Biblia este foarte clară și ne interzice cu desăvârșire așa ceva: “ … dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletnicește cu ghicirea, să fie pedepsiți cu moartea; să-i ucideți cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor” (Leviticul 20:27).

“Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător,nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; și din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ții în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele și de ghicitori; dar ție, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ți îngăduie lucrul acesta” (Deutermonom 18:10-14).

Dumnezeu nu ne interzice ceva ce este imposibil. Nu veți citi, de exemplu, în Biblie că Dumnezeu a spus cuiva “îți interzic să zbori” sau „îți interzic să te faci nevăzut!” Atunci când ne interzice ceva printr-o poruncă expresă, Dumnezeu o face sau pentru că lucrul acela este posibil, dar periculos, sau pentru că lucrul acela poate fi foarte ușor confundat cu o pervertire satanică înrobitoare. Să ne aducem aminte de râvna împăratului Saul pentru Dumnezeu și felul în care a curățit el țara de astfel de practici: “Saul îndepărtase din țară pe cei ce cheamă morții și pe cei ce ghiceau” (1 Samuel 28:3b).

Este evident că ascultarea de Dumnezeu l-a îndemnat să facă asta. Numai neascultarea vinovată l-a făcut apoi să se răzgândească și să meargă la En-Dor: “La vederea taberii Filistenilor, Saul a fost cuprins de frică, și un tremur puternic i-a apucat inima. Saul a întrebat pe Domnul și Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim…, nici prin prooroci. Atunci Saul a zis slujitorilor lui: “Căutați-mi o femeie care să cheme morții, ca să mă duc s-o întreb.” Slujitorii lui i-au zis: “Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morții.” Atunci Saul s-a schimbat, a luat alte haine, și a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: “Spune-mi viitorul chemând un mort, și scoală-mi pe cine-ți voi spune.” Femeia a zis: “Pe cine vrei să-ți scol?” Și el a răspuns: “Scoală-mi pe Samuel.” Când a văzut femeia pe Samuel, a scos un țipăt mare și i-a zis lui Saul: “Pentru ce m-ai înșelat? Tu ești Saul!” Împăratul i-a zis: “Nu te teme de nimic; dar ce vezi?” Femeia i-a zis lui Saul: “Văd o ființă dumnezeiască sculându-se din pământ.” El i-a zis: “Cum e la chip?” Și ea a răspuns: “Este un bătrân care se scoală, și este învelit cu o mantie.” Saul a înțeles că era Samuel, și s-a plecat cu fața la pământ, și s-a închinat. Samuel i-a zis lui Saul: “Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă?” Saul a răspuns: “Sunt într-o mare strâmtoare: Filistenii îmi fac război, și Dumnezeu S-a depărtat de la mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin vise. Și te-am chemat să-mi arăți ce să fac.” Samuel a zis: “Pentru ce mă întrebi pe mine când Domnul S-a depărtat de tine și S-a făcut vrăjmașul tău? Mâine, tu și fiii tăi, veți fi împreună cu mine și Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile Filistenilor.” (1 Samuel 28:5-19).

“Mi-am pus viața în primejdie” a spus vrăjitoarea din En-Dor. Aceasta pentru că legea lui Dumnezeu interzicea chemarea morților sub amenințarea pedepsei capitale. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea de vorbă cu Dumnezeu, nu cu cei morți! De fapt, faptul că Saul “a chemat morții” a fost și motivul care l-a determinat pe Dumnezeu să îl omoare. Dacă n-ar fi făcut acest lucru, poate că ar mai fi rămas în viață: “Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege față de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, și pentru că a întrebat și cerut sfatul celorce cheamă morții. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât, și împărăția a dat-o lui David, fiul lui Isai” (1 Cronici 10:13-14).

Profetul Isaia se miră din partea lui Dumnezeu de aplecarea celor din Israel spre consultarea cu spiritele celor morți: “Dacă vi se zice însă: “Întrebați pe cei ce cheamă morții și pe cei ce spun viitorul, care șoptesc și bolborosesc” răspundeți: “Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morți pentru cei vii? La lege și la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta (Isaia 8:19).

Aceste realități din Vechiul Testament trebuie să ne fie avertismente și nouă, căci și astăzi mulți manifestă o înclinare periculoasă spre supranaturalul magic și spre practici spiritiste. Nu tot ce este supranatural este dumnezeiesc! Cei ce trec în teritoriul “dușmanului”, chiar dacă sunt animați de cele mai sincere porniri, riscă să fie luați “prizonieri” și să fie “înrobiți” pentru vecie. Unii, care vor să-și justifice neascultările, citează întâlnirea dintre Domnul Isus și ucenicii cu Moise și Ilie pe muntele schimbării la față. Ei spun că Dumnezeu ne poate îngădui să stăm de vorbă cu cei plecați “dincolo”. Oare să se fi răzgândit Dumnezeu în această privință? Nicidecum! Moise și Ilie au apărut atunci și acolo ca să stea de vorbă cu Domnul Isus, nu cu ucenicii! Nu există nici un evreu care să practice astăzi rugăciunea la Moise sau la Ilie, sub pretenția de a primi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu!
Enoh a fost răpit încă de viu la cer ca și Ilie, totuși, nici unui evreu nu i-a trecut vreodată prin cap să caute să stea de vorbă cu el sau să-l roage să mijlocească! Dumnezeul evreilor este Dumnezeul “lui Avraam, Isaac și Iacov”, dar nici un evreu nu se roagă astăzi patriarhilor! Ei știu că așa ceva ar intra sub pedeapsa divină și ar fi tot una cu idolatria.

Necazul este cu unii din poporul lui Dumnezeu de astăzi, cu cei din așa zisa biserică creștină istorică în care s-a furișat pe nebăgare de seamă închinarea la sufletele celor morți sub titlul de “cinstire a sfinților” sau “rugăciune la sfinți”! Să ne fie îngăduit să spunem că cine o practică se expune la mari pericole spiritiste și dă dovadă de o flagrantă neascultare față de voia lui Dumnezeu. Oare pelerinajele la tot felul de “moaște” ale unor sfinți nu este la fel de “bolnăvicioasă” ca și atitudinea lui B.P. Hașdeu față de trupul mort al Iuliei ? Și nu este asta o practică la fel de vinovată ca și “chemarea morților” osândită atât de categoric de Dumnezeu în cartea Deuteronomul? „Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; și din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta” (Deut. 18:10-11).

Oricât ar încerca ei să o justifice, închinarea la sfinți este o practică vinovată și chiar caraghioasă. Iată ce a scris Erasmus de Rotherdam, un catolic, despre această realitate: „Și ce să spun despre cei care se înșeală mângâietor pe ei înșiși cu iluzorii absolviri de păcate și care măsoară timpul din purgatoriu cu „clepsidra”, drămuindu-l cu precizia unui tabel matematic în ani, luni, zile și ore de „necesară ispășire?” Sunt și alții destui care, bazându-se pe mici, dar magice certificate și rugăciuni – inventate în timpul liber de către vreun impostor pios, ca distracție sau ca sursă de umplere a propriului buzunar – cred că pot dobândi bogății, onoare, un viitor fericit, sănătate, eternă prosperitate, viață lungă și o năbădăioasă bătrânețe, încununate toate la sfârșit de rezervarea unui loc „la dreapta lui Christos” în slavă. În ce privește această cinste de la urmă, ei ar vrea să o amâne pe cât se poate de mai târziu, socotind că bucuriile cerului merită să fie gustate numai atunci când vor fi isprăvit să guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se țin strâns legați cu amândouă mâinile! Negustorul, soldatul și judecătorul deopotrivă cred că pot curăța dintr-o singură mișcare toată murdăria adunată o viață întreagă în grajdul Augean al propriei vieți, plătind cu un singur bănuț din averea lor adunată necinstit. Se măgulesc singuri crezând că tot felul de minciuni, beții, certuri, omoruri, înșelătorii, perfidii și dezmățuri imorale pot fi achitate financiar și că odată plătind pentru trecut se pot întoarce să se bălăcească într-o nouă porție de păcate. Cât de prostește este pentru rangurile bisericești să-și aleagă fiecare câte un sfânt „patron”! Ce caraghios să vezi cum fiecare asemenea sfânt primește câte un anumit sector de activitate și pretinde să i se facă rugăciuni doar într-un anume fel: unul este specializat în alinarea durerilor de dinți, altul în ușurarea nașterilor, un altul în restituirea lucrurilor furate, în salvarea celor naufragiați, în protejarea animalelor și în multe alte „îndeletniciri” sfinte, prea multe să le pot enumera. Există chiar și sfinți cu specializări multiple, în special Maica Domnului, pe care omul de rând a ajuns să o cinstească parcă mai mult decât pe Fiul ei, Christos. Și pentru ce, la urma urmei, se roagă acești oameni prostuți sfinților? Ce le cer? Bineînțeles că cer și primesc lucruri prostești. Priviți frescele cu „izbăviri” care au început să acopere pereții bisericilor, cățărându-se până și pe bolta tavanelor. Veți vedea oare oameni mulțumind pentru că au fost ajutați să se scape de prostie sau pentru că au ajuns cu o iotă mai înțelepți în viață? Niciodată! Veți vedea în schimb, scene înfățișând izbăviri de care te apucă râsul: unul care a fost scăpat de la înec, altul care a scăpat cu viață din bătaia pe care i-a tras-o un dușman, un altul care a fugit cu banii în timp ce tovarășii săi de furt se măcelăreau unul pe celălalt, iar un altul pentru că a fost scăpat de la spânzurătoare de un astfel de „sfânt patron al hoților”, care l-a trimis apoi să-i ușureze de bani pe alți câțiva considerați prea împovărați cu avere … Cât despre teologi și teologie, cu cât vom spune mai puțin, cu atât va fi mai bine, căci această cețoasă și periculoasă tagmă este înțesată de oameni dintr-o categorie cât se poate de iritabilă și agresivă, în stare să sară imediat la beregata ta, deplin convinși că ești vinovat de cel puțin șase sute de convingeri „eretice”, de care trebuie să te pocăiești. Dacă refuzi, se grăbesc să te declare „rătăcit” – tactica lor fiind să-i terorizeze cu tunete și trăznete pe toți aceia care nu le sunt pe plac … Sfântul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credință, dar a fost complet greșit când a proclamat această credință doar drept „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” S-ar putea ca Pavel să fi fost un specialist în ce privește dragostea, dar el, spun ei, a eșuat în încercarea de a o defini și a o delimita cu precizie dialectică în 1 Corinteni 13. În concepția lor, ucenicii din vechime or fi luat ei evlavioși Cina Domnului, dar nici unul din ei n-a știut ce înseamnă „Terminus a Quo” și „Terminus ad Quem?” în transubstanțiere; și nici n-au priceput cum poate fi trupul lui Christos în două locuri concomitent; sau despre diferențele care există între trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apă sfințită; și nici despre momentul precis când are loc transubstanțierea, în care parte a rugăciunii rostită pentru aceasta, ca „Quantitas Discreta” sau într-o ”stare de flux”. Ei sunt siguri că, întrebați despre astfel de lucruri, apostolii n-ar fi știut să răspundă cu exactitatea și subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus.”
(Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a rămas până la moarte în rândurile catolicismului, a criticat „dinăuntru” abuzurile și „falsurile” din Biserica Romei. Citatele sunt din lucrarea „Elogiul nebuniei” – 1511).

Rătăcirea rugăciunii „la sfinții de dincolo” a fost profețită de apostolul Pavel în Noul Testament: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu ferul roșu în însuși cugetul lor. Ferește-te de basmele lumești și băbești. Caută să fii evlavios. (1 Timotei 2:1-7).

La întrebarea din titlul acestui subcapitol, „Este posibil să comunicăm cu cei morți?”, trebuie să spunem că Biblia interzice categoric orice încercare de a comunica cu cei morți și că nu există nici un singur text care să ne îndreptățească să credem că sfinții plecați „la Domnul” ar avea o parte activă, conștientă în activitățile Bisericii de pe pământ sau în viața celor credincioși. Toate „rugăciunile la sfinți”, „cultul moaștelor” și „cultul morților” sunt practici păgâne vinovate furișate pe ușa din dos în creștinism, care-l întristează pe Dumnezeu și dau posibilitate diavolului și duhurilor rele să-i stăpânească pe oameni.

fragm. din cartea Lucrurile de sus – Daniel Brînzei