporului, a tuturor oamenilor de orice limbă.

,,Scriu aceste rânduri ca să aveţi în faţă întreaga Scriptură deschisă, astfel ca întotdeauna când intraţi în ea şi o citiţi să nu puteţi decât s-o înţelegeţi. Dacă am fi în aceste lucruri neştiutori, întreaga Carte ar fi închisă, şi atunci, cu cât am citi-o, mai orbi am fi…

Iubiţi fraţi, mă uimeşte faptul că există unii care vorbesc împotriva traducerii Scripturilor în orice limbă, ca să ajungă la orice om. Credeam că nu poate fi cineva atât de orb încât să se împotrivească luminii date celor ce umblă în întuneric, unde mereu se împiedică, şi unde împiedicarea înseamnă pierzare veşnică. Credeam că nu poate fi cineva atât de rău încât să fie invidios că alţii ar avea lumina pe care el o are. Credeam că nu poate fi cineva atât de nechibzuit încât să spună că ceva bun este cauza răului, şi că întunericul poate să iasă din lumină, şi că minciuna creşte din adevăr. Eu ştiam că lumina distruge întunericul, şi adevărul alungă minciuna.

Cu toate acestea, fiindcă i-a plăcut lui Dumnezeu să ne trimită nouă (chiar şi celor care nu s-au gândit să dorească acest lucru), Scriptura în limba noastră maternă, şi observând că la fiecare colţ sunt învăţături şi doctrine greşite; ca să nu vă lăsaţi înşelaţi de cineva, m-am gândit să vă scriu această Călăuză pentru înţelegerea Sfintei Scripturi, ca să umblaţi fără teamă, şi să puteţi deosebi lucrurile adevărate de cele false; şi, mai presus de toate, ca să vă aduc aminte de câteva lucruri necesare: Vechiul Testament, Noul Testament, Moise, Hristos, natura, harul, a lucra şi a crede, ca să nu le confundăm, şi să nu ne închipuim că Moise e Hristos şi Hristos e Moise, iar harul să nu-l confundăm cu legea, să nu dispreţuim dragostea lui Dumnezeu şi să neglijăm credinţa, să nu ne abatem de la înţelegerea simplă şi să ajungem în dispute complicate, ajungând să ne certăm asupra unor cuvinte…

* * *

Despre Hristos este scris în prologul de la Ioan 1. El este Acela, din a Cărui plinătate, sau din Cărui belşug de abundenţă, noi toţi am primit har după har, sau favor după favor divin. Aceasta înseamnă că Cinstea şi înălţarea pe care a dat-o Dumnezeu Fiului Său, ne-o dă şi nouă tuturor celor care credem, împreună cu toate darurile harului, şi le împarte aşa cum dă daruri un tată copiilor lui. Apostolul Pavel spune despre ,,harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii!” Deci Isus Hristos este Cel care aduce dragostea lui Dumnezeu în noi, şi lucrul acesta nu-l facem noi prin faptele noastre. Hristos a fost înălţat de Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, şi e chemat în Scriptură, ,,scaun al harului lui Dumnezeu”; oricine aleargă la Domnul nu capătă altceva şi nu aude altceva de la Dumnezeu decât îndurare şi milă.

În Vechiul Testament se află multe făgăduinţe, care nu sunt altceva decât Evanghelia dată celor care au crezut, pentru ca să fie mântuiţi de mânia legii. Iar în Noul Testament legea e adeseori menţionată, ca să condamne pe cei care au uitat făgăduinţele. Într-adevăr, legea şi harul nu pot fi separate. Evanghelia şi făgăduinţele sunt date celor care au conştiinţa apăsată, şi au ajuns la disperare, şi simt pericolul iadului şi al morţii aduse de lege, şi sunt astfel robi acestei legi.

În toate acţiunile mele trebuie să am legea înaintea ochilor, ca să mă condamne pentru imperfecţiunea mea. Căci tot ce fac, oricât aş încerca să fie de bine, nu este decât păcat condamnabil, când este pus în faţa legii, care îmi cercetează inima şi adâncul fiinţei mele. Fiindcă nu pot să scap de legea aceasta, mă smeresc în duhul meu, ca să dau laudă şi cinste numai lui Dumnezeu, recunoscând că numai El este neprihănit, iar eu sunt în păcat şi sub pedeapsă. Dar trebuie să am şi făgăduinţele lui Dumnezeu înaintea ochilor mei, ca să nu ajung în disperare. În ele văd îndurarea lui Dumnezeu, mila şi bunăvoinţa Lui faţă de mine prin sângele Fiului Său, Isus Hristos, care a făcut ispăşire pentru toate imperfecţiunile mele, şi a împlinit pentru mine tot ce trebuia împlinit.

Aş vrea să observaţi cele două categorii de oameni care se înşeală. Întâi, sunt acei care vor să devină neprihăniţi prin faptele lor, ferindu-se de lucrurile pe care legea le opreşte, şi împlinind lucrurile pe care legea le cere. Aceştia se compară pe ei înşişi cu alţi păcătoşi, se cred drepţi uitându-se la alţii, şi îi condamnă pe ceilalţi păcătoşi. Ei pun o basma pe faţa lui Moise, ca să nu vadă că legea cere să aibă dragostea în inima lor, şi că dragostea este împlinirea legii. Dacă ar împlini legea,    n-ar condamna pe alţii. ,,Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” spune apostolul Petru în prima sa Epistolă. Şi pe cine iubesc din inimă, pe acela nu-l condamn şi nici nu-i ţin socoteala păcatelor, ci îi sufăr slăbiciunile şi imperfecţiunile, ca o mamă care îşi iubeşte copilul şi îi suferă răutăţile până creşte om mare.

Mai sunt înşelaţi aceia care, fără nici o frică de Dumnezeu, se aruncă în tot felul de vicii cu toată patima sufletului lor, desconsiderând legea lui Dumnezeu (sub stăpânirea căreia sunt de fapt prinşi în captivitate), dar care îşi spun că Dumnezeu e bun şi că Isus Hristos a murit pentru ei, şi îşi închipuie că aceste visuri pe care şi le imaginează sunt credinţa mântuitoare pe care o laudă atât de mult Scripturile. Nu, aceasta nu este credinţă, ci doar o orbire nebună, care se naşte din firea lor coruptă. Nu este de la Duhul lui Dumnezeu, ci de la diavolul care îi învaţă să-şi pună încrederea într-un om (în papă), de la care să aibă iertarea de păcate, şi nu în sângele Mântuitorului nostru Isus Hristos. Dar adevărata credinţă este, aşa cum o arată apostolul Pavel, darul lui Dumnezeu, care este dat celor păcătoşi, după ce asupra lor a lucrat legea şi le-a produs ruşinea faţă de păcate, disperarea faţă de starea în care se află, şi groaza de iad.

Cei care au credinţa adevărată dau dreptate legii, fiindcă este dreaptă şi bună; şi dau dreptate lui Dumnezeu care a întocmit-o, şi se bucură în poruncile ei (deşi nu pot să le împlinească, din cauza slăbiciunii lor); şi resping tot ce opreşte legea (deşi nu întotdeauna pot să evite lucrurile oprite). Marele lor necaz este că nu pot să împlinească voia lui Dumnezeu prin lege. De aceea Duhul Sfânt, care este în ei, strigă zi şi noapte după ajutor, cu lacrimi (cum spune apostolul Pavel), şi cu suspine negrăite.

Primii, adică cei care îşi caută neprihănirea prin faptele lor, nu recunosc lucrarea interioară a legii, şi nici nu se desfată în ea, ci trăiesc ca şi cum legea nici   n-ar exista. Aceştia nu dau dreptate lui Dumnezeu, ci îl privesc ca despot. Nici nu le pasă de făgăduinţele Lui, ci vor prin puterea lor să fie ei înşişi proprii lor mântuitori. Ei nu dau slavă lui Dumnezeu, deşi cu gura spun că îi dau slavă.

Cei din a doua categorie, cei care trăiesc în fire, ca nişte porci în murdăria lor, nu se tem nici de Dumnezeu în legea Lui, nici nu îi sunt mulţumitori pentru făgăduinţele Lui şi pentru harul care a fost adus prin Hristos tuturor celor care cred în El.

Adevăraţii creştini îşi dau seama că legea are dreptate, şi Îl recunosc pe Dumnezeu ca Autorul ei. Aceştia afirmă că Dumnezeu e drept să condamne păcatul. Dar ei cred în făgăduinţele lui Dumnezeu, şi se încred în credincioşia Lui pentru împlinirea făgăduinţelor Lui. Prin lege, ei simt condamnarea păcatelor şi a tuturor faptelor lor, şi dau slavă lui Dumnezeu. Crezând în făgăduinţele lui Dumnezeu, ei se reazemă întru totul pe lucrarea Domnului Isus Hristos, astfel că în toate îl cinstesc şi îl slăvesc pe Dumnezeu.

Din fire, prin căderea lui Adam în păcat, suntem fii ai mâniei, adică moştenim mânia lui Dumnezeu peste noi din cauza păcătoşeniei pe care o avem… în har, suntem scoşi din Adam, care este temelia tuturor relelor, şi suntem altoiţi în Hristos, care este rădăcina bunătăţii. În Hristos, Dumnezeu ne-a iubit înainte ca să existe lumea, şi ne-a pregătit să avem parte de cunoştinţa Fiului Său şi a iubirii Lui.