două firi

CELE DOUĂ FIRI

sau cel de curând întors la Dumnezeu şi greutăţile lui

Persoanele care au mai mult a face cu greutăţile şi luptele celor întorşi de curând la Dumnezeu, aud adesea cuvinte ca acestea: ,,altădată eu credeam că aş fi mântuit, dar acum încep să mă tem că la urma urmei n-a fost decât o închipuire, căci, departe de a mă simţi mai bun, mai degrabă mă simt mai rău ca înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu”.
În astfel de cazuri, veţi observa că persoanele acestea nu sunt tulburate propriu zis de păcatele lor, ci sunt descurajate adânc, descoperind puţin câte puţin că firea lor rea, li se pare chiar mai rea ca înainte de a se fi întors la Dumnezeu. De aici, o mulţime de eforturi inutile pentru a îmbunătăţi firea aceasta, eforturi care nu fac decât să agraveze starea aceasta tristă. Şi o astfel de stare de suflet oferă lui Satan o ocazie bună ca să ne străpungă cu săgeţile lui arzătoare. Ne face să ne gândim că suntem nişte făţarnici sărmani, care mărturisim că suntem ceea ce ştim că nu suntem; şi că am face mai bine să părăsim lupta şi să ne arătăm în lumina noastră adevărată, să mărturisim că niciodată nu ne-am întors la Dumnezeu.
Cât zbucium, câtă amărăciune morală pricinuiesc astfel de atacuri ale celui rău, atâta timp cât adevărul eliberării de păcat nu este cunoscut! Cei ce au trecut într-adevăr pe aici, numai ei pot să-i înţeleagă amărăciunea de nespus. Dorinţa de a le veni în ajutor ne-a făcut să scriem aceste rânduri.

Faptele divine şi sentimentele noastre

Când Dumnezeu arată un fapt în Cuvântul Său, noi trebuie să-l acceptăm şi să-l credem, chiar dacă raţiunea noastră nu l-ar putea înţelege şi el nu s-ar potrivi cu experienţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel ce ne poate da înţelesul lucrurilor şi, la timpul Lui, El va face ca toate să fie înţelese sufletului care aşteaptă toate de la El. Şi chiar dacă El ar socoti că nu este cazul să ne facă să înţelegem, datoria noastră este totdeauna să credem, deoarece Dumnezeu nu se poate înşela.

Înainte de a începe subiectul de care vrem să ne ocupăm, îngăduiţi-mi să-mi exprim gândul printr-un exemplu pe care Dumnezeu îl va binecuvânta, nădăjduiesc, pentru orice cititor care ar fi încă nesigur dacă are chiar de pe acum viaţa veşnică.

Deschideţi Biblia la capitolul 3 al Evangheliei după Ioan; veţi vedea aici, în ultimele două versete, patru fapte sigure şi actuale, stabilite de Dumnezeu. Să le aşezăm aşa cum sunt ele, unul după altul :

Tatăl iubeşte pe Fiul ;
A dat toate în mâinile Lui ;
Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică ;
Cine n-ascultă de Fiul…mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.

Ei bine, repet, iată patru fapte care nu sunt simple păreri omeneşti, întemeiate pe experienţa noastră, ci fapte de neschimbat. În ce fel cutare fapt are efect asupra ta atunci când îl crezi, aceasta este cu totul altă chestiune şi devine atunci o problemă a sentimentului sau a experienţei.

Vestea luptei de la M…, sunt ani de atunci, a produs fără îndoială o mulţime diferită de impresii când a ajuns la urechile a tot felul de oameni, în diferite ţări, dar faptul nu rămânea mai puţin acelaşi, neschimbat. Experienţa era produsă de primirea faptului, dar faptul însuşi nu depindea de experienţă.

Să luăm un alt exemplu. Un tânăr trebuie să intre, la majorat, în posesia unei mari averi. Într-o dimineaţă, tatăl îi spune : ,,Felicitările mele, băiete, iată-te major astăzi!” – ,,Iartă-mă, tată”, răspunde el, ,,dar cred că te înşeli.” – ,,Cum asta ?” întreabă tatăl mirat. – ,,Am trei motive. Mai întâi, eu nu simt că am 21 de ani. Apoi m-am văzut de dimineaţă în oglindă şi sunt îndreptăţit să cred că nu am înfăţişarea pentru această vârstă. În sfârşit, mulţi din prietenii mei apropiaţi sunt convinşi că nu pot avea mai mult de 18 sau 19 ani. Cum aş putea atunci să fi atins majoratul? Prietenii mei nu se gândesc la aşa ceva, eu însumi nu simt şi nici nu am înfăţişarea pentru aşa vârstă”.

Ce va face în cazul acesta un tată înţelept? Simplu, va scoate actele sau registrul familiei şi, dacă ce va găsi înscris în ele nu va reuşi să convingă pe fiul lui, nimic altceva nu va mai putea.
,,Dar”, veţi spune, ,,cine ar fi atât de nesocotit ca să vorbească aşa?” Răspund: Luaţi seama să nu faceţi voi înşivă o nesocotinţă mai mare. Nu s-ar putea tăgădui ca astăzi creştinii nenumăraţi care mărturisesc că şi ei cred în Hristos, urmează exact aceeaşi ordine de argumente, şi aceasta în prezenţa unor fapte din cele mai clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă mărturia scrisă a tatălui în registrul familiei este deajuns pentru a convinge pe fiul său de vârsta lui adevărată, oricare ar fi sentimentele lui în această privinţă, desigur Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ,,care iese din gura lui Dumnezeu”, trebuie ca să fie de ajuns ca să ne dea siguranţa deplină a binecuvântării noastre veşnice. Observaţi cum în Matei 4:4, Hristos leagă cuvintele acestea, ,,este scris”, cu : ,,gura lui Dumnezeu”. Aşa face credinţa totdeauna.

Să trecem acum la cercetarea celor patru fapte menţionate mai sus.

Tatăl iubeşte pe Fiul

Credeţi faptul acesta ? ,,Desigur, cred”, vă este răspunsul. Dar simţiţi că Tatăl iubeşte pe Fiul ? ,,Nu este vorba de ce gândesc sau simt eu”, îmi răspundeţi, ,,sunt sigur pentru că aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este un fapt, îl primesc aşa cum este şi îl cred”.

2. Şi a dat toate lucrurile în mâinile Lui

Veţi spune : ,,Eu cred tot atât de hotărât şi faptul acesta”. Dar îl credeţi pentru că îl simţiţi sau pentru că vedeţi că Dumnezeu a pus toate lucrurile în mâinile Fiului? ,,Nici una, nici alta”, răspundeţi; ,,sunt convins deplin de faptul acesta, pentru că Dumnezeu l-a spus”. Să trecem acum mai întâi la cel din urmă fapt:

4. Cine nu ascultă de Fiul… mânia lui Dumnezeu rămâne peste el

Vă mai întreb : credeţi faptul acesta, că mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel necredincios ? Poate că veţi răspunde afirmativ. Dar în cazul când cel necredincios nu simte lucrul acesta ? ,,Şi atunci”, veţi spune, ,,mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Că el simte sau nu, lucrul nu rămâne mai puţin adevărat. Acesta este un fapt scris în Cuvânt şi ,,Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac” (Isaia 40:8). ,,Dar”, vă grăbiţi să adăugaţi, ,,eu nu sunt un necredincios, eu cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu”. Bine, atunci să gândim acum la cel de al treilea fapt, pe care înadins l-am lăsat la urmă:

3. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică

Într-unul din versetele dinainte citim : ,,Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte că Dumnezeu spune adevărul” sau, după altă traducere, ,,cine a primit mărturia Lui, a pecetluit că Dumnezeu este adevărat„(v. 33). Şi, observaţi că Dumnezeu nu numai că a dat o mărturie clară cu privire la Fiul Său prea iubit, dar de nenumărate ori El a arătat faptele cele mai sigure cu privire la cei ce cred într-adevăr în El. ,,Dacă cel puţin aş putea crede că sunt mântuit, aş fi mântuit”, spunea într-o zi o persoană ,,dar eu n-am încă destulă credinţă”. Oricât de apropiată de adevăr ar părea o astfel de vorbă, ,,ea nu este a evangheliei”. Dumnezeu nu spune: ,,Dacă aţi avea destulă credinţă ca să credeţi că aveţi viaţa veşnică, o veţi avea”. Ar însemna să faci atunci un mântuitor din credinţa ta şi să-L înlături pe Hristos. Dar dacă eu cred în Fiul Său, Dumnezeu spune cu privire la mine un fapt simplu, că adică ,,eu am” viaţa veşnică şi în ce mă priveşte, n-am altceva de făcut decât să confirm că Dumnezeu ,,este adevărat”. Dacă mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel ce nu crede ,,fie că el o simte sau nu”, tot aşa cel ce crede are viaţa veşnică, fie că el ,,s-ar gândi sau nu” să simtă îndeajuns viaţa aceasta.

Două imposibilităţi

Dar vreun suflet tulburat va spune poate : ,,nu aceasta îmi e greutatea”, nu mă-ndoiesc o clipă că cel credincios are acum viaţa veşnică, dar, comparând experienţa mea de fiecare zi cu alte adevăruri foarte clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, ajung să mă îndoiesc că aş fi născut din nou.

În cea dintâi epistolă a lui Ioan, de exemplu, găsesc trei fapte neclintite care caracterizează pe cel ce este ,,născut din Dumnezeu” şi înţeleg prea bine că ele nu se potrivesc deloc cu starea mea.
1. ,, El nu practică păcatul…şi nici nu poate păcătui” (1 Ioan 3:9).

,,El este biruitor asupra lumii” (cap. 5:4).
,,Cel rău nu se atinge de el” (cap. 5:18).

Ei bine, în faţa acestor cuvinte hotărâte ale Scripturii, eu sunt obligat să mărturisesc :

1. Că eu pot păcătui şi, din nenorocire, eu păcătuiesc;

2. Că în loc de a fi biruitor asupra lumii, ea are biruinţă asupra mea;

3. Că vrăjmaşul mă învinge şi pe bună dreptate mă atinge.
Este de mirare atunci, spui dumneata, că sunt tulburat adesea şi chiar îngrozit de

astfel de locuri din Scriptură în faţa experienţei mele proprii? În adevăr, toate acestea nu mă miră, însă pentru a vă încuraja, daţi-mi voie să vă spun că cei ce sunt morţi în păcatele lor nu cunosc astfel de nelinişti. Numai cei ce s-au întors la Dumnezeu pot să dorească să răspundă gândurilor şi dorinţelor lui Dumnezeu. Cel ce este neîntors la Dumnezeu nu doreşte deloc să-I cunoască voia. Nu este teamă de Dumnezeu înaintea ochilor lor.
Dar să ne reluăm subiectul. Aţi menţionat o imposibilitate, că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Să ne gândim puţin la acest loc din Romani 8:7-8: ,,Gândirea firii pământeşti (a cărnii) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, căci nici nu poate. Iar cei ce sunt în firea pământească nu pot să placă lui Dumnezeu”. Notaţi bine aceste contraste importante:

În firea pământească – ca fiind născuţi din carne şi nu pot să placă lui Dumnezeu.

Născut din Dumnezeu – şi nu poate păcătui.

Este cazul să spunem aici că Scriptura foloseşte cuvântul ,,carne” în două feluri :
1. Cuvântul acesta este folosit pentru a arăta trupul fizic, astfel : ,,Dumnezeu a fost arătat în carne”, adică în trup (1 Timotei 3:16). Şi Pavel scriind Colosenilor spune în cap. 2:1 : ,,Toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în carne”, adică în trup.

2. Acelaşi cuvânt este folosit pentru a arăta firea rea şi decăzută a oricărui copil al lui Adam, otrăvită de păcatul care locuieşte în ea şi care este izvorul tuturor faptelor rele pe care le face omul. Carnea (firea pământească) pofteşte împotriva duhului (Galateni 5:17).

Două firi distincte în aceeaşi persoană

Am văzut că la naştere am primit o fire rea, atât de rea încât îi este cu neputinţă să se supună Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ea nu poate să placă lui Dumnezeu. ,,Iată” spune psalmistul, ,,am fost născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5).
Dar atunci când a avut loc naşterea noastră spirituală (sau naşterea din nou) am primit, prin lucrarea suverană a Duhului, o fire cu totul deosebită, o ,,fire dumnezeiască” (2 Petru 1:4), o viaţă nouă. Domnul spune lucrul acesta, în câteva cuvinte, lui Nicodim : ,,Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh”.

Cel credincios are deci două firi, una ,,născută din carne” şi care datorită însăşi felului ei de a fi, ,,nu poate să placă lui Dumnezeu” şi cealaltă, născută din Duhul şi care, chiar datorită felului ei de a fi, nu poate păcătui, pentru că e născută din Dumnezeu. În cap. 7 din Romani puteţi vedea aceste două firi menţionate împreună; de exemplu, în cel din urmă verset :
,,Astfel dar, cu mintea (sau cu duhul înoit, cu firea cea nouă) eu slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească (adică firea cea veche, carnea), legii păcatului”. Şi în versetele 22-23 : ,,Căci îmi place Legea lui Dumnezeu după omul dinăuntru; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele…”

Un exemplu simplu ne poate ajuta. Un gospodar care pusese o cloşcă pe nişte ouă de raţă, a descoperit peste o săptămână că un vreăjmaş distrusese o mare parte din ouă. Atunci le-a înlocuit cu ouă de găină. Când a venit ziua să iasă puii din găoace, găina s-a aflat mamă a două feluri deosebite de fiinţe mici. Nu s-a neliniştit din pricina aceasta, însă într-o zi a văzut, spre marea ei spaimă, că bobocii de raţă au fugit spre o mlaştină din vecinătate şi erau atât de încântaţi de prima lor plimbare pe apă, încât cloncănitul şi chemările stăruitoare ale mamei lor n-au fost în stare să-i aducă pe uscat. Puii de găină, dimpotrivă, n-au arătat nici cea mai mică dorinţă de a se aventura în aşa loc şi ar fi fost tare nenorociţi dacă ar fi fost duşi acolo cu sila. Sunt deci aici două firi distincte, cu gusturi şi obiceiuri cu totul diferite. Cea care provine din oul de raţă are firea acesteia; cea care provine din oul de găină are fireai găinii, cu toate că atât una cât şi cealaltă au fost clocite în acelaşi cuib. Dar toţi gospodarii de pretutindeni, ajutaţi de toţi oamenii de ştiinţă, n-ar putea reuşi vreodată să schimbe firea unui pui de raţă în cea a unui pui de găină. Fiecare din ele îşi va păstra firea pe care o are.

Ei bine, cele două firi ale creştinului sunt de mii de ori mai diferite, datorită originii lor. Una vine de la om, de la omul pierdut, vinovat căzut; cealaltă este de la Dumnezeu, în toată sfinţenia firii Sale fără pată. Una este omenească şi pătată, cealaltă este dumnezeiască şi prin urmare desăvârşită. Orice gând sau faptă rea în cel credincios trebuie deci să vină de la firea cea veche; orice faptă aprobată de Dumnezeu îşi are izvorul în firea cea nouă.

Dar o altă întrebare îşi are locul aici:

Este firea cea veche îmbunătăţită de cea nouă?

Nu este decât un singur răspuns: Nimic nu poate îmbunătăţi firea pământească. Încercarea a fost făcută în toate felurile, de la căderea lui Adam în Eden, până la crucea lui Cristos. Şi care a fost rezultatul acestei încercări? Omul de bună voie a călcat Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu îi cerea să asculte de ea. Fiul Său a fost dat morţii cu toată cruzimea, când a venit în har să-l viziteze pe om. În loc deci ca prezenţa vieţii divine să amelioreze firea cea veche, ea nu face altceva decât să-i arate stricăciunea totală.

Dacă aţi da unui cerşetor sărman o haină nouă, credeţi că ea ar înfrumuseţa înfăţişarea zdrenţelor lui vechi, deşirate?

,,Atunci”, veţi spune, ,,dacă firea mea veche nu poate fi nici iertată, nici îmbunătăţită, alte două greutăţi se arată:”

Cum aş putea fi scăpat de ea?
Cum aş putea să o ţin în stăpânire?

Înainte de a da răspuns, să notăm deosebirea de seamă pe care Scriptura o face între:

Păcatul în firea pământească şi păcatele omului

Principiul rău, născut în noi din fire, este deseori numit păcat, în timp ce faptele, cuvintele şi gândurile rele care rezultă din faptul că avem această fire stricată, sunt numite păcate. Veţi vedea că această deosebire se face în 1 Ioan 1:8, 9: ,,Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Această distincţie este de toată însemnătatea, căci dacă Scriptura ne învaţă că Dumnezeu iartă faptele noastre vinovate, adică păcatele noastre, datorită curăţirii sângelui lui Cristos, ea ne arată, de asemenea, că Dumnezeu nu iartă nicidecum păcatul în firea pământească, ci îl condamnă sau îl judecă. Să explic ce înseamnă aceasta.

Să presupunem că aţi avea un copil cu un caracter furios, violent. Într-o zi, într-un acces de mânie, el aruncă o carte în capul fratelui său şi din aceeaşi lovitură sparge o oglindă. Dar îi pare rău, îşi mărturiseşte fapta ca rea şi îl iertaţi cu toată inima. Ce veţi face însă cu caracterul lui furios, care l-a dus la o astfel de faptă? Îi veţi ierta acest fel al lui de a fi? Cu neputinţă; sunteţi împotriva unui astfel de caracter, îl osândiţi în întregime şi l-aţi face să dispară dacă aţi putea.

Ei bine, caracterul cel rău (cu toate că el nu ar fi decât una din trăsăturile unei firi rele) ar corespunde păcatului care locuieşte în noi, în timp ce desfăşurarea activităţii sale rele care îl face să rănească pe fratele său şi să spargă oglinda, ar corespunde mai degrabă păcatelor. Astfel, repet, cu toate că Dumnezeu iartă fără plată păcatele celui credincios, El niciodată nu iartă păcatul. În dreptatea Sa, El nu poate decât să-l condamne; numai moartea te poate izbăvi de el.

Iată ce scrie în Romani 8:3: ,, Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.”

Primele capitole ale epistolei către Romani se ocupă de izbăvirea de păcate, iar în capitolul 6 apostolul Pavel ne arată cum suntem izbăviţi de păcat. Cel din urmă verset din capitolul 4, de exemplu, vorbeşte de Cristos ,, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Consecinţa binecuvântată a faptului că El S-a dat în felul acesta, este că cei ce cred în El sunt iertaţi pe drept, adică sunt îndreptăţiţi şi au ,,pace cu Dumnezeu.” Dar, cum am spus, capitolul 6 tratează cu totul alt subiect, despre izbăvirea de păcat: ,, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (v. 7) Aţi putea să vă faceţi o idee despre deosebirea dintre aceste două lucruri, comparând curăţirea celui lepros (Lev. 14:1-7) cu cea a lui Naaman (2 Împ. 5).

Observaţi, în cel dintâi din aceste locuri, că leprosul sărman, cu totul incapabil de a face ceva pentru curăţirea sa, nu are decât să stea liniştit, asistând, pentru a spune aşa, la tot ce se făcea pentru el. Pasărea ,,vie şi curată” este muiată în sângele celeilalte păsări junghiate, apoi preotul îi dă drumul să zboare pe câmp; deci leprosul necurat, vede în acest simbol pe cineva care este ,,viu” şi ,,curat” afundat în moarte pentru el. Cea care îi ia locul, muiată în sânge, zboară apoi în văzduh şi leprosul este declarat curat, prin cuvintele preotului.

Tot aşa, ,, Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18) şi, prin urmare, nicio pată nu se mai poate găsi asupra noastră, nicio învinuire nu ni se mai poate aduce, nouă care credem în El. ,, Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) şi ,, oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.” (Fapte 13:38).

Să trecem acum la cazul lui Naaman. Aici, nu mai vedem vreo altă persoană care să coboare în moarte pentru el; trebuie ca el însuşi să intre în Iordan, simbolul morţii. Poate fi o imagine a faptului că ceea ce a fost el ca lepros a dispărut în moarte.

Scriptura ne învaţă deci nu numai că Cristos a coborât în moarte pentru cel credincios, dar că acesta din urmă, a intrat el însuşi în moarte. El a ,,murit împreună cu Cristos.” Totuşi este o deosebire mare între izbăvirea noastră şi cea a lui Naaman. El a fost scăpat de prezenţa plăgii, în timp ce noi nu vom fi scăpaţi de prezenţa păcatului care locuieşte în noi, decât atunci când vom părăsi această lume, fie la moartea fizică, fie la venirea Domnului Isus.

Astfel, tot ce suntem din fire, ca şi tot ce am făcut noi, a fost deja judecat la cruce, iar Cel ce a purtat osânda noastră a spus: ,,S-a sfârşit.” Cine deci ne va mai osândi? Nu rămâne nimic de osândit. Dacă Satan vine să ne aducă păcatele înainte, noi nu vom căuta nici să le tăgăduim, nici să le găsim scuze, ci vom răspunde simplu: ,,Cristos a murit pentru păcatele mele.” Dacă el caută să ne tulbure prin gândire la firea noastră păcătoasă, vom adăuga: ,,Şi eu de asemenea am murit.”

Aici se prezintă o greutate practică pentru multe suflete. Am auzit o dată pe un credincios rugându-se foarte stăruitor ,,să i se dea să simtă că era mort împreună cu Cristos.” Dar Dumnezeu ne spune oare vreodată să simţim că suntem morţi? Nu. El ne spune să ne ,,socotim morţi”, ,,morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Cristos Isus.” (Rom. 6:11). Trebuie să credem că suntem morţi împreună cu Cristos, simplu, pentru că Dumnezeu ne spune acest lucru şi nu pentru că noi l-am simţi, căci niciodată nu-l vom simţi. Dumnezeu ne spune că în faţa ochilor Lui aşa stau lucrurile şi vrea ca noi să le credem tot aşa de simplu cum credem în faptul morţii pentru păcatele noastre. Dumnezeu socoteşte moartea Locţţitorului nostru ca fiind moartea noastră, iar socotelile credinţei sunt întotdeauna de acord cu cele ale lui Dumnezeu.

În felul acesta vechea noastră poziţie, ca fiu al lui Adam cel căzut, a luat sfârşit înaintea lui Dumnezeu la cruce, unde, cum spune Scriptura: ,,Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Cristos.” (Rom. 6:6). Acum noi suntem în legătură de viaţă cu cel de-al doilea Adam, Cristos cel înviat sau, cum se spune în Rom. 7:4, ne-am căsătorit ,,cu un Altul, cu Cel ce a înviat dintre cei morţi.”

Cei credincioşi au fost introduşi într-o poziţie cu totul nouă. Cel ce a purtat osânda noastră, fiind făcut păcat pentru noi pe cruce, acum este înviat dintre cei morţi şi Dumnezeu ne vede ,,în El.” Noi suntem ,,neprihănirea lui Dumnezeu în Cristos” şi prin urmare suntem pentru totdeauna la adăpost de orice osândire.

,,Dar cum se poate, va zice cineva, ca prezenţa în cel credincios a unui lucru atât de rău ca firea pământească, să nu fie o piedică în calea comuniunii cu Dumnezeu?” Voi căuta să explic lucrul acesta printr-un alt exemplu.

Un tată împreună cu fiul său sunt într-o zi acasă, bucurându-se de o comuniune fericită; ei au împreună, asupra tuturor lucrurilor, aceleaşi gânduri şi aceleaşi sentimente. Chiar atunci, un alt copil care tocmai vine de la o plimbare făcută prin pădure, intră în cameră şi pune pe masă nişte boabe de mătrăgună. Îndată tatăl le priveşte ca pe o otravă îngrozitoare de care trebuie să te păzeşti să guşti, şi porunceşte să fie luate de acolo. Dacă fiul împărtăşeşte gândirea tatălui cu privire la otrava aceea şi o priveşte ca el, veţi înţelege de îndată că prezenţa fructelor acelora rele n-a dat loc la cea mai mică ruptură a comuniunii dintre tată şi fiu. Dar dacă fiul este înşelat de aparenţa frumoasă a fructelor acelora şi nu primeşte judecata pe care o are tatăl asupra lor, dacă încearcă să păstreze boabele de mătrăgună, atunci el este în afara comuniunii şi, dacă le gustă, poate fi sigur că va suferi consecinţele. Dacă totuşi îşi mărturiseşte dorinţa rea, atunci el este adus în stare să vadă nebunia unui astfel de lucru; şi, făcând la fel ca tatăl, condamnând fructele acestea rele, va găsi astfel din nou comuniunea pierdută.

Când cel credincios, pe care Dumnezeu l-a învăţat adevărurile acestea binecuvântate, descoperă că păcatul locuieşte încă în el şi că firea cea veche este tot atât de rea şi chiar mai rea ca niciodată, el poate, în loc să încerce fără folos s-o îmbunătăţească, să ia partea lui Dumnezeu împotriva ei. El n-o consideră decât ca un vrăjmaş de moarte, de care totdeauna trebuie să te păzeşti şi niciodată s-o tolerezi. El ştie că Dumnezeu a osândit-o în întregime la cruce, şi prin urmare şi el însuşi o osândeşte în întregime. El se socoteşte mort faţă de păcat şi ,,viu pentru Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”

Ce har că Dumnezeu nu mai aşteaptă nimic bun de la firea pământească, ci a pus-o deoparte pentru totdeauna ca un lucru cu desăvârşire rău! Dar mai mult, ea nu mai are niciun drept asupra noastră. Noi nu mai suntem datori firii pământeşti, ,,ca să trăim potrivit firii pământeşti.” (Rom. 8:12); şi, cu toate că suntem răspunzători să arătăm cea mai mare veghere ca s-o împiedicăm să lucreze, Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Cristos, ne face s-o considerăm ca neavând vreun loc în poziţia cea nouă pe care o avem înaintea Lui. Crucea lui Cristos a rupt pentru totdeauna legătura care ne unea cu cel dintâi Adam, decăzut, iar Duhul Sfânt a adus în sufletele noastre viaţa Celui din urmă Adam, înviat.

Dumnezeu nu ne mai vede deloc ca fiind ,,în firea pământească”, ci ,,în Duhul” şi singura viaţă pe care o avem acum înaintea Lui este viaţa lui Cristos. De aceea apostolul putea spune: ,,Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

Să cercetăm acum întrebarea următoare: Care este secretul puterii noastre? Amintiţi-vă istoria găinea şi a puilor pe care i-a clocit. Deznădejdea ei este imaginea pe care o arată o mulţime de suflete în zilele noastre. Care este cauza spaimei ei? Simplu: îi era imposibil să-i schimbe pe puii de raţă şi să-i facă aşa cum instinctul ei natural îi spunea că ar trebui să fie puii. Cu cât bobocii de raţă se măresc, cu atât sunt mai hotărâţi să pornească pe apă îndată ce au cea mai neînsemnată ocazie. Uneori, este adevărat, ei vin să se odihnească sub aripile ei, şi atunci ea îşi închipuie că în sfârşit a căpătat biruinţa şi i-a făcut mai buni. Dar vai, dezamăgirile vin unele după altele, căci gospodarul, auzind ţipetele deznădăjduite ale găinei, trimite pe fetiţa lui să-i împiedice pe boboci de a intra în mlaştină, căci vede bine că neliniştea găinei, din cauza lor, îngreuiază grija pe care ea ar trebui s-o dea puilor.

De îndată, ajutorul acesta aduce odihnă adevărată găinii, căci, deşi ea n-a găsit mijlocul de a ameliora apucăturile micilor hoinari, ea are cel puţin acum o putere care să-i ţină în frâu.

Oricine este născut din Duhul lui Dumnezeu are ,,instinctele” deosebite ale firii celei noi care i-a fost dată, instincte care îşi găsesc plăcerea în voia lui Dumnezeu şi se supun îndrumării Cuvântului Său. Dar el descoperă că are a face, de asemenea, cu nişte instincte şi dorinţe care au un caracter cu totul opus şi sunt specifice firii celei vechi. Sunt astfel ,,lucrurile firii pământeşti” şi ,,lucrurile Duhului.” Felul de a fi şi năzuinţele acestor două firi sunt în opoziţie directă unele altora.

De G. C.

Va urma