Înălţaţi pe Domnul!

Mare ruşine este pentru oameni să uzurpe locul de cinste pe care Îl are Dumnezeu. Cine Îl cinsteşte pe Dumnezeu, îşi aduce şi lui cinste. Fiecare suflet Îi aparţine lui Dumnezeu şi există pentru plăcerea Lui. Fiindcă Dumnezeu este Cel ce este, iar noi suntem ce suntem, singura relaţie între noi şi El este de stăpânire deplină din partea Lui şi de supunere deplină din partea noastră. Îi datorăm toată cinstea pe care suntem capabili s-o dăm.

Dezamăgirea noastră veşnică stă în neputinţa de a-I aduce cinstea pe care o merită El. Lâncezirea după Dumnezeu este strădania sufletului care vrea să se pună întru totul de acord cu voia Lui. Lucrarea aceasta nu este de natură juridică, ci faptică. Adică nu mă refer aici la justificare, la punerea în starea de neprihănire, prin credinţa în Hristos. Vorbesc aici despre acţiunea voluntară din partea noastră de a-L exalta pe Dumnezeu deasupra noastră aşa cum se cuvine, şi de a ne supune de bună voie pe noi înşine, cu întreaga fiinţă, la locul de umilinţă slăvitoare a Lui, în care relaţia Creator-creatură este cea ideală.

În momentul în care am luat hotărârea în mintea noastră că nu vrem altceva decât să-L înălţăm pe Dumnezeu deasupra tuturor, am ieşit din rândul paradei lumii. Ne vom trezi că nu mai suntem la pas cu lumea şi cu modul ei de viaţă. Şi cu cât ne vom adânci mai mult în sfinţire, ne vom îndepărta de lume. Vom avea un alt punct de vedere; o altă psihologie se va naşte în noi; o nouă putere din lăuntru ne va surprinde prin izbucnirile şi energiile ei. Ruperea legăturilor de asemănare cu lumea va fi consecinţa directă a strângerii legăturilor cu Dumnezeu. Căci lumea oamenilor căzuţi în păcat nu-L onorează pe Dumnezeu.

de A.W. Tozer