BISERICA BAPTISTĂ SPERANŢA VIŞEU DE SUS

Text: Fapte 6:1-6
Verset de aur: Fapte 6:3 – „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.”
Ideea centrală: Slujirea diaconală este una necesară și importantă pentru dezvoltarea sănătoasă a lucrării bisericii. Scop: Să ne ajute să apreciem slujirea diaconilor și să lucrăm împreună eficient pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. 

EXPLICAȚII CONTEXTUALE ȘI EXEGETICE

Cap. 6 și 7 din cartea Fapte pot fi numite și „faptele lui Ștefan” și ne arată problemele cu care se confrunta Biserica în timpul imediat de după Cincizecime, timp în care încă nu depășise hotarele Ierusalimului. Tot în această fază observăm că dacă diavolul nu poate distruge bunul mers al lucrurilor din biserică prin atacuri venite din afară, el a încercat să provoace neînțelegeri interne, după cum am văzut din textul citit.
De asemenea, neînțelegerile în plan material pot fi văzute și ca un alt pericol cu care biserica s-a confruntat încă de la început. Ea a fost ispitită să-și concentreze atenția și energia numai asupra unor lucruri, e-adevărat bune, cum sunt ajutorările materiale și, încet, încet să lase deoparte pe altele mai importante, cum sunt: rugăciunea și vestirea Cuvântului. Pt. că problema văduvelor a stârnit neînțelegere, încă din Vechiul Testament observăm foarte clar porunca pe care o dă Dumnezeu cu privire la îngrijirea văduvelor care erau în nevoie, pe lângă alte categorii aflate în dificultate ca orfanii și străinii. „Atunci să vină levitul, care n-are nici parte, nici moştenire cu tine, străinul, orfanul şi văduva, care vor fi în cetăţile tale, şi să mănânce şi să se sature, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.” (Deut. 14:29)

Mai târziu, în Noul Testament, în 1 Tim. 5:3-16, ap. Pavel reamintește mai pe larg principiul îngrijirii de văduvele care nu se puteau întreține singure și care nu aveau rude care să se poată ocupa de ele. În cartea Fapte, la început, după ce biserica s-a confruntat cu pericolul compromiterii mărturiei prin minciuna și înșelătoria lui Anania și Safira, (cap. 5:1-11) apoi prin persecuția venită din partea partidei saducheilor (cap. 5:17-32), pericole pe care le-a depășit cu bine, apare o altă problemă în cap. 6: distragerea atenției apostolilor de la scopul principal al lucrării lor: „rugăciune şi … propovăduirea Cuvântului.”
Mai observăm că Biserica primară era preocupată, încă de la început, să întâmpine nevoile celor în dificultate: „Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.” (cap. 2:44, 45). Slujirea aceasta este descrisă în v. 1 ca o lucrare specifică a bisericii (poate era făcută chiar zilnic). Însă, distribuirea ajutoarelor pt. văduve a dus la apariția unor nemulțumiri pt. că văduvele din comunitatea evreilor „elenizați”, adică influențați de cultura greacă și care erau minoritari, nu primeau aceleași lucruri ca cele dintre evreii băștinași.
În societatea de atunci grupurile acestea de evrei erau deseori rivale, iată însă că neînțelegerea dintre ele a fost adusă și în biserică. De aceea, apostolii convoacă o întâlnire cu toți credincioșii din Ierusalim și le împărtășesc preocuparea lor: cum că neînțelegerea apărută și distribuirea efectivă a ajutoarelor le-ar putea lua mult timp, astfel că ar suferi lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu și de rugăciune pentru lucrare (vv. 2, 4).
Apostolii nu spun aici că aceasta ar fi o lucrare nenecesară, ci doar că ei au o chemare diferită; mai mult decât atât, propunerea pe care ei o fac adunării ucenicilor este ca cei care se vor ocupa de acum înainte de această lucrare ar trebui să aibă trăsături speciale (v. 3), pe care chiar ei ca apostoli le îndeplinesc.
Erau 3 calități pe care trebuiau să le aibă pt. a putea sluji ca diaconi:

1. Trebuiau să fie „vorbiţi de bine”, adică să se bucure de o bună mărturie;
2. Trebuiau să fie „plini de Duhul Sfânt”, adică oameni duhovnicești, spirituali;
3. Trebuiau să fie înțelepți, adică prevăzători, chibzuiți, cu mintea clară, cu stăpânire de sine.

O listă mai completă a calităților necesare pt. această categorie de slujire o găsim în 1 Tim. 3: 8-13 din care amintesc câteva: cinstiți, nu doritori de câștig mârșav, drepți, să-și conducă bine copiii și casele, bărbați ai unei singure neveste.
V. 5 ne arată că ucenicii adunați au ales 7 bărbați, aceștia fiind considerați primii diaconi ai bisericii, deși ei nu au fost numiți astfel în pasajul acesta. Totuși nu greșim când îi numim așa pt. că în v. 2, expresia „să slujim la mese” conține cuvântul diakoinen (gr.) înrudit cu diacon.
Unii comentatori ai Noului Testament spun că toate cele 7 nume ale diaconilor aleși erau grecești, probabil ca o încercare a bisericii de a-i asigura pe evreii elenizați că a fost o greșeală neintenționată cu privire la împărțirea ajutoarelor. Această alegere arăta dorința de a oferi un loc important minorității evreilor elenizați, precum și dorința de a fi în unitate.
După alegerea diaconilor, apostolii s-au rugat și și-au pus mâinile peste ei, conferind slujirii celor șapte o însemnătate asemănătoare celei a „slujirii cu Cuvântul” (v. 6). Această recunoaștere a unei chemări divine la o lucrare diferită de cea de predicare/pastorală constituie baza slujirii diaconatului în biserică. După acest episod, biserica a pus mereu deoparte diaconi care să slujească pe Domnul, pe cei din comunitatea credinței și pe cei din afara ei.

Numai 2 dintre diaconii aleși atunci ne sunt îndeajuns de bine cunoscuți:

1. Ștefan – care a fost folosit cu mare putere de Dumnezeu în săvârșirea unor minuni și în propovăduirea Cuvântului, lucru care l-a costat viața, fiind primul martir al Bisericii;
2. Filip – numit și „evanghelistul” care a dus mai târziu Evanghelia în Samaria, unde a făcut și minuni. Apoi, îl vedem conducându-l la Cristos pe famenul etiopian iar în cap. 21 oferindu-i ospitalitate ap. Pavel în Cezareea.

Cuvântul „diacon” a fost atribuit mai târziu unei femei, Fivi, „diaconiță a Bisericii din Chencrea” (Rom. 16:1) Desigur, nu ne putem gândi la ea ca o slujitoare a Cuvântului ca cei 2 diaconi mai devreme amintiți, ci ca o slujitoare la mese, pt. că nicăieri în textele specifice categoriilor de slujire, cum ar fi 1 Tim. 3 sau Tit 2, nu sunt amintite femeile hirotonisite în funcția de diaconie. Poate că titlul de „diaconiță” pe care îl primește Fivi, în Romani, se datorează faptului că ea a fost de un foarte mare folos lui Pavel, a fost un exemplu al bisericii din Chencrea, pt. biserica din Roma, căreia i-a adus epistola.

APLICAȚII

1. Diaconii constituie cealaltă categorie a slujitorilor bisericii, pe lângă cea a păstorilor/ prezbiterilor

Pt. că lucrarea bisericii nu este una exclusiv spirituală, ci și practică, materială, socială, păstorul, ca supraveghetor al întregii lucrări a bisericii, are nevoie de ajutor. Nici slujitorii duhovnicești nu ar trebui să se împovăreze singuri cu treburile practice, adminsitrative și nici biserica nu ar trebui să o facă, ci împreună să caute voia Domnului cu privire la persoanele potrivite care pot prelua acest aspect al slujirii bisericii. Așadar, diaconii sunt parteneri de lucrare ai păstorului, având sarcina de „a ajuta pe păstor în însărcinarea administrării bunurilor materiale ale bisericii. Ei au menirea să cultive dărnicia membrilor, să inspire acțiunile filantropice”, după cum afimă Mărturisirea noastră de credință. Biserica poate alege și consacra diaconii după normele proprii (Art. 27 (2), Statutul Cultului).

2. Diaconii trebuie să fie credincioși maturi, dedicați

Un credincios gospodar, priceput are nevoie și de maturitate pentru a putea fi luat în considerare pentru slujba de diacon, doar calitațile și abilitățile practice nu-i sunt suficiente. Apoi, chemarea pe care un membru al bisericii o simte ca venind din partea lui Dumnezeu trebuie recunoscută de biserică prin alegere, pt. că el trebuie să aibă  „o mare îndrăzneală în credința care este în Hristos Isus”, după cum spune ap. Pavel, aspect care se referă partea spirituală a lucrării.

3. Diaconii trebuie respectați, apreciați și susținuți

Ap. Pavel spune despre diaconii care „slujesc bine” că primesc „un loc de cinste” (1 Tim. 3:13). Într-o perioadă în care totul este pretins ca și cum ni s-ar cuveni, slujirea diaconilor trebuie apreciată și nu exploatată. Mai mult decât atât, pentru că ei văd de bunul mers al unui aspect important al lucrării bisericii, diaconii trebuie sprijiniți în slujirile pe care le fac, astfel că, și noi ar trebui să fim un fel de „diaconi”, și în felul acesta să-L imităm pe Mântuitorul nostru, care nu a venit să I se slujească, ci să slujească (Mc. 10:45)